Se împlinesc 80 de ani de la ghetoizarea şi deportarea evreimii clujene. În zorii zilei de 3 mai 1944 a început adunarea evreilor din Cluj în ghetoul de la fabrica de cărămizi, din cartierul Iris. După aproape trei săptămâni petrecute în şoproanele de uscat cărămizi, în 23 mai 1944, spre seară, pornea primul transport (3130 de persoane, copii, bătrâni, femei, bolnavi) cu destinaţia Auschwitz-Birkenau.

Lumea se aștepta să ajungă la Kenyérmező, lângă Esztergom, pentru muncă – așa le spusese comandantul ghetoului din Cluj. Staţia terminus a transportului a fost cu totul alta: rampa de selecție de la Auschwitz-Birkenau.

Călătoria de aproximativ 500 de km, în condiții cumplite, a durat trei zile și cinci nopți, adică de marți, 23 mai, seara, până în zorii zilei de sâmbătă 27 mai. Traseul a fost Cluj – Oradea – Püspőkladány – Debrecen – Nyiregyháza – Szerencs – Hidasnémeti (în Ungaria) – Košice – Cracovia – Auschwitz.  În seara de 25 mai, când trenul a trecut prin Košice, cei mai avizaţi și-au dat seama că sunt duși într-o cu totul altă direcție. A fost un șoc îngrozitor, cele mai sumbre știri se adevereau, dar era prea târziu.  

În istoriografia actuală despre Holocaust, informațiile privitoare la transportul evreilor din Transilvania de Nord la Auschwitz se bazează pe înregistrările făcute de János Vrancsek, șeful gării Kosice. În iunie 1984, juristul Mikulás Gaško din Košice le-a publicat în revista Menora din Canada. Potrivit acestor informații, au existat şase garnituri de mărfare sosite de la Cluj care au trecut prin gară (25, 29, 31 mai și 2, 8, 9 iunie), totalizând 16.148 de persoane. Adăugându-i pe cei 388 de evrei clujeni plecați în 10 iunie 1944, cu aşa-numitul Grup Kasztner (Budapesta-Germania-Elveția), înseamnă că din ghetoul de la Cluj au plecat 16.530 persoane, deci nu 18.000, cât se spunea neoficial că ar fi fost în ghetoul din Cluj (inclusiv cele peste 1000 de persoane aduse din ghetoul de la Gherla). Diferența se datorează, după părerea mea, unor erori în ambele surse de informare.

În intervalul 16 mai-27 iunie 1944, din cele 15 ghetouri mari din Transilvania de Nord au plecat 45 de garnituri de marfare, totalizând 131.639 evrei. Totul a funcționat perfect, conform planificării germano-maghiare, doar la Cluj a avut loc o întârziere de o săptămână, urmare a bombardamentului trupelor aliate din 2 iunie care a produs distrugeri la gară și la instalațiile feroviare.

Populaţia evreiască din Transilvania de Nord cedată Ungariei după al Doilea Arbitraj de la Viena (30 august 1940) număra în jur de 164.000 persoane. Între 1942-1944, în Ungaria a funcționat și legea care îi obliga pe bărbații evrei să efectueze muncă forțată, în detașamente speciale. (Majoritatea au ajuns pe frontul antisovietic, în Ucraina, ca trupe auxiliare de sacrificiu ale armatei maghiare, alții au făcut munci grele în construcții sau agricultură.) Numărul lor se apreciază la 15-20.000 de persoane care, teoretic, în perioada ghetoizării nu erau la domiciliu (au fost și excepții, unii s-au întors acasă în ajunul ghetoizării). Adăugând victimele altor acțiuni de tip pogrom, atrocități sau expulzări făcute de autoritățile maghiare imediat după 1940, cifra de 164.000 pare plauzibilă.

Am înșirat aceste cifre pentru a încerca să dau un răspuns întrebării capitale pe care lumea și-a pus-o după 1945: câți evrei supraviețuitori au fost în Transilvania de Nord după tragedia Holocaustului în general (lagărele de exterminare, detașamente de muncă forțată, pogromuri, expulzări ș.a.)?

Greu de dat un răspuns precis. Există estimări, în general acceptate, care indică un total de 35-40.000 de persoane supraviețuitoare, din care 20.000 au fost înregistrate ca revenite în Transilvania de Nord. Valorosul volum al istoricului clujean Attila Gidó, 20.000 de nume: evidența deportaților din Transilvania de Nord rămași în viață, cuprinde listele cu cei reveniţi.

Nici informațiile privitoare la Cluj nu sunt la precise. Dacă la sfârşitul anului 1944, după eliberarea Transilvaniei de Nord şi revenirea unor bărbaţi din detaşamentele de muncă, evreimea număra 1000 de suflete, în cursul anului 1946 în oraş trăiau circa 6500 de evrei. Apoi numărul nu a mai crescut, dat fiind că a început emigrarea spre Palestina. Din populația estimată în 1946, cel puțin jumătate era venită după 1945 din Vechiul Regat (inclusiv Bucovina și Basarabia – este și cazul familiei mele). Așadar, procentul supraviețuitorilor Holocaustului reveniţi la Cluj a fost de 19-20%. Unii supraviețuitori clujeni nu s-au mai întors în Transilvania, numărul acestora fiind dificil de apreciat.

