Aveam 12 ani când tatăl meu m-a luat pentru prima oară la operă, în clădirea teatrului orădean, unde venise în turneu Opera din Cluj și se cânta Traviata de Verdi. Se spune că opera ori o iubești de la început, ori deloc. Nu sunt sigură dacă asupra mea, fetița de la Marghita, a lăsat impresia mai adâncă muzica lui Verdi sau loja tapisată în catifea vișinie și cu ornamente aurite. Tata mi-a explicat că decorul interior este în stil rococo și mi-a spus că libretul operei era inspirat de Dama cu camelii, romanul lui Alexandre Dumas fiul. Însă lucrul cel mai important pe care l-am învățat în seara aceea de la tatăl meu, care era pasionat de muzică, a fost că nu trebuie să urmăresc neapărat firul acțiunii sau să mă străduiesc să înțeleg cuvintele ci, mai cu seamă, să fiu atentă la muzică. Mi-a explicat ce înseamnă uvertura, cum e cu actele și tablourile, cum la Verdi e important și prezent mereu corul și încă multe altele. Desigur că mai văzusem la televizorul în alb negru soliști cântând arii din opere, dar experiența spectacolului pe viu, frumusețea sălii, a decorurilor, a costumelor, luminile, nu se compara cu nimic din ce știusem până atunci. Eu sunt încredințată că tata mi-a transmis genetic o parte din iubirea lui pentru muzică, precum i-a transmis-o, cu asupra de măsură, nepotului său, fiul meu.

La 12 ani, deci, m-am îndrăgostit iremediabil de operă și până azi creația mea favorită este La Traviata. Când am împlinit 50 de ani, mi-am făcut cadoul unei reprezentații la Viena, în legendara Staatsoper. Mi-am luat un bilet undeva ”la cucurigu”, aproape de candelabrul uriaș de cristal în stil secession, de unde vedeam perfect sala și scena și emoția mea a fost atât de mare încât am scăpat, cu toată discreția de care am fost în stare, câteva lacrimi. Acesta rămâne pentru mine un moment de colecție, candidat la neuitare.

Oradea nu are instituția operei, așa încât destul de rar avem privilegiul de a ne bucura de câte un spectacol, atunci când Clujul, Iașiul sau Timișoara fac turnee. Dar avem trupele de teatru, chiar două, una în limba română și cealaltă în limba maghiară, iar acestea își pun amprenta pe viața culturală a orașului, îmbogățind-o magistral.

Teatrul orădean este apreciat de localnici, este un reper cultural al trecutului și al prezentului urbei, acesta fiind motivul pentru care doresc să-l prezint aici în mod succint, considerând că povestea lui, legată organic de aceea a orașului, este de interes.

La intersecția Pieței cu strada Independenței, încă din 1714 se afla Hanul Vulturul, numit uneori și Berăria Orașului. Acesta găzduia frecvent evenimente culturale, printre care se numărau și spectacole de teatru. Public iubitor de teatru exista demult și edilii urbei aveau planuri de a construi un edificiu potrivit acestei activități. A durat foarte mult, zeci și zeci de ani, până când planurile, întâi timide, răzgândite, uitate și reluate, să se nască cu adevărat.

La început de secol XIX a început reorganizarea sistematică a pieței centrale a orașului – strada principală s-a lărgit și casele sărăcăcioase din centru au fost demolate. Multă vreme amplasarea teatrului nu a putut fi decisă de către conducerea orașului. Abia în 1895, proiectarea clădirii a fost încredințată firmei vieneze Fellner&Helmer, dar polemica privind locul viitorului edificiu cultural continua. După multiple consultări s-a ales, în final, nordul actualei Piețe Ferdinand (Piața Bémer la acea dată). Execuția clădirii a fost încredințată unei echipe orădene redutabile alcătuite din arhitecții Kálmán Rimanóczy jr., Vilmos Rendes și József Guttman, David Busch care era arhitect-șef al urbei și József Krubicza, inginerul constructor. Lucrările au demarat în 21 iulie 1899 și în numai 15 luni totul a fost terminat, teatrul construit, finisajele făcute, ornamentele amplasate, decorațiunile executate, mobilierul și tapiseriile montate, astfel încât la 1 octombrie 1900 clădirea a fost terminată și în 15 octombrie se desfășura primul spectacol care inaugura lăcașul de cultură orădean în impozantul său edificiu. A fost numit Teatrul Orășenesc și a marcat centrul de greutate al arhitecturii orădene la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Exteriorul îmbină stilul neoclasic, dominant, cu cel neorenascentist și neobaroc, în vreme ce ornamentația și finisajele interioare sunt într-un accentuat ton rococo. Intrarea maiestuoasă este încadrată de două sculpturi, Tragedia și Comedia, realizate la Budapesta, în atelierul Mayer.

