Istorii de familie I. Satin roz

În copilărie aveam o prietenă de vară, cea mai bună prietenă de peste vacanța mare. Era Dana, o fetiță bucureșteancă venită în fiecare vară la Marghita, la bunica ei. Stătea toate cele trei luni ale vacanței de vară și ne-am împrietenit încă de la prima ei vizită, când aveam amândouă vreo șapte ani. Bunicile noastre erau prietene din tinerețe, de zeci de ani deja, iar Dana și cu mine am devenit și noi foarte apropiate. Prietenia noastră a durat vreo zece ani, dar după ce am crescut, nu ne-am mai învrednicit s-o păstrăm. S-a interpus viața și n-am păstrat legătura, totuși prețuiesc mult amintirile legate de verile petrecute în curtea largă a casei cu mai multe apartamente, afară, în aer liber, jucându-ne de dimineața până seara. De câțiva ani verile cu Dana se repetau după același tipar încântător. Aveam deja 11 sau 12 ani, intram încetișor în pubertate și, citind destul de mult amândouă, în unele zile ploioase ne plăcea să ne costumăm asemenea unor eroine din cărțile citite. Pentru asta foloseam hainele găsite în casă, ale mamelor noastre sau ale bunicilor, eșarfe, cordoane sau pălării pe care le modificam ad-hoc, le împodobeam în fel și chip, conform imaginației noastre care nu era deloc săracă. Scotoceam cu sârg prin dulapuri ca să ne putem transforma în cuconițele despre care citiserăm. Într-o astfel de misiune am dat peste un material moale, mătăsos, alunecos, trandafiriu, pe care mai mult l-am intuit decât l-am văzut. Era bine ascuns pe raftul de sus al unui dulap.Read more…

Umbrele, umbrele

Iarăşi mi-am pierdut umbrela. Am fost la o conferinţă şi am aşezat umbrela în pupitrul băncii din faţa mea cu gândul să nu uit s-o scot la plecare… Evident că mi-a ieşit din cap s-o iau din pupitru şi abia după o bună bucată de drum am observat că nu o am. Nu merita să fac cale întoarsă, pentru că nu ploua şi, din fericire, fusese umbrela de rezervă. De ce luasem cu mine umbrela de rezervă (o umbrelă ieftină, de duzină) şi nu pe cea „titulară”? Păi tocmai pentru că nu voiam să pierd superba umbrelă Samsonite, tomato-red, primită cadou de la soţul meu. Abia aşteptam să plouă ca să mă pot făli cu frumoasa mea umbrelă roşie şi aveam grijă de ea ca de ochii din cap. Ştiam, totuşi, din experienţă (şi aveam o experienţă bogată) că după cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, nici umbrela (mea) nu merge de multe ori… punct. O umbrelă a cărei pierdere m-a necăjit mi-o dăruise mătușa mea Irina, din Israel, spunând: „E o umbrelă Knirps. Ai mare grijă de ea!”. Într-o zi ploioasă am plecat la cumpărături şi am uitat-o pe o tarabă de la piaţă. În foarte scurt timp m-am întors după ea (ploua), dar precupeaţa mi-a spus că nu a văzut nicio umbrelă. Era o umbrelă robustă, vişinie, cu un mâner octogonal, descendenta unei serii istorice. Marca Knirps, veche de aproape un secol, a intrat în istorie prin producţia umbrelei rabatabile.Read more…

Imposibilitatea de a scrie, dar şi de a nu scrie

Nu sunt jurnalist specializat în politică externă, nu am nici sursele de informaţii şi nici calificarea pentru a comenta situaţia actuală din Israel, nu sunt corespondent de război şi nici nu trăiesc în mijlocul acestui conflict îngrozitor, asemeni colegilor mei de redacţie israelieni, deci nu am cum să relatez despre el. Mi-a fost imposibil să scriu despre conflictul din Israel şi am preferat să abordez subiecte neutre, paşnice, chiar cu note de umor, dorind să descreţesc frunţile cititorilor. În acelaşi timp, însă, nu pot să nu scriu despre îngrijorările, îndoielile şi întrebările care mă frământă. Sufletul mi-e încărcat de tristeţe şi compasiune pentru fraţii mei israelieni asaltaţi de terorişti, măcelăriţi, torturaţi, răpiţi… Sunt îngrijorată pentru prietenii mei, pentru toate cunoştinţele mele, pentru militarii care luptă în Gaza, pe un teren plin de capcane, înţesat de inamici. Discut cu prieteni din Israel şi aud sunând alarma. Întrerupem convorbirea pentru că interlocutorul se duce în adăpost sau dacă nu are adăpost, în casa scărilor. Aştept înfrigurată să se încheie alarma şi să reluăm convorbirea.Read more…

