În Franța, în Valea Loarei există, pare-se, 300 de castele, dintre care, în epica mea călătorie, împreună cu fiul meu Mircea, în septembrie 2022, am văzut trei: Castelul din Angers (mai degrabă o fortăreață) și Castelele Azay-le-Rideau și Chenonceau.

Evident că acest număr enorm este controversat, deoarece criteriile de a încadra o clădire sau alta în categoria castel pot fi, desigur, diferite. Din cele 300 de castele, în prezent 100 sunt vizitabile.

Vizita noastră fost un maraton de o zi și cel mai mult am zăbovit la Chenonceau, unul din cele mai celebre din Franța, supranumit Castelul Doamnelor, al doilea cel mai vizitat după Versailles. Eram în drum spre Elveția, unde urma să vizităm niște rude dragi, stabilite acolo de peste 20 de ani. Evident că nu fără motiv ne-am abătut pe Valea Loarei, despre care citisem și auzisem atâtea datorită domeniilor istorice ale nobililor și regilor francezi, datorită castelelor așezate, majoritatea lor, în parcuri extraordinare, vizitate de milioane de oameni anual. Umblă vorba că dacă ai văzut un castel, le-ai văzut pe toate. Eu zic că nu e chiar așa. Fiecare încapsulează istoria comună a țării, dar și povești particulare, povești fabuloase ale oamenilor, și sunt atrăgătoare prin particularitățile lor și specificul creat de-a lungul secolelor. Vara, pe vreme bună, Valea Loarei poate fi vizitată și cu balonul. ”Excursia” prin văzduh durează cam trei ore, urmând meandrele râului și plutind pe deasupra viilor și parcurilor. În unele fotografii pe care le-am făcut în grădina castelului Chenonceau chiar se observă pe cer un balon.

Chenonceau este denumit și Castelul Doamnelor datorită femeilor excepționale care și-au pus amprenta pe acest loc. Au fost șapte doamne; le voi enumera în ordine cronologică, poveștile lor fiind împletite cu istoria Franței și meritând să ne aplecăm o clipă asupra lor.

Prima a fost Katherine Briçonnet, soția lui Thomas Bohier, bancher al regelui Francisc I. În 1513, cei doi soți au decis construirea acestui castel pe locul unei mori fortificate de pe râul Cher, lângă sătucul Chenonceau, folosind planurile unui palat venețian. Katherine Briçonnet a ales ea însăși dispunerea spațiilor și primele decorațiuni ale castelului, având un rol major în estetica clădirii și a grădinilor.

După moartea celor doi, clădirea a ajuns în posesia regelui Francisc I, marele patron al Renaşterii franceze, fiind moştenit apoi de fiul acestuia, Henric al II-lea. Acesta i l-a dăruit favoritei sale, Diana de Poitiers, frumoasa văduvă pentru care regele avea o adevărată pasiune, cea care îmbina frumusețea cu inteligența și cu simțul afacerilor. Diana de Poitiers a creat grădinile castelului, care la vremea aceea erau printre cele mai moderne și mai spectaculoase din lume. Tot ea a dispus construcția podul peste râul Cher, pod cu cinci arcade care particularizează edificiul, făcându-l unic în lume.

Fiind cu 20 de ani mai în vârstă decât regele și amantul ei, frumoasa curtezană a încercat tot timpul să-și mențină și să-și sporească frumusețea – dar încă nu existau creme anti-ageing sau injecții cu botox. Ea folosea metodele care stăteau la îndemâna femeilor Renașterii: făcea băi în apă rece dimineața, exerciții fizice și lua zilnic un elixir pe bază de aur. În anul 2008 rămășițele ei pământești au fost exhumate și analizate împreună cu șuvițe din părul ei. Analizele spectrometrice au arătat că în corpul Dianei concentrația de aur era enormă, de 500 de ori mai mare decât valorile normale, iar concentrația de mercur era și ea de două ori mai mare, mercurul fiind folosit la prepararea elixirului, așa-numitul aurum potabile. Concluzia firească este că splendida curtezană a regelui, Diana de Poitiers, a murit intoxicată de compușii de aur și mercur din elixirul frumuseții.

