Părinții și familiile lor.

Tatăl meu, Zádor Rudolf, s-a născut la Cluj în 1909, fiind mezinul familiei. Bunicul meu, Zádor Benő, era învățător cu studii la cunoscutul Institut Pedagogic Evreiesc de la Budapesta, iar în perioada 1904 – 1927 (până la pensionare) a fost directorul Școlii Elementare Evreiești Neologe care funcționa în curtea Sinagogii Neologe de pe str. Horea (fostă Ferencz József).

Bunica mea, Zádor Johanna, făcea parte din bine-cunoscuta familie evreiască Marton din Târnăveni. Familia Zádor a avut opt copii, patru băieți și patru fete, diferența de vârstă între primul și ultimul născut fiind de 17 ani. Deși familia avea un singur venit, al bunicului meu, patru copii au urmat studii superioare, doi băieți și două fete. Tatăl meu a absolvit gimnaziul la Liceul Tarbut și s-a calificat în meseria de tehnician tricotaje (ciorapi, articole pentru copii, corsete etc.) fiind un bun cunoscător al mașinilor de tricotat și având stagii de practică în străinătate.

Mama mea, Zádor Rosalia, (n. Baumzweig), s-a născut la Năsăud în 1911, dar curând familia s-a mutat la Cluj. Bunicul era meseriaș și familia avea șapte copii, doi băieți și cinci fete. Mama s-a calificat ca modistă (pălării de damă și accesorii).

Nu mi-am cunoscut niciunul dintre bunici, ei au decedat cu mult înainte de a mă fi născut. Familiile părinților au suferit foarte mult din cauza cataclismelor Secolului XX (fratele cel mare al tatei a căzut pe frontul din Galiția în Primul Război Mondial, trei surori ale lui au pierit la Auschwitz, cu toții am suferit de legislațiile antievreiești ale regimului horthy-ist și ale celui antonescian etc.). Așa se face că cei 15 frați ai celor două familii au avut doar 5 copii care trăiesc astăzi pe mai multe continente.

Părinții mei s-au cunoscut la începutul anilor 1930, în taberele de vară și la activitățile organizate de mișcarea de tineret sionistă Hașomer Hațair. S-au plăcut și în anul 1934 s-au căsătorit. Tata lucra la o fabrică de textile, iar mama la un atelier de modă.

În același an, tata a primit o ofertă de nerefuzat de la Industria de Împletituri și Tricotaje (IDIT) din București, pentru postul de șef de fabricație. Nu au stat mult pe gânduri și s-au mutat la București. În perioada interbelică Bucureștiul și Vechiul Regat ofereau ardelenilor bune posibilități de angajare și promovare. La mijlocul anilor 1930, aproape toți frații și surorile mamei locuiau deja la București.

La București au închiriat o locuință mare și frumoasă, de fapt un etaj întreg. Tot aici locuia și sora mai mică a mamei, necăsătorită. Locuința era pe str. Poterași (zona Cuza Vodă), la 500 de metri de firma unde lucra tata. Aici m-am născut eu în aprilie 1938. În primii ani mama s-a ocupat de creșterea mea și de gospodărie. Salariul tatei era corespunzător. Apoi, după un timp, s-a angajat și ea.

După 1934, sub primul guvern Tătărăscu, apoi în 1938, sub guvernul fascist Goga-Cuza (Legea revizuirii cetățeniei) și mai ales după 1940, pe timpul dictaturii regale și a regimului Antonescu, s-au elaborat și aplicat zeci de legi antievreiești tot mai dure care au culminat cu deportarea în Transnistria a populației evreiești din Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Bucovina de Sud și județul Dorohoi (aproximativ 150. 000 de persoane).

Familia Zador între 1940 – 1944.

Evocarea mea se bazează pe cele auzite în familie, pe unele imagini care mi s-au întipărit în memorie (pe la 6 – 7 ani), informații culese din lecturile mele și documente din arhiva familiei.

