Am folosit o expresie care dă titlul unui celebru film de acțiune. Campania militară a Israelului este exemplul clasic al unei misiuni imposibile. Chiar dacă această acțiune militară de durată, specifică celei mai dificile confruntări – acea a luptei urbane – va fi încununată de succes, adică distrugerea capacității militare a Hamas, victoria nu va fi nici deplină, nici definitivă. Cu siguranță vor rămâne câteva sute de teroriști Hamas dislocați și „evaporați” în rândul populației civile, câteva sute de metri de tuneluri și adăposturi subterane nedescoperite, câteva mici depozite de armament și muniție camuflate. Indiferent când se va produce o viitoare retragere militară totală sau parțială a Israelului din fâșia Gaza, vor exista câteva sute de teroriști sau fanatici spălați pe creier care vor triumfa, fluturând în extaz steagurile Hamas și palestiniene deasupra ruinelor și dezastrului.

Asemenea scene suprarealiste s-au mai văzut, spre stupoarea opiniei publice, cu ocazia altor campanii israeliene.

Ca de atâtea ori în trecut, Israelul va fi stopat să obțină o victorie militară tranșantă, adică marile puteri și însăși SUA, unicul protector relativ, vor impune Israelului să oprească ostilitățile. La fel s-a întâmplat cu ocazia Războiului de Șase Zile din 1967, al celui de Yom Kippur din 1973, al celui din Liban din 1982. Din punct de vedere diplomatic, Israelul va ajunge la fel de izolat în lume ca în anii 70 și 80, cu un prestigiu internațional foarte șifonat în speță din cauza ofensivei mediatice arabe și a progresismului occidental.

Din nefericire, ca urmare a acțiunii militare de amploare din Gaza, tradiționalul antisemitism a renăscut cu vigoare și aplomb, sub masca anti-israelianismului, a solidarității cu cei oprimați și fără de țară, un fel de modă politică up to date, îndreptată împotriva establishment-ului globalist. 

Problema viitorului Gazei rămâne o veșnică explozie cu efect întârziat. Unii geostrategi propun o autodeterminare totală, bazată pe cele patru clanuri care trăiesc în fâșia suprapopulată, fără o conducere de tip statal sau un protectorat străin, fie el chiar și panarab – practic o populație pestriță lăsată să trăiască în mod autonom, după cutumele sale străvechi.

Alți lideri sau generali precum Yossy Cohen, fostul șef Mosad, propun o decuplare, o izolare perfectă de fâșia Gaza, fără niciun schimb de materie primă, servicii, forță de muncă sau utilități. Israelul se va rupe în mod ermetic de Gaza, nu va mai furniza electricitate, apă, alimente de bază, iar din Gaza nu va mai veni nimeni la muncă, o izolare totală de tipul celei de la granița cu Libanul.

Liderii extremei drepte din Israel, adepții mesianici ai marelui Israel năzuiesc să se revină la controlul militar deplin al fâșiei și reînființarea așezărilor agricole prospere israeliene din nordul Gazei de dinainte de 2005, când Statul Evreu s-a retras unilateral din regiune, în speranța unei păci relative iluzorii. Paradoxal, acest pas curajos a fost făcut de premierul Ariel Sharon, un fost general mână forte, renumit pentru atitudinile sale antiarabe radicale.

Mulți specialiști ai zonei Orientului Mijlociu propun revigorarea Autorității Palestiniene din moarte clinică și redesemnarea acesteia ca forță politică conducătoare nu numai a Cisiordaniei ci și a Gazei. Nu cred că proiectul e viabil, pentru că Autoritatea Palestiniană nu mai deține decât cel mult 20% din sufragiile populației palestiniene din teritorii, în Gaza probabil nici 10%. Reamintesc că în 2006, după retragerea Israelului, s-a desfășurat un război civil crunt între Autoritatea Palestiniană și Hamas pentru controlul Gazei, în urma căruia prima a suferit o înfrângere usturătoare și de atunci Hamas conduce în mod dictatorial destinele Gazei. 