Dar să trecem mai departe și să vă povestesc despre Grădina Dianei, căci așa este numită până azi o parte a grădinilor castelului, dovadă a simțului ei artistic și a strădaniei de a transforma fosta grădină de legume într-una de flori, de o eleganță excepțională. La vremea vizitei noastre, culorile florilor și arbuștilor erau toate armonizate pe nuanțe de violet, roz și lila, iar aleile erau atât de îngrijite, încât aveai impresia că fiecare pețiol fusese tăiat cu forfecuța de unghii.

Pădurea bogată dimprejur pune în valoare o dată în plus grădina cu aleile ei pe lângă care tufe decorative, lămâi și portocali, o foarte mare varietate de flori, trandafiri, arbori și arbuști se armonizează cu locul precum și unii cu alții.

După moartea regelui Henric al II-lea, văduva lui, Caterina de Medici, a revendicat și a obținut castelul, exilând-o pe Diana în castelul Chaumont. Caterina de Medici și-a făcut propria ei porțiune de grădină, împreună cu un labirint din arbuști de tisă, prezent și astăzi, având la mijloc un foișor din care se vede întregul parc. Grădina Caterinei este mai mică, cu vedere la apă și la fațada vestică a castelului, fiind însăși imaginea rafinamentului. Tulpini de trandafiri și rânduri de lavandă trasează desenul armonios al aleilor de plimbare.

Cât despre castel, Caterina de Medici a construit deasupra podului o galerie cu două etaje care îi poartă numele și o sală de bal, ambele definind structura edificiului. În timpul Primului Război Mondial, galeria a fost folosită ca infirmerie.

Dar am zăbovit cam mult cu poveștile celor două rivale, regina și amanta… În anul 1589, următoarea proprietară a castelului a devenit Luiza de Lorraine-Vaudémont, nora Caterinei de Medici. Ea s-a izolat aici după moartea regelui Henric al III-lea impunând o atmosferă de doliu și rămânând cunoscută ca Regina Albă, după veșmintele de doliu regal la care nu a renunțat pe tot parcursul vieții sale. Uitată de toți, Luiza și-a petrecut viața între lecturi și rugăciuni. Moartea ei marchează sfârșitul prezenței regale la Chenonceau.

Un timp, castelul a fost abandonat, iar în 1733 a ajuns în proprietatea perceptorului regal Claude Dupin, a cărui soție era o încântătoare reprezentantă a iluminismului și bunica celebrei scriitoare George Sand. Ea a restaurat castelul și a făcut din Chenonceau un centru de întâlnire a intelectualilor vremii, frecventat de oameni de cultură renumiți, precum Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau și Voltaire. În timpul Revoluției ea a salvat castelul având idei salutare, de exemplu a mascat capela, transformând-o în „magazie de lemne”. M-am oprit și eu pentru câteva minute în acea capelă. M-am așezat într-o strană și, ridicând ochii, am dat de o pictură a lui Murillo, înfățișându-l pe Sfântul Anton de Padova. De altfel peste tot în castel întâlnești opere de artă, tablouri, tapiserii, sculpturi de valori excepționale. Pe unele din tablourile răspândite în tot castelul, semnăturile îl înfioară pe vizitator: Correggio, Rubens, Tintoretto, Jordaens, Van Dyck, Veronese, Zurbaran, Murillo…

Continuând prezentarea doamnelor castelului, ajungem în secolul al XIX-lea, la Marguerite Pelouze, o reprezentantă a burgheziei industriale a vremii care a cheltuit o avere pentru a restaura castelul în forma lui sublimă, cu fastul din timpul Dianei de Poitiers. O afacere dubioasă a dus-o la ruină și de atunci castelul a fost vândut și revândut până în 1913.

