Acolo, în spatele tejghelei, cu fața ei dulce și pistruiată, micuța mea Tania servește clienții cu atenție și generozitate. Privirea ei se îndreaptă către clienta care nu se poate decide între salam de vară sau parizer. Atitudinea ei este plină de răbdare, ca și cum ar vrea să spună: “Nu vă grăbiți, stimată clientă nehotărâtă. Cu plăcere vă aștept decizia, avem tot timpul, mai sunt încă șase ore și jumătate până la ora închiderii”.

Încercând să-i vină clientei în ajutor, ea indică cu furculița cu doi dinți câteva role de cârnați, gata să ia una din ele în mâinile ei delicate și să o așeze cu o mișcare elegantă pe scândura de tăiat. Membrele ei durdulii până la umăr se mișcă cu grație, ca doi leoparzi ai zăpezilor, deasupra vitrinei îmbietoare, pline cu produse proaspete. Durdulii și apetisante, ele sunt acoperite de o piele fină, pistruiată, și de minuscule fire de păr, atât de moi și de pufoase, încât îți vine să le mângâi ușor în ritmul sunetelor cristaline de pian ale melodiei lui Debussy, Arabesque, venite parcă din camera frigorifică a magazinului.

În cele din urmă, doamna se decide pentru parizer. Fără să spună nimic, doar cu o privire întrebătoare în ochii ei de chihlimbar, dulcea mea Tania îi cere imediat clientei să indice cantitatea dorită.

“Două sute de grame, tăiate subțire, vă rog.”

Cu o eleganță măiastră, Tania apucă oțelul lucios și îl manevrează abil în masa moale și rozalie al parizerului. Traseul exact al lamei care strălucește în lumina neonului dovedește cât se poate de convingător controlul total pe care îl are asupra manevrei. Da, ea își stăpânește perfect mișcările trupului, în toată plenitudinea sa adorabilă. Nicio mișcare nu e inutilă, brațele își fac datoria, dar căpșorul ei cu un zâmbet tandru și misterios rămâne nemișcat. Doar un fir de păr roșcat, apărut de undeva pe fruntea ei rotundă și armonioasă, flutură în ritmul mișcărilor brațelor care par să fi fost fost create, în urmă cu nouăsprezece ani, doar pentru a mă îmbrățișa. Acum, însă, aceste membre minunate, destinate actului pasionat al iubirii, trebuie să se supună cerințelor banale ale comerțului cu amănuntul de mezeluri. Ce risipă! Ahh, când vor își urma ele adevăratul lor destin?

Câte o felie de salam, perfect măsurată, se așază sub fiecare tăietură precisă, iar apoi se întinde liniștită și ascultătoare pe hârtia de pergament aranjată cu pricepere. Într-o clipită, s-au adunat cele două sute de grame. Lor li se mai adaugă încă trei felii și în acel moment ea rostește formula magică, probabil repetată de sute de ori, comună tuturor măcelăreselor:

“Poate fi și ceva mai mult?”

Clienta, complet bulversată de farmecul discret al Taniei, își dă aprobarea – oricum nu are încotro – și, cu bonul încă umed în mână, se îndreaptă către casiera din celălalt capăt al magazinului.

Între timp, divina mea Tania își ridică privirea întrebătoare spre mine. Fără să-și dea seama de văpaia sentimentului meu, ea îmi trimite un zâmbet prietenos, care mă face să amuțesc chiar în momentul crucial al comenzii. Tăcerea se prelungește, secundele par nesfârșite, mă simt incapabil să scot un sunet în fața acestei priveliști. Ea își păstrează zâmbetul pe buze, fără să arate nici cel mai mic semn de nerăbdare. Probabil că este obișnuită să își farmece clienții cu un asemenea succes încât aceștia să uite, pentru un moment, pentru ce au călcat pragul magazinului.

Eu fac un efort supraomenesc să îmi adun gândurile și bolborosesc câteva cuvinte despre șuncă și rosbif, amestecând-le cu alte trei specialități ale casei. De fapt, aș fi vrut să spun, “Oh, frumoasa mea, obiectul celor mai ascunse dorințe ale mele, ajută-mă să trăiesc din plin acest moment și să alung orice gând la produse reci de carne, fie despre salam de iarnă, fie chiar cârnați ardelenești, în favoarea amintirii nopților fierbinți petrecute doar cu tine, pentru că asta este singura mea dorință. Interesul pentru mezeluri este doar un pretext”.

“Câteva sute… o sută cincizeci de grame din asta… vă rog!”

“Șuncă fiartă? Foarte bine, domnule. În felii subțiri?”

“Da, cât de subțiri doriți”, spun eu timid, abia deslușit.

Când își îndreaptă spre mine fața-i strălucitoare, și îi văd ochii de chihlimbar privindu-mă, sunt copleșit, inima mi-e sfâșiată de durere și plăcere. Ea își vede de treabă, iar eu o sorb din ochi, fața ei, brațele ei, trupul ei, totul.

Cu delicatețe, fiecare felie e tranșată de cuțitul ei elegant și apoi frumos așezată pe o hârtie de pergament proaspătă, aranjată doar pentru mine. Ca prin farmec, spațiile între felii sunt perfect egale, ca și cum o forță angelică, universală și necunoscută ar fi avut grijă să le aranjeze de o manieră atât de perfectă; dar nu, sunt doar mâinile Taniei care, în acest colțișor al galaxiei, asigură simetria ireproșabilă. Pentru o clipă mă simt ca și cum aș fi singurul bărbat de pe întreaga planetă, căruia îi este dedicată întreaga ei atenție și dragoste. Oh, dacă aș putea prelungi această clipă suavă și neprihănită!

Pentru a prelungi plăcerea de a o privi, mă gândesc cu febrilitate ce aș putea adăuga la comanda mea, când vocea îngerească a Taniei mă readuce din contemplația carnală la realitatea rece, învelită de faianța alb-neagră a prezentului. Cu un zâmbet cuceritor, Tania rostește acea formulă stereotipică în care e cuprins eternul farmec feminin din toate magazinele de mezeluri:

“Poate fi și ceva mai mult?”

“Da, atât… oricât de mult doriți”.

Peter Biro