Încă o observație geopolitică de ordin general: în lumea occidentală axioma lui Clausewitz: „Războiul reprezintă continuarea păcii cu alte mijloace” e practic general acceptată. În lumea islamică etosul e tocmai invers: războiul purtat în numele lui Allah contra necredincioșilor, adică a tuturor celor care nu sunt de religie islamică, este continuu, iar eventuala pace este doar temporară și rezultatul unui compromis de moment. Coranul îi îndeamnă pe credincioși să recunoască forța dușmanilor, să-i respecte pe moment, până când va veni marea ocazie de a-i învinge. În etosul triburilor din Orientul Mijlociu există două concepte relevante în sensul argumentării celor de mai sus: sabr – răbdare, calm de lungă durată, până la prima ocazie de a învinge și hudna – odihnă, încheierea unui armistițiu sau a unei păci de moment pentru refacerea războinicilor până la o nouă luptă.

Se cuvine să precizez că cea mai importantă valoare și cutumă a colectivităților islamice este onoarea – sharaf. Onoarea oricărei comunități atacate, distruse, umilite se cere răzbunată cu prima ocazie favorabilă, altfel rușinea și umilința clanului sau tribului respectiv vor fi veșnice.

Campania dură a Israelului împotriva Hamas, pe care europenii și occidentalii o consideră nemiloasă și de o agresivitate aproape extremă, trebuie înțeleasă în această logică a răzbunării obligatorii, specifice Orientului Mijlociu. Dacă Hamas-ul ți-a decapitat familiile, ți-a ars bebelușii în cuptor, ți-a violat și schingiuit femeile, ți-a dus bărbații și copiii în captivitate, ești constrâns să reacționezi cel puțin violent. Dacă Israelul nu reacționează cu aceleași metode extreme de tortură și barbarie, Hamas și toate organizațiile extremiste islamiste știu că Statul Evreu folosește mijloace de luptă relativ decente și respectă convențiile de la Geneva privind conflictele militare și iau acest lucru drept slăbiciune? În ciuda criticilor vehemente, opinia publică internațională e conștientă că Israelul nu folosește puterea sa militară redutabilă împotriva populației civile, doar că din nefericire densitatea extremă a populației și folosirea de către Hamas a civililor drept scuturi umane produc un număr ridicat de victime nevinovate.

Israelul va repurta o victorie parțială până la vară, cu un preț ridicat, câteva sute de militari uciși și mii de răniți, dar rezultat în urma consensului național și al elanului de a lichida dușmanul din sud odată pentru totdeauna.

Israelul va demonstra tuturor organizațiilor teroriste proxy ale Iranului și teroriștilor Hamas din Cisiordania că e gata să-i distrugă și că se află cu garda sus, într-o permanentă stare de mobilizare și gata de luptă.

Din cauza campaniei militare din Gaza, Israelul și-a deteriorat pe termen mediu relațiile bune cu vecinii moderați, Egiptul și Iordania, acestea ajungând la o stare de pace rece sau nebeligeranță. De asemenea, Israelul și-a înrăutățit relațiile bilaterale cu statele cu care a semnat Acordurile Abraham, mai mult din nevoia acestora de a demonstra măcar o mică solidaritate arabă.

Israelul și-a degradat relațiile cu administrația Biden, în special datorită ofensivei contra ultimului bastion Hamas de la Rafah, aflat pe granița Gazei cu Egiptul, unde se află un milion de refugiați dislocați din alte regiuni ale fâșiei.

Presiunea aripii progresiste a Partidului Democrat, respectiv a cetățenilor americani de religie musulmană, devine tot mai puternică și președintele Biden face presiuni asupra premierului Netanyahu de a înceta acțiunea militară din Gaza, respectiv de a revitaliza negocierile pentru înființarea unei entități statale palestiniene.

Va urma.

George Vigdor