În 11 octombrie 1944, data intrării trupelor sovietice și române, la Cluj mai erau doar 80-100 de evrei. Supraviețuitorii s-au întors începând din toamna 1944: întâi cei din detașamentele de muncă forțată, apoi, în 1945, din primăvară până în toamnă, cei eliberați din lagăre. Tot în 1945 și-au reînceput activitatea vechile comunități (ortodoxă și neologă), apoi au apărut și alte structuri, unele internaționale, altele procomuniste, care i-au ajutat pe supraviețuitori să se reintegreze în societate.

Deja atunci au început primele manifestări dedicate memoriei martiriului populației evreiești din Cluj din anii 1940-1944. Au fost manifestări publice, comunitare sau de altă natură.

Am întitulat articolul Memoria Holocaustului la Cluj, din dorința de a evoca cronologic, cu bune și cu rele, cele mai importante evenimente din această categorie, din 1945 și până în zilele noastre. Am fost prezent la majoritatea acestor manifestări, mai puțin la cele din 1945-1946.

Un prim eveniment important a avut loc în martie 1945, când șef rabinul Cultului Mozaic din România, Dr. Alexandru Șafran, a vizitat comunitățile greu încercate din Transilvania de Nord: Cluj, Oradea, Satu-Mare, Dej, Bistrița. Cu această ocazie, la fabrica de cărămizi din cartierul Iris – unde fusese ghetoul din Cluj – în prezenţa supraviețuitorilor (încă foarte puțini), a autorităților și a publicului, Dr. Alexandru Șafran a ținut o predică memorabilă. Aceasta a început cu întrebarea biblică: Îmi caut frații… Am venit la Cluj să-mi caut frații care nu mai sunt. Unde sunt evreii acestei comunități, altă dată numeroasă? Nu-i văd. Nu-i găsesc… Și a încheiat: Asasinatele au fost pregătite la lumina zilei de către asasini, știți bine aceasta, iar însăși tăcerea voastră a fost complice! Predica a conținut un discurs vehement la adresa clerului clujean (au existat și unele excepții, puține, pe care le voi menționa) și a fost preluată de presa din țară și din străinătate.

În mai 1945, la comemorarea unui an de la deportări, s-a amplasat o placă comemorativă la fabrica de cărămizi din Iris, unde fusese ghetoul (Kajántói út). Curând fabrica și-a reluat activitatea și placa a dispărut.

Cam în aceeași perioadă, Calea Chinteni, pe unde au fost duse familiile de evrei la ghetou, cu vehiculele salubrității sau pe jos, a primit denumirea de Calea Deportaților. După 1967 această denumire a fost schimbată în Str. Oașului. Nici până astăzi nu există în oraș vreo stradă sau piață care să evoce tragedia evreilor clujeni din primăvara anului 1944. Există, în schimb, o stradă  Radu Gyr… În 2022 s-a propus atribuirea denumirii Str. N. Paulescu unei străzi dintr-un cartier nou și abia după protestul argumentat al comunității evreiești, primăria a renunțat la acest demers.

La întoarcerea din lagărele morții în 1945, unii supraviețuitori au locuit temporar în vilele Péter și Pál de pe Str. Argeș (fostul sediu al Gestapoului în 1944). Printre ei se afla Egon Marc Lővith, cunoscutul artist plastic de mai târziu (eliberat de la Dachau). În 1946, el a conceput și a realizat în curtea celor două edificii un mic monument în amintirea evreilor deportați. Nu există o imagine a acestei lucrări, dar ea este descrisă amănunțit în volumul Sarei Székely Surica, fiica Evei (editura Hasefer, 2008) care locuise acolo în aceeași perioadă. Cu timpul monumentul „a dispărut” (prin 1970), chipurile la cererea unor locatari care între timp s-au mutat.

În august 1945, la sinagoga ortodoxă Shas Hevra de pe Str. Croitorilor (fostă Mikes Kelemen) s-a celebrat o ceremonie de doliu, prima de acest fel, în amintirea victimelor ucise în lagărele de la Auschwitz-Birkenau.

În mai 1946, în curtea Liceului Evreiesc de pe Str. Berthelot (astăzi Constanța) a avut loc o adunare populară ocazionată de apropiatele prime pronunțări ale Tribunalului Poporului din Cluj, în procesul celor 195 de persoane inculpate pentru distrugerea populației evreiești a Clujului. Erau mai ales ofițeri (din armată și din jandarmerie), precum și funcționari din guvern și din administrația locală. S-a cerut condamnarea lor exemplară. S-au dat sentințe aspre, 22 de condamnări la moarte și sute de ani închisoare. Dar puțini dintre cei judecați au fost prezenți la proces, deoarece plecaseră în toamna anului 1944, odată cu retragerea trupelor germane și maghiare. Nu s-a executat nicio condamnare la moarte și mulți condamnați (dintre cei prezenți) au fost eliberați destul de curând. Efectul proceselor de la Cluj nu se poate compara cu cele din Ungaria, Iugoslavia sau Germania.