În 1942 a trebuit să renunțăm la locuința confortabilă, din două motive. Cel mai important a fost înăsprirea legislației locative împotriva evreilor care a dat proprietarilor de imobile puteri discreționare privind cuantumul chiriei și prelungirea contractelor de închiriere. A contribuit și faptul că sora mamei s-a căsătorit (cununia religioasă a avut loc la Templul Coral, în arhivă am o elegantă invitație). A mai fost, desigur, și teama de ceea ce ar putea să mai urmeze pentru populația evreiască. Ne-am mutat într-o locuință mult mai mică, practic o garsonieră, într-un bloc pe str. Izvor (lângă stadionul ANEF, devenit apoi Republicii). Locuința, aflată la parter, era izolată, aproape neobservată, la capătul unui coridor întunecat. Nu țin minte să ne fi călcat pragul cineva până în 1945, nici măcar rudele. În situația critică a evreimii bucureștene, după rebeliunea legionară din ianuarie 1941 și evenimentele antievreiești care au urmat, această locuință era mult mai sigură. Eram practic ascunși, departe de cartierele cu o însemnată populație evreiască (Călărași, Dudești etc.), dar era mult mai departe de firmă și tata a fost nevoit să schimbe două tramvaie.  

La serviciul tatălui meu funcționa din plin Legea de românizare a personalului din întreprinderi, foarte restrictivă pentru evrei. După haosul creat în economie prin aplicarea acestei legi, au apărut unele exceptări, doar cazuri individuale. Printre acționarii firmei IDIT erau și germani. Aceștia au rezolvat toate aprobările pentru ca tata să primească autorizarea exercitării profesiei și scutirea de muncă obligatorie (din zilele lucrătoare).

Firma plătea taxele suplimentare și se îngrijea de prelungirea aprobărilor la fiecare 6 luni. În arhiva familiei am găsit ultima dovadă (din ianuarie 1944) privind aceste scutiri, emisă de Comisariatul General pentru Problemele Evreiești, semnată de Radu Lecca. Dovada începea: Evreul Zador Rudolf este scutit… (în loc de Domnul / Cetățeanul).

După 1946, acest sinistru personaj, Radu Lecca, a fost condamnat la moarte, sentința fiind apoi comutată la muncă silnică pe viață, pentru că în cadrul acțiunii soluționarea problemei evreiești din România a regimului Antonescu a persecutat și a jefuit evreii români, fiind cunoscut și pentru numeroase acte de corupție.

Tata nu a scăpat totuși de obligația de curățire a zăpezii în zilele de duminică. În iernile din 1943 și mai ales 1944, era convocat periodic în zona Pieței Victoriei, la începutul șoselei Kiseleff (rândul de garaje). De câteva ori m-a luat și pe mine. Acțiunea dura câteva ore și nu eram singurul copil.

Îmi mai amintesc că nu aveam voie să avem telefon și radio și unele locuri publice erau interzise pentru evrei. De exemplu, nu mai puteam merge la ștrandul Bragadiru-Izvor, foarte aproape de locuință, ci numai la ștrandul Tei, în celălalt capăt al orașului, unde nu era control.

În cartea de muncă a mamei mele era înscris că în 1942 a fost concediată, ca urmare a legislației antievreiești.

Fratele mai mare al mamei, B. M., avea un magazin de încălțăminte pe str. Lipscani (acolo unde astăzi este Sala Rapsodia). Tot în cadrul acțiunii restrictive de românizare a comerțului, el a fost nevoit să-și transfere proprietatea unui fost subaltern. A avut șansa ca după 1944 noul „proprietar” să se poarte corect. Dar foarte mulți comercianți evrei au fost escrocați de noii „proprietari” și după abrogarea legislației antievreiești, au fost nevoiți să-și caute dreptatea în justiție.

Familia mea a avut norocul să sufere mai puțin decât majoritatea populației evreiești bucureștene. Unele amănunte le-am aflat abia din Jurnalul lui Mihail Sebastian, apărut în 1996.

După distrugătorul bombardament american din 4 aprilie 1944, care s-a soldat cu mii de morți și răniți și cu mari pagube materiale, bucureștenii au început să fugă din capitală. Bombardamentele au mai continuat, mai ales în zona Gării de Nord și a altor gări, precum și în zona de nord, spre șoseaua către Ploiești. În această atmosferă ne-am refugiat și noi în comuna Colentina. La ferma unei familii s-a construit o baracă de lemn. Erau dormitoare separate pentru bărbați și femei, cu paturi suprapuse, posibilități igienice minime, dar femeile puteau să gătească. Erau mai ales mame cu copii, persoane în vârstă, puțini bărbați. Tata făcea zilnic naveta cu bicicleta până la firmă, 5 km până la halele Obor și de acolo încă o porțiune. Pleca dimineața devreme și se întorcea după-amiază târziu, dar seara familia era împreună. Totul a fost o inițiativă privată evreiască. Am cunoscut acolo multe familii simpatice. Copiii erau toată ziua pe afară.

