Viața își are epifaniile ei, care se oglindesc, mai clar sau mai vag, în fiecare ființă umană. Există două feluri de epifanii: cele impuse de ciclurile vieții și cele provocate dinafară, generate de circumstanțele mai mult sau mai puțin favorabile individului, dar care rămân încrustate în istoria personală. Epifaniile sunt ca o cale pe care o străbați, uneori anevoios, alteori mai ușor, ajungând la capătul ei schimbat, transformat, metamorfozat. În cele ce urmează, vom arunca o privire sumară asupra primului tip de epifanii, cele incluse sine qua non în existența ființei umane.

Probabil că prima mare metamorfoză dictată de viață este nașterea. Dar despre aceasta nu avem amintiri conștiente și, probabil, de niciun fel! Dar ce transformare…! Prin țipătul disperat al copilului care vine în lume, plămânii lui intră în funcție, inspirând prima gură de aer, aceea care-i va umple săculeții plămânului, aerul pe care doar moartea i-l va mai lua. De acum, sângele va dansa în venele și arterele noii ființe pe muzica emoțiilor trăite, aceste emoții generate de creierul alertat de simțuri. E prima epifanie din viața omului și ea determină toate celelalte transformări, indiferent că sunt impuse de ciclurile vieții sau de evenimentele particulare care îi sunt date anume doar acelei persoane, ca o zestre la trecerea prin această lume.

Cea de a doua epifanie, marcată de reacțiile uneori exasperate ale părinților și ale celor din ambientul în care crește copilul, se petrece în jurul vârstei de 3 ani, când copilul începe procesul individualizării. Încet, ca ieșind din ceața unei inconștiențe care îi guverna comuniunea confuză cu mama și ai lui, copilul realizează că este o entitate de sine stătătoare. «NU!» devine instrumentul prin care copilul se delimitează clipă de clipă de cei din jur, de propunerile lor, oricât de atractive ar fi. «Vrei să mergem la plimbare?» «NU!» «Vrei să mănânci?» «Nu!» Dar ce vrei?» «Vreau în parc!» Adică la plimbare, dar cu cuvintele lui și prin voia lui! În conflictele generate de atitudinea negativistă impusă de procesul prin care trece se naște conștiința de sine și începe construcția complicată a personalității sale, ca o haină pe care o va purta de acum mișcându-se în fața celorlalți pe scena vieții, la intersecția cu viețile celorlalți. Această transformare lasă urme în amintirile părinților. Când copilul crește, părinții îi povestesc în diverse momente, despre dificultățile avute cu el în acea perioadă. Din toate poveștile spuse de ceilalți, unele se imprimă în memoria copilului ca fiind propriile amintiri. Și nu sunt, dar îl construiesc.

O altă mare metamorfoză se petrece la ieșirea copilului din cuibul familiei. De acum viața lui va decurge în două lumi: în interiorul familiei și în afară, în societate. Aceste două lumi nu vor fi întotdeauna în armonie. Trecând spre lumea dinafara familiei sale, copilul devine o punte și uneori un câmp de bătaie între familie și societate. La capătul acestui proces, atât familia, cât și societatea vor fi responsabile, în mod neegal, de transformările copilului. Având deja o conștiință de sine, copilul, dacă nu e bine pregătit și securizat în procesul deschiderii spre societate, va refuza cu îndârjire noua experiență. Primele zile de grădiniță rămân în memoria părinților, mai ales a mamelor, ca o piatră de încercare. De profesionalismul și experiența personalului instituției depinde, în cea mai mare măsură, reușita mai facilă sau mai dificilă a acestei intrări a copilului în lumea socială din afara căminului familiei.

Dar cea mai mare si complexă epifanie a copilului o aduce adolescența. Adolescența este prima și probabil cea mai importantă căutare de sine a omului. O căutare de multe ori dureroasă, contondentă, rănindu-i pe cei din jur, mai ales pe părinți și rănindu-se adeseori pe sine însuși. Cine sunt? Ce sens are viața? Ce e bine? De ce se petrec anumite lucruri? Care e locul meu în această lume? Cum ar trebui să trăiesc? Ce e iubirea? Dar moartea? Cum să-mi câștig existența? La toate întrebările acestea care-l frământă, adolescentul creează un corp de răspunsuri mai mult sau mai puțin limpezi, care va rămâne filozofia lui de viață. Își judecă cu asprime părinții, ia distanță față de familie intrând în cercuri de prieteni. În deciziile pe care le ia, prietenii devin mai importanți decât părinții. Este o revoluție fizică, psihică, socială, care începe în pubertate, pe la 11-12 ani. Dotat deja cu toate instrumentele inteligenței. deși lipsit de experiență, adolescentul devine capabil să se re-modeleze, să se re-structureze, chiar în opoziție cu ceea ce a fost până acum și cu modelele și comportamentele părinților. Dacă până acum, felul în care acționa, simțea, reacționa, gândea, depindea în cea mai mare parte de părinți, de amprenta familiei, de cei șapte ani de-acasă, de acum responsabilitatea conduitelor sale cade asumat, în cea mai mare măsură, pe umerii săi. Lipsa de servicii de sprijin pentru adolescenți, în România, este o mare nedreptate ce li se face și generează o pierdere greu de evaluat pentru viitorul societății. Adolescenții pot fi aspri, răzvrătiți, cu ieșiri agresive, consumatori de droguri și alcool, însingurați, dar au în ei o plasticitate, o ardoare, o capacitate de a se construi pe sine, cum nu vor mai avea niciodată în viață. Când se îndrăgostesc, sunt strălucitori și își dezvoltă caracteristici specific umane: a fi social, solidar și de a proteja. Am întâlnit un tânăr care crescuse în stradă… se îndrăgostise de o fetiță de pe stradă și ea. În fiecare dimineață tânărul mergea la un magazin unde mătura și făcea curat în schimbul unui mic dejun pentru fată. Începuse să înțeleagă munca, valoarea ei ca protecție socială. Urma să se angajeze la magazin doar din dorința de a-i asigura fetei cele necesare și de a fi pe un plan acceptat de societate, pentru a o proteja. Își imagina viitorul cu ea… Iată o cale rapidă, eficientă de integrare în societate a copiilor străzii! Dar e o cale deschisă celor cu un pic de noroc. Pentru mine, povestea acestui tânăr trăitor pe stradă a fost o lecție de viață privind puterea dragostei la adolescenți.