Ciorba de leuștean

Au trecut trei săptămâni de la începutul războiului împotriva Hamasului. În ziua de 7 octombrie programasem un prânz cu familia la restaurantul Nițahon șel Hani (Victoria lui Hani) din Așkelon. Este urmașul restaurantului Nițahon (Victoria), unul din cele mai bune restaurante românești din Israel, pe care l-am vizitat adeseori cu multă plăcere. Puteai mânca acolo o ciorbă cu leuștean sau una de burtă care rivalizau cu cele din România, mititei à la Cina (restaurant bucureștean popular în anii șaizeci-șaptezeci, cu specific de preparate pe grătar) și cei mai buni papanași pe care i-am mâncat vreodată. Nelu și Geta, proprietarii restaurantului, îmi erau apropiați. Din păcate restaurantul a dat faliment. Ne-am bucurat să aflu că el a fost redeschis recent sub conducerea urmașei lor, Hani, dar încă nu am apucat să-l vizităm. În dimineața de 7 octombrie am auzit alarma care anunța atacul de rachete asupra Beer Șevei, urmat de măcelul din vestul Negevului. Planurile invadatorilor Hamas erau mult mai extinse, obiectivul era să se ajungă mult mai departe, dar au fost opriți, chiar dacă cu întârziere, de armată și de forțele de poliție. Cu greu te poți adapta la alarmele aeriene zilnice, sperând că toate rachetele vor fi distruse de Iron Dome. Oamenii stau cu ochii lipiți pe ecranele televizoarelor, urmărind emisiunile de actualități. În primele zile ale războiului m-am numărat și eu printre ei, dar pe parcurs am hotărât că îmi ajunge să urmăresc emisiunile de seară, oricum în timpul zilei sunt ocupat.Read more…

Va deveni unitatea europeană victima colaterală a războaielor din Ucraina și Gaza?

De la începutul războiului cu Ucraina, în mod neașteptat pentru mulți, Uniunea Europeană a depășit numeroasele slăbiciuni și neînțelegeri manifestate în ultimii ani și a prezentat lumii un front unitar în aprecierea cauzelor care au dus la izbucnirea conflictului, a nominalizării agresorului și a necesității de a sprijini statul agresat, atât prin ajutoare umanitare cât și militare. S-a considerat pe bună dreptate că este vorba de încălcarea unor acorduri internaționale și o eventuală acceptare a agresiunii ruse ar fi putut arunca în aer stabilitatea europeană menținută după cel de-al Doilea Război Mondial și după 1989. La această poziție comună s-a adăugat și recunoașterea necesității unor sancțiuni aplicate Rusiei, cu consecințele dureroase în primul rând pentru economia europeană, dar și pentru cea globală. Merită de remarcat aceste demersuri, obținute prin consensul tuturor statelor membre, deși ele au afectat puternic viața de zi cu zi a cetățenilor lor.Read more…

România anului 1938 – atentatul legionar de la teatrul din Timişoara

A scrie un articol în condițiile actuale mi se pare o îndrăzneală, mai ales când nu știi ce se întâmplă în lume, decât ceea ce afli din presă. De aceea mă limitez să aduc la cunoștința cititorilor un articol recent (13-X-2023) din Observatorul Cultural, nr. 1179, scris de Iulia Popovici, cu titlul „Sidi Tal și atentatul de la Timișoara”. Prof. Andrei Hoișie a fost cel care mi-a atras atenția asupra lui. Deși în articol se vorbește despre anul 1938, evenimentele actuale și reaprinderea antisemitismului în lume după 7 octombrie 2023 dovedesc că și după Holocaust se mai pot întâmpla oriunde, și mai ales în Israel, groaznice manifestări de ură contra evreilor. La începutul lunii noiembrie 1938, legionarii Gărzii de Fier au pornit un val de atacuri teroriste, folosind dinamită și grenade pentru a arunca în aer sinagogi, case, fabrici și chiar teatre evreiești. În 2 noiembrie a fost pusă o bombă la cantina studenților evrei din Cluj, în 16 la sinagoga din Reșița și în 26 la teatrul din Timișoara. Teatrul găzduia o trupă de artiști evrei în frunte cu renumita artistă Sidi Tal. Read more…

