În ultimii ani eram convins că văzusem – ca turist – cam tot ce era de văzut în acea parte a lumii, adică în țara numită oficial Republica Moldova, dar care pentru mine rămâne Basarabia.

De douăzeci de ani mă aflu acolo de vreo 2-3 ori pe an, iar amfitrionii mei și ai celor care vin împreună cu mine au grijă să ne ducă peste tot. Am vizitat locuri istorice, am cutreierat peste tot, inclusiv în Transnistria (o fâșie de pământ care nu are nici în clin nici în mânecă cu Basarabia istorică), am fost în nord spre Soroca și în sud spre Comrat, capitala găgăuzilor, am fost la Orheii Vechi, am vizitat locurile legate de istoria evreilor basarabeni.

Am vizitat și cele mai cunoscute crame din acele locuri și din tot ce am băut, am rămas cu convingerea că Negrul de Purcari e cel mai potrivit gusturilor mele, deși crama mea preferată e Cricova.

Cu fiecare ocazie m-am întâlnit cu folclorul moldovenesc, cu muzica a cărui sunet îl cunoșteam din copilărie, din partea cealaltă a Prutului.

Fără discuție, limba comună a fost, și încă este, un instrument de importanță capitală pentru a intra mai în amănunt în aspectele vieții cotidiene, deși nu e deloc ușor să găsești firul roșu care să te îndrume spre o mai bună înțelegere a ceea ce se întâmplă în acele locuri și cu acei oameni care de-a lungul veacurilor au fost stăpâniți de străini, dar care și-au păstrat ”sărăcia și nevoile și neamul”, așa cum spune ilustrul Eminescu.

În acea după-amiază, după ce am terminat prima parte a treburilor și ne pregăteam pentru următoarea dimineață, tot foarte ocupată, ni s-a spus că vom merge la Strășeni. Eu eram sigur că era vorba de încă o cramă, încă o vinărie, din acelea care au apărut în ultimii ani în Moldova ca ciupercile după ploaie, rod al inițiativei particulare, ”făbricuțe” de vinuri de mare calitate, care atunci când le guști te întrebi cum Dumnezeu vinul moldovenesc nu e cunoscut și băut pe întreg mapamondul.

Cele ce urmează vor cuprinde un succint raport al vizitei la Strășeni, un orășel de vreo 20.000 de locuitori, capitală de raion, aflat la vreo 30 de kilometri spre nord-vest de Chișinău.

Am fost primiți, chiar de la poartă, de un moldovean înalt, cu mustață și cușmă neagră, care după bun-venitul de rigoare a preluat micul grup și ne-a condus prin casă. Era deja târziu. Eu mă întrebăm dacă o să mai putem vizita via pe lumină, dar n-am prea avut timp de gândit, pentru că gazda noastră ne-a dus dintr-o cameră într-alta, arătându-ne într-o formă perfect dezorganizată colecții întregi de covoare, instrumente muzicale, ulcele, picturi, fotografii, mobilă veche, și, ce nu… un amalgam de obiecte de pe vremuri (nu prea îndelungate), între care primul loc îl ocupau zeci de instrumente muzicale: acordeoane, ghitare, fluiere și, mai ales, cobze.

Un coleg moldovean m-a pus în temă:

– Vezi, de aia i se spune Tudor Cobzarul…

Bineînțeles că nu auzisem de el.

După Wikipedia, Tudor Ungureanu este originar din Căpriana, o localitate nu departe de Strășeni. Are 60 ani, e absolventul Institutului de Teatru din Chișinău și conducătorul ansamblului etnofolcloric Ștefan Vodă. Niciun vizitator de limbă română venit din străinătate nu trebuie să părăsească Moldova fără a petrece o după-amiază în casa lui nea Tudor Ungureanu. Și să nu se aștepte la cramă sau vie, povestea e cu totul alta.