Pătrunzând în foaier, suntem întâmpinați de decorațiuni exuberante, pline de grație, alcătuind o ambianță feerică, proprie unui loc plin de magie.

Sala Mare, cu o capacitate de 570 de locuri în stal, loji și balcon, este ea însăși un spectacol fermecător și grațios dat de decorațiunea aurită, specifică stilului rococo, toate fotoliile fiind tapițate cu catifea vișinie. Aici, fiecare spectator este parcă îmbrățișat de un răstimp al frumuseții unde poate evada pentru două ore și unde minuni de artă se petrec în direct.

Deși la vremea inaugurării, iluminatul electric încă nu era introdus în tot orașul, teatrul a fost dotat de la bun început cu această facilitate modernă.

Cum spuneam, spectacolul inaugural s-a desfășurat în 15 octombrie 1900, sub conducerea directorului Károly Somogy care avea atunci o trupă formată din 80 de persoane dintre care 60 erau actori. Interesant că se jucau atât piese de teatru cât și piese muzicale – operete sau chiar opere – și numărul de premiere era foarte mare: săptămânal aveau loc două sau chiar trei premiere, prima stagiune (1900/1901) încheindu-se cu 136 de premiere. De obicei un spectacol se dădea de 2-3 ori, doar cele de mare succes se jucau de 9-10 ori. Motivul acestui ”iureș” era că într-un oraș mic, cu public limitat, atenția acestuia trebuia întreținută cu multă muncă.

Teatrul orădean a funcționat la început în limba maghiară, prima stagiune românească fiind în 1927. Asta nu înseamnă că între timp nu au avut loc și spectacole în limba română, din contră, au fost unele spectacole de mare succes la care au participat, în turneu, mari artiști ai epocii, cum ar fi Irina Vlădaia, primadona Operei Regale din București sau Gheorghe Savu, actor de mare valoare, interpret al pieselor lui Shakespeare, în 1902. Trilogia semnată de Iosif Vulcan, Ștefan Vodă cel Tânăr, a fost prezentată, în traducere, în 1903, iar în 1913, turneul trupei lui V. Antonescu din București a fost o adevărată sărbătoare.

În 1917, chiar în timp de război, teatrul orădean se situa pe un meritoriu loc patru ca prosperitate și succes, după teatrele din Bratislava, Szeged și Timișoara.

În 1927, turneul Teatrului Național din Cluj, sub conducerea dramaturgului și poetului Victor Eftimiu, a inaugurat prima stagiune în limba română a teatrului din Oradea. În ianuarie 1928 a luat ființă asociația ”Vestul Românesc” care avea ca scop întemeierea unui teatru românesc și publicarea unui cotidian în limba română. În septembrie 1928 a fost inaugurat la Oradea primul teatru românesc stabil, Teatrul Asociației Vestul Românesc, primul spectacol fiind cu piesa lui Alecsandri Fântâna Blanduziei.

Așa a început istoria îndelungată și frământată a unui teatru care s-a străduit să dețină un rol determinant în viața culturală a acestei zone a țării.