Aici ne-au găsit evenimentele de la 23 august 1944. După-amiază sosiseră deja toți bărbații, era mare agitație, se discuta în grupuri, seara s-a scos afară un aparat de radio, pentru ca toată lumea să audă declarația Regelui. Era mare bucurie, mai ales că se declarase reinstituirea drepturilor și libertăților tuturor cetățenilor. Așadar, a doua zi ne-am întors în oraș. Mare greșeală! (Au făcut-o și alții.) Am ajuns în toiul bombardamentelor masive ale aviației germane asupra Bucureștiului. Blocul unde locuiam, pe str. Izvor, nu avea adăpost, așa că am fost nevoiți să mergem la adăpostul unui bloc îndepărtat, la întretăierea Căii Moșilor cu Bulevardul Carol. (Blocul există și astăzi, a rezistat cutremurelor.) Adăpostul era aproape de str. Mântuleasa, unde locuia o soră a mamei, și în intervalele dintre alarme mergeam la ei. A trecut și asta, lucrurile au început să revină la normalitate, dar era război și mizerie.

În toamna anului 1944 am început școala. Aveam 6 ani și jumătate. Am fost înscris în clasa întâi la o școală elementară neconfesională evreiască deschisă de soții Aronescu, pe care i-am cunoscut în timpul șederii la Colentina. Școala era lângă Mănăstirea Antim. Era destul de aproape, nu era nevoie de tramvai, făceam 20 de minute pe jos. Școala funcționa într-o vilă cu etaj, amenajată de soții Aronescu din dorința ca elevii evrei să-și poată relua cât mai repede ciclul educațional după toate greutățile și excluderile din timpul regimului Antonescu.

Vizita la Cluj în octombrie 1944.

Tatăl meu era foarte neliniștit de soarta familiei rămase la Cluj: un frate căsătorit, trei surori și multe alte rude. Situația a devenit aproape obsesivă, comunicațiile erau întrerupte, poșta nu funcționa, telefonul nici atâta. Se știa din ziare că în 2 iunie 1944 gara Cluj și împrejurimile ei au fost bombardate de trupele aliate. Cele două case ale familiei erau situate pe o străduță în spatele Sinagogii neologe, destul de aproape de zona bombardată.

După eliberarea Clujului (11 octombrie) tata s-a hotărât să plece la Cluj. Dar nu era simplu. Se putea circula în condiții acceptabile cu un singur tren de zi și numai până la Turda. În continuare calea ferată avea porțiuni distruse de război. Între Turda și Cluj circulau camioane militare care luau și civili. Clujul era complet izolat spre sud. Problema era că trenul ajungea spre seară și trebuia să înnoptăm la Turda. Tata a reușit să contacteze un vechi prieten de la Turda (bănuiesc că prin telegraf) și el ne-a confirmat că ne găzduieşte și ne așteaptă la gară. Așadar, într-o zi friguroasă de sfârșit de octombrie am pornit toți trei(!) spre Cluj. Niciodată nu am înțeles de ce m-au luat cu ei, doar aveam multe rude la care m-ar fi putut lăsa.

La Turda am fost așteptați. Era deja întuneric și am ajuns cu greu, pe niște străzi noroioase, până la casa prietenului. A doua zi totul s-a desfășurat conform informațiilor primite în prealabil și înainte de masă am trecut dealul Feleacului într-un camion militar cu prelată care ne-a lăsat în fața Operei. Aveam destul de multe bagaje (luaserăm și alimente) și tata voia să luăm drumul mai scurt, peste podul Árpád (astăzi podul Traian), dar ni s-a spus că Someșul poate fi traversat doar pe la podul Mare (podul Horea de astăzi). Am ajuns cu greu în curtea cu cele două case Zádor. Emoția era atât de mare, încât nici n-am observat că Sinagoga neologă era în ruine, în picioare era doar fațada pe lângă care trecusem. Tata a sunat de mai multe ori la prima casă (unde locuiseră surorile), dar nu a răspuns nimeni. Și la a doua a sunat, a ocolit-o bătând la geamuri. Nimic. Abia peste câteva minute s-a deschis ușa de la casa scărilor și a apărut soția fratelui.