Timp de trei ore și jumătate omul acesta înalt cât un munte, cu o voce de bariton și cu o căciulă neagră pe cap (are câteva și pentru oaspeți), povestește, cântă, interpretează, critică, preaslăvește, ironizează, binecuvântează, pe scurt face și spune de toate.

După vizitarea ”expoziției” celei mai alandala pe care am văzut-o în viața mea, suntem așezați în jurul unei mese pe care sunt aranjate bucatele pregătite din timp (răcitură, friptură rece, legume, fructe), la care se adaugă mămăligă și sarmale în foi de varză, pe care stăpâna casei le pune pe masă și apoi se face nevăzută.

Nea Tudor mănâncă cu noi, dar frugal. Nu are timp, pentru că el a pregătit un concert conceput într-o formă total necunoscută, cel puțin mie. Treaba are loc în felul următor: el vorbește tot timpul, povestind cum i-a cântat lui Saddam Hussein, cum i-a primit pe mai-marii țării la el acasă, cum a cântat în diversele străinătăți, și printre ele cântă, acompaniindu-se pe rând la vreo 20-30 de instrumente dintre cele mai variate, unele pe care nu le cunoșteam, cobze de toate felurile, o mulțime de acordeoane sau pur și simplu bețe transformate în fluiere.

Ideea de bază a ”conferinței”, care a durat ore în șir, este supremația Moldovei. Limba latină se trage din cea moldovenească, moldovenii erau cât pe-aci să fie stăpânitorii lumii, dacă Țarul Ivan cel Groaznic n-ar fi aruncat-o în temniță pe Domnița Olena, tânăra lui soție și fiica lui Ștefan cel Mare, victima comploturilor pentru tronul Moscovei.

Primul ambasador al Rusiei în China a fost tot un moldovean, Nicolae Milescu, trimis al țarului Alexei în 1675.

Numele lui Putin vine de la… putină, cel al cunoscutului politician Rogozin de la… rogojină și așa mai departe.

Nimeni nu poate să scoată o vorbă, nimeni nu are dreptul să ia cuvântul, în camera ticsită cu obiecte de toate felurile nu există decât vocea lui puternică. Toate cântecele sunt preluate din folclorul moldovenesc. Patriotismul e moldovean, adică rezervat plaiurilor dintre Prut și Nistru, aproape nicio mențiune privitor la ”cealaltă” Moldovă, de parcă Ștefan cel Mare (al cărui portret e atârnat în cameră de o parte a dulapului, cealaltă parte fiind rezervată portretului lui Eminescu) nu ar fi domnit peste toată Țara Moldovei.

Bineînțeles, vinul era pe masă, și în cantitate… Dar aperitivul era coniac, ceea ce în partea de apus a Moldovei, pe unde am copilărit eu, nu se cunoștea, băutura de început fiind întotdeauna țuica.

Da, Tudor Ungureanu e cunoscut și în România, și pe bună dreptate, pentru că el poate fi considerat un bard de mare calitate al folclorului moldovenesc.

A umblat peste tot, dar el nu părăsește Stășenii lui și, bineînțeles, nici Căpriana nu lipsește din ”discursuri”.

Casa e mare, are camere de oaspeți, și îmi închipui bucuria și plăcerea de a fi găzduit de acest om mare și blând (cel puțin așa pare) într-un sfârșit de săptămână de vară, când canicula de afară e anulată de răcoarea dintre pereții casei.

N-aș vrea ca această ultimă frază să fie interpretată de bunii mei prieteni moldoveni ca o aluzie la dorința unei vizite la Strășeni în iunie viitor, cu ocazia cursului anual de anestezie, devenit tradițional la Chișinău de un bun număr de ani. Dar dacă mi s-ar ivi ocazia, nu m-aș da deoparte să-l mai văd o dată pe bardul moldovean, mai ales că îi datorez o reluare a interpretării noastre comune, în care ”partitura” mea a fost să lovesc un clopot mic în ritmul cântecului interpretat de artist!

Gabriel Ben Meron