În iulie 1946 s-a publicat apelul șef rabinului Cultului Mozaic din România, Dr. Alexandru Șafran, pentru colectarea de fonduri în vederea reconstrucției sinagogii neologe de pe Str. Horea, aruncată în aer de trupele germane în retragere la începutul lunii octombrie 1944. Apelul intitulat În memoria martirilor deportați și publicat în patru limbi, română, ebraică, franceză și engleză, a avut un succes rapid, astfel că reconstrucția a început încă în același an.

Donatorii și-au propus realizarea a trei obiective: reconstrucția sinagogii, amplasarea unei plăci cu numele donatorilor și construirea unui Palat Cultural Evreiesc, la aceeași locație, care să vestească voința de viață a poporului evreu. Primele două obiective s-au realizat în septembrie 1947: cu participarea unui public numeros, s-a reinaugurat sinagoga numită de atunci Templul Memorial al Deportaților Evrei din Cluj, pentru amintirea și eternizarea memoriei victimelor deportărilor. Cu aceeași ocazie, în vestibulul de la intrarea principală a Templului s-a amplasat o placă cu donatorii (comunități, societăți comerciale, persoane private), o placă în memoria conducătorilor și funcționarilor comunității pieriți în deportare în anul 1944 și una cu numele conducătorilor care au reorganizat comunitatea în perioada 1945-1947. Cele mai recente se referă la Comunitatea Evreilor de Rit Occidental (neolog).

În august 1949 s-au amplasat primele plăci memoriale din interiorul Templului: în stânga și în dreapta chivotului (Aron Kodeș) este rugăciunea de aducere aminte (Izkor) pentru martirii uciși în Holocaust – în română și maghiară.

La sfârșitul anilor 1940, la Cimitirul Ortodox nou de pe Calea Turzii nr. 154-156, s-a ridicat un monument care simbolizează un mormânt colectiv al evreilor clujeni uciși în lagărele de concentrare naziste. El este construit din marmură albă și neagră și conține trei texte. Iată unul din ele: Această piatră a fost ridicată pe mormântul simbolic al martirilor evrei din orașul și județul Cluj, internați în ghetou în anul 1944 și apoi deportați și exterminați de către fasciști în lagărele morții. Vom păstra pe veci memoria lor.

Sporadic, până prin anii 2000, aici se țineau adunări de comemorare la care, pe lângă membrii comunității, participau și delegați ai autorităților locale. Monumentul a fost reabilitat în repetate rânduri, dar nici în momentul de față starea lui nu este prea bună.

În comunitatea evreiască clujeană s-a încetățenit obiceiul ca anual, la sfârșit de mai sau început de iunie, să se desfășoare la Templu o ceremonie solemnă de comemorare (Hazkara).Momentul cel mai emoționant este când supraviețuitori ai Holocaustului (din ce în ce mai puțini) aprind șase lumânări, simbolizând cele șase milioane de evrei exterminați de naziști și, poate, cele șase transporturi cu evrei din ghetoul de la Cluj către Auschwitz.

Începând din 1974, fiecare deceniu de la tragedie este marcat cu câte un eveniment mai deosebit. Astfel în 1974 (la 30 de ani) pe fațada estică a Templului, spre Str. Horea, s-au amplasat două plăci memoriale, în română și ebraică. Timp de zeci de ani, acestea au fost singurele referiri din spaţiul public, privitoare la deportarea evreilor clujeni.

În 1984 (la 40 de ani), la solemnitate a luat cuvântul scriitorul și publicistul Elie Wiesel, cel care avea să devină cu doi ani mai târziu laureat al Premiului Nobel pentru Pace. A fost un discurs memorabil.

În 1994 (la 50 de ani) s-au amplasat încă două plăci memoriale, în română și ebraică, pe peretele sudic al Templului, în curte.

(Va urma)

Andrei Zador

08. 05. 2024

Referinţe

Carmilly-Weinberger, Mózes, A Kolozsvári Zsidóság Emlékkőnyve (Volumul memorial al evreimii clujene), New York, Editura Sepher-Hermon Press Inc., 1970 Mărturia lui Sámuel Sámuel

Randolph L. Braham, Az Észak-Erdélyi Holokauszt főldrajzi enciklopediája (Enciclopedia geografică a Holocaustului din Nordul Transilvaniei), jud. Cluj, redactat de Tibori Szabó Zoltán, Editura Park Budapest, Koinónia Cluj-Napoca, 2008

Gidó Attila, 20.000 de nume: Evidența deportaților din Transilvania de Nord rămași în viață, Editura I. S. P. M. N., Cluj-Napoca, 2020

Carol Iancu, „Șef rabinul dr. Alexandru Șafran și comunitatea evreiască din Cluj” în File din istoria evreimii clujene, ediția a II-a, 2014, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2015