Ea ne-a spus că erau încă atât de înfricoșați, încât nu deschideau ușa nimănui. În câteva cuvinte ne-a spus totul: fratele era în viață (scăpase grație acțiunii extraordinare a soției care era creștină, dar asta e altă poveste). Surorile au fost ghetoizate încă în primele zile, nu se știa unde au fost deportate, nu se știa nimic despre ele. Alte rude și prieteni apropiați erau în aceeași situație. Scăpaseră teferi de bombardament, deși pe o rază de 100-150 metri au căzut două bombe, distrugând Sinagoga neologă și o aripă a liceului Marianum (astăzi Facultatea de Litere).

Au trecut și de două campanii de rechiziționat locuințe: prima în iunie, după bombardament, când administrația locală a repartizat mărinimos locuințe evreiești sinistraților (ceea ce a dus la o situație explozivă în 1945, când puținii supraviețuitori care au revenit și-au găsit casele ocupate) și după intrarea trupelor sovietice, pentru cazarea temporară a ofițerilor.

Fratele tatii era plecat la fabrica de tricotaje Lady (unde fusese contabil șef) să vadă ce se întâmplă. Patronii fuseseră deportați, și, bineînțeles, fabrica nu funcționa. Cumnata ne-a îndemnat să-i ieșim în cale, ceea ce am și făcut. Tata și cu mine am plecat și pe actuala stradă Regele Ferdinand (fostă Wesellényi M.) ne-am întâlnit cam în dreptul hotelului Transilvania de astăzi. Emoția a fost foarte mare, câteva clipe cei doi frați nu au reușit să scoată o vorbă.

Cum arăta Clujul în octombrie 1944? Îmi amintesc că toate podurile au fost avariate de trupele germane și maghiare în retragere și orașul era efectiv tăiat în două. Se putea trece doar la podul Horea de astăzi. De fapt și el era avariat, dar militarii sovietici au amenajat un pod de pontoane la care se ajungea coborând niște trepte de lemn. Se pare că undeva, la periferie, mai era un pod de lemn peste care puteau trece și vehicule.

În familia unchiului meu nu se gătea, erau numai ei doi, ambii salariați, și decenii de-a rândul luau prânzul în oraș. Așa că am cunoscut cele două restaurante care funcționau la acel moment la Cluj: Bagolyvár (Bufniței, str. Samuil Micu de astăzi) și celălalt la parterul Cercului Militar de astăzi (atunci Palatul Bursei). Restaurantul Bagolyvár era unul dintre cele mai patinate din oraș. În perioada interbelică, până în 1940, restaurantul a avut un patron evreu. A avut oaspeți celebri, printre alții pe aviatorul Charles Lindbergh cu soția, Lucian Blaga, Mihai Șerban ș. a. Localul nu mai există. Cel de la Cercul Militar mai există fizic, dar nu de ani de zile mai funcționează.

Pe străzi era lume și în restaurante la fel. Nu se vedeau militari sovietici, dar se știa că ei dețin comanda. Totuși, orașul părea paralizat, pentru că nu circulau vehicule aproape deloc.

În acel moment Clujul era judenfrei (judenrein sau zsidómentes, cum le plăcea naziștilor să spună). S-a estimat că din cei aproximativ 16.700 evrei clujeni care existau în mai 1944, când a început ghetoizarea (o cincime a populației), în toamna anului 1944 mai erau 80 – 100 de persoane. Aceștia erau cei exceptați (așa-numiții mentesitettek, cei care au adus anumite servicii maghiarimii în perioada interbelică), cei ascunși de familie (de un soț sau o soție creștină, ca în cazul unchiului meu sau uneori de prieteni, vecini sau cler) și foști membri ai detașamentelor de muncă forțată pe care războiul i-a prins în zonă și au dezertat.

Îndrăznesc să afirm că în octombrie 1944, la Cluj nu se știa de „soluția finală” și de grozăviile din lagărele de exterminare (Auschwitz-Birkenau pentru majoritatea clujenilor). De altfel, lagărele au funcționat până la începutul lui noiembrie, când a început lichidarea lor forțată, dar în 27 ianuarie 1945, când Armata Roșie a eliberat Auschwitz-ul, ea a mai găsit suficiente mărturii ale barbariei petrecute acolo timp de trei ani.

Ne-am întors la București, tata ceva mai liniștit, dar cu îndoială în suflet. Cred că atunci a început să îl preocupe ideea revenirii definitive la Cluj.

(Va urma)

Andrei Zador