Bărbații, poate și femeile, au parte, între 32 și 37 de ani, de o epifanie provocată din exterior. Factorul declanșator nu ține de biologia sau psihologia individului, deși acestea, ca și norocul, sunt importante pentru modul în care va face față, precum și pentru profunzimea transformării pe care o va suferi ca individ și destin. Dar impulsul vine din exterior și este influențat de ambientul social al persoanei. Aduce o mare modificare caracterială, zguduie profund sistemul de valori, iar la capătul întregului proces, care poate dura luni sau chiar ani, e un alt om. Factorul declanșator este un eveniment important atât pentru individ, cât și pentru cei din jurul său. De regulă, implică aspecte morale și pune la încercare forța vitală a individului. E o ruptură, o gaură ce apare în țesutul vieții cotidiene. Pare o epifanie înrudită cu cea a morții și învierii lui Isus, care s-a petrecut la cei 33 de ani pământești ai acestuia. E un proces despre care psihologia nu vorbește încă și nu sunt cercetări în acest sens, după știința mea.

Despre epifania parteneriatului într-un cuplu nu voi vorbi. Nu pentru că nu este importantă, ci pentru că prea mulți ratează procesele de modificare și modelare cerute de viața de cuplu, ajungând astfel nu la transformarea necesară viabilității familiei, ci la separare și pierdere.

La femei, instalarea menopauzei impune mari transformări bio-psiho-socio-culturale. În unele cazuri procesul are o intensitate traumatică și necesită o abordare de specialitate.

Momentul ieșirii din câmpul de activitate socio-profesională declanșează la femei și bărbați o epifanie mai mult sau mai puțin dificilă, în funcție de o multitudine de factori. Pentru toți, cel mai important factor de protecție este să ai un plan de viață care să înlocuiască rutina vieții dinainte și să fie în acord cu chemările tale cărora n-ai avut timp prielnic să le dai curs până acum. Acest plan, pus în practică, te va asigura cu satisfacții zilnice și te va menține activ, cu bucurie de viață. Pentru femeile aflate în câmpul muncii, când retragerea din activitatea socio-profesională și intrarea în menopauză se petrec în paralel, mai ales pe fundalul zborului puilor din cuib, experiența aceasta triplă, cu potențial traumatic, poate conduce la pierderea sensului vieții. În lipsa unui sprijin emoțional din partea familiei, a unui grup de prieteni, a unor servicii de specialitate adecvate, dar mai ales în absența unui plan de viață, depresia acaparează scena vieții femeii și deschide larg poarta spre variate manifestări morbide și chiar spre moarte.

Bolile severe sau cele cronice, un handicap cu pierdere considerabilă, care se instalează într-un anumit moment al vieții, se constituie și ele ca o epifanie dureroasă în viața individului, căci îl transformă, îi impune limite, dar îi poate aduce în final un sentiment al valorii inestimabile a vieții. Acestea fie sporesc bucuria de viață a individului, fie îl vor face să respingă miracolul vieții, aruncându-l în depresie.

Am descris mai sus epifaniile care sunt semnificative în viața fiecărui om, la capătul cărora persoana apare total transformată pe cele patru laturi existențiale: bio-psiho-socio-cultural. Sunt procese pe care fiecare individ le trăiește în alt fel, provocări cărora le răspunde în felul său personal, susținut de capacitățile pe care le deține, de sprijinul celor din jur, dar și de nevoile personale cărora le răspunde. Unele implică mai mult biologia, altele mai mult socialul. Dar întotdeauna e vorba și de misterul norocului. Dacă ai noroc de o familie sănătoasă, secretând dragoste pentru membrii săi, dacă ai noroc de prieteni și colegi care știu să-ți acompanieze momentele dificile oferindu-și sprijinul, nu doar că întregul proces are loc cu mai puțină suferință, dar va conduce la transformări benefice. Povestind celorlalți fragmente din istoria personală, omul va spune: Da, am fost rezilient! Adică am depășit timpul dificil, transformându-mă, reinventându-mă, dobândind o strălucire nouă. Căci acesta e rostul epifaniilor: nu de a ne ucide, ci de a ne metamorfoza spre cea mai bună variantă a noastră.

Ana Muntean