Iată și ultima dintre doamnele castelului Chenonceau: Simone Menier era asistentă șefă și administra spitalul instalat în timpul Primului Război Mondial în cele două galerii ale castelului. Departe de tranșee, castelul a cunoscut totuși durerile războiului, aici fiind îngrijiți peste 2000 de răniți. Întreg spitalul a fost echipat pe cheltuiala familiei Menier, proprietarii fabricii de ciocolată cu același nume. Simone era o femeie plină de curaj, o legendă de om care a inspirat numeroase acte de rezistență în cel de-al Doilea Război Mondial.

V-am povestit câte ceva din istoriile doamnelor castelului, istorii suprapuse peste istoria Franței, pe care au influențat-o și au îmbogățit-o. Vizitând Chenonceau, pătrunzi în aerul acestor povești, locul îți hrănește nevoia de frumos și de armonie, liniștindu-te, încât abia te înduri să pleci.

Cel mai mult am stat în grădini, prin castel am alergat literalmente, pentru a reuși să-l parcurgem în întregime, de la bucătăriile formidabile până la galeriile din turnuri, trecând prin dormitoare și odăile reginelor sau favoritelor și galopând prin galeriile elegante unde răniții se recuperau spre a se întoarce pe câmpul de luptă ca să apere Franța.

Vreau să închei cu plimbare prin grădinile care ne-au lăsat o impresie puternică și statornică.

Grădina Dianei este neschimbată de la crearea ei. Ea ocupă un teren de peste un hectar, înconjurat de terase spre a o feri de inundațiile râului Cher, iar fântâna arteziană din centru este aceeași de pe vremea splendidei favorite a regelui. Terasele sunt împodobite cu fel de fel de arbuști cu flori multicolore, în cupe ornamentale din piatră, iar aleile sunt mărginite de hibiscus, cimișir, tisă, salbă moale. Vara aici înfloresc peste 100 de tulpini de hibiscus, iar între ele, rândurile de flori perfect întreținute accentuează geometria riguroasă, specific franceză, a acestei grădini. Pe zidurile de piatră se cațără trandafiri din soiul Dames de Chenonceau, cu flori de un roz delicat, pe care horticultorii, bineînțeles, l-au creat special pentru acest loc.

Aleea de acces la castel este ca o pădure cu copaci deși, înalți și umbroși, iar la baza lor se întinde un covor de ciclame sălbatice liliachii, mititele și grațioase.

La plecarea din castel eram extrem de emoționată, simțeam că dacă nu aș fi văzut nimic altceva pe parcursul zilelor petrecute în fermecătoarea și îndrăgita Franță, frumusețea castelului Chenonceau tot mi-ar fi ajuns pentru o viață.

Se însera și mai erau de condus cam două ore până la popasul nostru în drum spre Elveția. Rezervasem camere la Auberge des Potiers în sătucul Jouy-le-Potier, tipic francez, deci pustiu spre seară. Era un fost han, aflat între primărie și biserică, peste drum de nelipsita boulangerie (brutărie) de unde a doua zi ne vom aproviziona cu produsele de patiserie pe care le cunoșteam și le savuram cu orice ocazie: pain au chocolat și quiche lorraine. Brutarul l-a felicitat pe Mircea pentru franceza lui.

Șoseaua șerpuiește chiar prin păduri, până la sătucul cu hotelul nostru, tot pe valea încântătorului râu, și în întunericul instalat deja, la lumina farurilor vedem un cerb care aleargă de-a lungul drumului, la liziera copacilor. Mircea încetinește mașina, fiindcă unde e un cerb mai pot fi și alții și e periculos. La început m-am speriat, dar maiestuosul animal n-a zăbovit prea mult în preajma noastră, dispărând în pădure. Atunci, surâzând în sinea mea, m-am surprins gândind: ”Acesta e un semn! Spiritul Dianei, cea intoxicată cu aur ca să-și păstreze frumusețea, ne spune bun-rămas.” Am știut în acel moment că nu voi uita niciodată castelul, grădinile, valea Loarei și nici cerbul mesager.

Anca Laslo

Referințe:

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/remediu-si-aliment-625651.html