Bătrânețe, haine grele

Paul (Pali) s-a născut într-o familie de evrei nereligioși într-un sat de lângă Carei, în nordul Transilvaniei. Pe la vârsta de 17 ani, Paul s-a îndrăgostit foc de o fostă colegă de clasă, Ibi (Ibolya), care era de etnie maghiară. Se întâlneau în secret într-o pădurice de la marginea satului. Citeau împreună poezii de dragoste și își împărtășeau visurile despre un viitor comun. Paul lucra cu tatăl său în atelierul lor de tâmplărie, iar Iboya își ajuta părinții la întreținerea livezii și la culesul fructelor. În 1944, Paul, surioara lui de cinci ani, Malca, și părinții lor au fost deportați la Auschwitz. Paul, care avea 18 ani, a fost singurul care a supraviețuit. În 1945, la începutul verii, a reușit să ajungă la Carei și de acolo în satul său natal. Poarta casei lor era închisă. Trist, singuratic și înfometat, Paul a bătut la ușa lui Ibi, prietena lui. I-a deschis mama ei, Piroska néni, care s-a speriat la vederea lui, recunoscându-l doar după voce și după zâmbetul fermecător. Arăta groaznic: rămăsese o umbră, abia dacă mai cântărea 40 de kilograme. Era murdar și zdrențăros. Pantofii rupți îi strângeau picioarele umflate. Piroșka néni l-a îmbrățișat, i-a încălzit apă într-un lighean mare și i-a dat săpun, prosop, haine și pantofi ai soțului ei, Zoli bácsi, fiindcă înainte de deportare ei aveau o constituție asemănătoare. După baie, Paul a mâncat un gulaș cald cu pâine proaspătă de casă și a adormit pe șezlongul din bucătărie. S-a trezit după câteva ore, la mângâierile lui Ibi, care-l privea cu dragoste, fericită că iubitul ei a revenit. Cei doi tineri au terminat liceul la Carei, la fără frecvență, după care au plecat împreună la București. Ibi a învățat economia, iar Paul a studiat ingineria mecanică. S-au căsătorit și după trei ani s-a născut singura lor fiică, Elena. Ea a studiat medicina la București. În 1978, familia a imigrat în Israel. Paul și Ibi aveau deja 52 de ani. Paul a fost primit ca inginer la o companie de electricitate, iar Ibi și-a găsit de lucru la o bancă. Anii au trecut. Ibi și Paul s-au pensionat, dar au continuat să lucreze ca voluntari la o casă de bătrâni. Ei ajutau la bucătărie, aduceau bolnavilor mâncarea și obișnuiau să converseze cu ei, chiar și cu cei care aveau probleme cognitive.Read more…

Idioţii utili

Unii v-ar numi stângiști. Eu nu vreau să adopt această denumire. Am un mare respect pentru stânga tradițională, dovadă și că o mare parte a ei s-a dezis de voi. Aveți tot atâta în comun cu stânga liberală cât au Ku-Klux-Klanul sau extremiștii lui Ben-Gvir cu dreapta progresistă. Dacă ați milita pentru pace între israelieni și palestinieni, v-aș înțelege. Dar pe voi nu vă interesează asta. Nu cunoașteți niciun israelian și, bineînțeles, niciun palestinian. Strigați lozinci pe care nu le înțelegeți. Free Palestine! – v-am auzit zicând. Ba chiar o cucoană povestea cu toată seriozitatea cum cei din Gaza simt mirosul mării, dar nu pot ajunge la ea. Dacă ar fi studiat un pic de geografie, ar fi înțeles că pentru a ajunge la mare, un palestinian din Gaza nu trebuie decât să încalece pe măgar sau pe catâr. Nu va întâlni pe drum niciun filtru al armatei israeliene, niciun colonist. Poate că va trebui doar să facă baie îmbrăcat, căci acestea sunt regulile islamice impuse de Hamas. Dar pentru asta voi nu protestați. Read more…