Istoria lumii mari și-a pus amprenta pe istoria mică, locală. Asta s-a întâmplat și la Oradea, frământările și răsturnările generate de istoria secolului trecut au influențat teatrul de aici. El a fost înființat, pus pe pauză, desființat, reînființat, acest parcurs sinuos sfârșindu-se abia în vara anului 1955, când a luat ființă Teatrul de Stat Oradea, cu două secții: română – Trupa Iosif Vulcan – și maghiară – Szigligeti Társulat. Ultima reorganizare, cea din 2012 a modificat structura teatrului orădean desfăcându-l în două: Teatrul Regina Maria, de limbă română și Teatrul Szigligeti, de limbă maghiară.

Teatrul Regina Maria are un repertoriu de succes, publicul orădean fiind obișnuit cu oferta bogată în spectacole din dramaturgia clasică și modernă, națională și universală deopotrivă. În prezent, pe lângă Sala Mare, teatrul dispune și de o sală studio cu 50 de locuri și de Sala Arcadia, cu o capacitate de 200 de locuri, situată în pasajul splendidului palat Vulturul Negru, unde se montează spectacole pentru copii, recitaluri de poezie sau piese cu caracter experimental.

E imposibil să nu amintesc festivalul Săptămâna teatrului scurt, început în anul 1976, cu sprijinul revistei de cultură Familia. Festival care are loc din doi în doi ani și a crescut foarte mult în amploare și importanță, devenind un festival internațional. În ultimii ani el este cunoscut ca FITO, adică Festivalul Internațional de Teatru Oradea.

La teatrul orădean s-au lansat regizori și actori de renume în spectacole de real și constant succes, s-au câștigat premii naționale și internaționale. Unul din ele a fost, în 2012, Scripcarul pe acoperiș, muzicalul clasic al lui Joseph Stein, după povestirile lui Shalom Alehem, o montare grandioasă, jucată cu foarte mare succes până în prezent.

În 2016 Gala Premiilor UNITER (Uniunea Teatrală din România) a fost găzduită de Teatrul Regina Maria, fiind prezentată de excepționalul actor Ion Caramitru. La vremea aceea iubitul cantautor Dan Andrei Aldea, membru al formației Sfinx, se întorsese în țară după 33 de ani petrecuți în Germania și era stabilit la Oradea. În cadrul galei UNITER a fost invitat să susțină un moment muzical. A cântat atunci Cântecul bufonului din A douăsprezecea noapte de Shakespeare și sala plină a cântat împreună cu el. Cum aplauzele nu mai conteneau, Ion Caramitru i s-a alăturat pe scenă și au cântat amândoi, împreună cu sala, întreaga melodie de la început. Cei doi magicieni ai inimilor noastre s-au mutat printre stele, dar ne-au lăsat crâmpeie din lumina lor pe scândurile scenei de aici.

Aș putea continua cu alte povești, o istorie întreagă a unei lumi în sine, care ne arată nouă, spectatorilor, latura ei colorată și strălucitoare ascunzând în spate eforturi mari și muncă enormă, creativitate, bogăție de frumos și adevăr.

Acesta este un omagiu pentru teatrul orădean, scris cu mult drag, de Ziua Mondială a Teatrului sărbătorită în 27 martie și este gestul meu de mulțumire pentru atâtea ocazii pline de emoție pe care le-a creat și le creează…

Piesa-i gata, trag oblonul,

Hei ce ploaie e afară!

Dacă v-a plăcut bufonul,

Mai poftiți și mâine seară…

Anca Laslo

REFERINȚE :

https://ro.wikipedia.org/wiki/Teatrul_de_Stat_din_Oradea

https://www.teatrulreginamaria.ro/ro/despre/istoric

https://www.szigligeti.ro/muszakileiras?lang=ro

https://historia.ro/sectiune/timp-liber/piatra-de-temelie-a-teatrului-de-stat-din-oradea-582263.html

https://www.ebihoreanul.ro/stiri/saptamana-portilor-deschise-la-teatrul-regina-maria-expozitie-si-tururi-ghidate-183068.html

Liviu Borcea – Memoria Caselor, editura Arca, 2003;

Petre I. Zoltan – Trei secole de arhitectură Orădeană, editura Muzeul Țării Crișurilor Oradea, 2003.

www.enciplopediavirtuala.ro