Idiotul inutil

În guvernul lui Benjamin Netanyahu există un individ mai infestat de puroi decât alții. Un ministru, într-un post complet inutil de Ministru al Tradițiilor, pe numele său Amihai Eliyahu. Probabil că individul ar fi fost nu doar inutil, ci și necunoscut, dacă azi nu s-ar fi oprit în fața unui microfon și, convins că trebuie să spună și el ceva, a enunțat singurul gând care a trecut prin mintea sa rătăcită: peste Gaza trebuie aruncată bomba atomică. Lăsând la o parte bombastica declarației, individul uită cu bună știință că în Gaza, în afară de palestinieni nevinovați, se mai află și 240 de ostatici israelieni. Premierul Netanyahu, care uitase că cine merge să doarmă în grajd, se va trezi cu purici, s-a dezis imediat de declarațiile partenerului său de coaliție. Chiar și șeful său direct, Itamar Ben-Gvir, suflet sensibil de poet, a explicat că, de fapt, colegul său a folosit doar o metaforă. Mă îndoiesc că Ben-Gvir ori Eliyahu știu ce e aceea o metaforă.Read more…

Răscumpărarea ostaticilor

A trecut peste o lună de la acea sâmbătă neagră, când s-a întâmplat dezastrul de neînchipuit.  De atunci armata israeliană luptă cu vitejie pentru a anihila Hamasul, iar populația civilă face mari eforturi pentru a-i sprijini pe cei care au fost traumatizați, care au pierdut rude și prieteni, care au fost nevoiți să-și părăsească locuințele aflate deodată într-o zonă de război.  Și peste toate acestea plutește întrebarea: care va fi soarta celor peste 240 de ostatici?  Înainte de a lua orice decizie se pune întrebarea ce influență va avea ea asupra ostaticilor.  Și iată că nimeni altul decât ministrul tradițiilor (sic!) declară că Gaza trebuie distrusă cu o bombă atomică! Știu, nu toți locuitorii Gazei sunt teroriști. (De fapt nu prea știu cum se poate deosebi un terorist de un cetățean pașnic.  Ca să-l parafrazez pe președintele Herzog: oare vreunul dintre cititori ține bombe sub pat sau rachete în salon?  Este aproape imposibil de stabilit dacă „bombele de sub pat” sunt puse acolo de locuitori din convingere, sau dacă ei sunt exploatați în mod cinic de Hamas, ca scuturi umane.)  Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre ostaticii aflați în Gaza.  Trebuie să-i sacrificăm și pe ei chiar așa, fără niciun scrupul?  Ministrul tradițiilor ar trebui să fie primul care să știe că răspunsul este NU, pentru că la ceastă situație se aplică două principii fundamentale ale iudaismului.Read more…

Scrisoare de rămas bun. In memoriam Lya Benjamin

Draga mea Lya, Îmi amintesc cum ne-am întâlnit pentru prima oară, în anul 2006, în clădirea din strada Mămulari nr.3, clădire ataşată Templului Unirea Sfântă, unde funcţiona atunci Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România [1] şi unde tu lucrai ca cercetător încă din anul 1985. Eram interesată să discutăm unele aspecte istorice care mă interesau la vremea aceea şi te-am condus la autobuz. Cred ca ne-am împrietenit de la prima vedere, iar în continuarea şederii mele la Bucureşti v-am vizitat pentru prima oară, în apartamentul vostru din Bd. Mareşal Averescu nr. 11, etajul 2. Am fost impresionată de tot ce am auzit de la voi, de la Hary si de la tine. De atunci ne-am întâlnit la fiecare vizită făcută de mine la Bucureşti în cei şapte-opt ani până la finalizarea tezei mele de doctorat. Şi nu odată am fost nevoită să-ţi pun întrebări ale căror răspunsuri nu le găsisem în nici o carte sau enciclopedie. Răspunsurile tale, verbale sau in scris, prin email, vădeau competenţa, seriozitatea şi spiritul tău universal. Lya, draga mea, în anul acesta te-am vizitat de două ori. Am stat de vorbă, faţă în faţă, în martie a.c. Mă întrebai întotdeauna ce noutăţi mai sunt în Israel, deşi aproape întreaga ta lume, mai ales după plecarea lui Hary, era atât de concentrată, de fiecare dată, asupra trecutului. Acest trecut, ce cuprinde cu precădere varii aspecte ale Holocaustului românesc, l-ai cercetat în nenumăratele tale articole şi cărţi.  L-ai abordat în prezentări la conferinţe, unde în general vorbeai liber, bazându-te pe memoria ta prodigioasă. În faţa acestui trecut, problemele prezentului îţi păreau prea puţin importante.Read more…