Nima Zamar, Trebuia să și ucid.

Traducere din franceză: Ella Eliezer.

Editura Hasefer, București, 2023.

Apărută în septembrie 2003, în editura franceză Albin Michel din Paris, cartea-document Je devais aussi tuer prezintă o aventură umană de excepție, întinsă pe o perioadă de zece ani (1990-2000), cu o acțiune destul de apropiată de actualitatea recentă. Este autobiografia unei evreice franceze, cu numele fictiv Nima Zamar, care, după absolvirea facultăţii de informatică, a emigrat în Israel.

Nimic nu părea să o predestineze pentru genul de aventură pe care a relatat-o în carte: recrutată într-o unitate specială și inițiată în „jocul” războiului din umbră, a devenit un important personaj în cadrul celulei de elită de care aparținea; desigur, specialitatea ei de proiectant de sistem în informatică a fost un atu substanțial.

Nima Zamar a urmat un antrenament riguros, pe ”propria-i piele”, pentru a cunoaște metodele nemiloase și îsângeroase ale teroriștilor. Infiltrată apoi în rețelele palestiniene, ea a descoperit manipulările mediatice ale Intifadei.

Pentru a-i descoperi identitatea reală, inamicul a supus-o anumitor ”teste”. A trecut prin numeroase torturi fizice siriene. Chiar dacă metodele siriene erau cam învechite, asta nu înseamnă că erau mai ușor de suportat. Relatarea despre confruntarea cu rușii (omniprezenți în Siria) este uneori insuportabil de dură. Aceștia dispuneau de metode moderne de tortură, o generație avansată de produse chimice care atacă inima și sistemul nervos. Antidotul încă nu era cunoscut în literatura de specialitate. Când eroina-cobai, Nima, a revenit în Israel, cazul ei a prezentat interes pentru cercetătorii în medicină şi chimie şi nu numai, atât din raţiuni ştiinţifice, cât şi medicale. La mijloc era viața unui om. Relațiile inter-profesionale dintre specialiști au condus la salvarea, contra-cronometru, a vieții eroinei: Nima a supraviețuit infernului.

Nima Zamar este un om în carne și oase, o femeie care trebuie să lupte, să se apere, să trăiască pentru un ideal; chiar dacă aceasta presupune să renunțe la ea însăși, împotriva instinctului primar de supraviețuire. Disciplina personală și cea militară, impuse de o lume parcă ruptă de realitate, care transformă oamenii în resurse, o fac să accepte această realitate anormală. Mai mult, această anormalitate tinde să înlocuiască viața reală și să devină firească, de parcă ar fi normal să reziști la zile întregi de tortură. Acestea însă nu arată neapărat acceptarea acestei realități, cum ne face ea să credem ci, mai degrabă, ascund un adevăr profund care se regăsește în inima autoarei: dragostea pentru țara ei, Israel.

Finalul cărții e deosebit de interesant: autoarea răspunde unor întrebări virtuale, pe care crede că cititorul ar putea să le formuleze. Ultima întrebare este: ”Manuscrisul cărții a fost cenzurat?” Iată o parte din răspuns: ”Ar putea exista o mulțime de motive pentru a nu publica această carte. … Există chiar și aspecte care țin de stima de sine, deoarece slăbiciunile expuse astfel mă pot costa scump, inclusiv riscul de a fi catalogată drept o mitomană oarecare. ÎMI ASUM ACESTE RISCURI. CĂCI, DACĂ NU O FAC EU, ATUNCI CINE S-O FACĂ?”

Mda; e o frază peste care nu poți trece cu ușurință. Despre ce e vorba? Drept răspuns, redau în continuare câteva fraze de pe coperta a patra a cărții:

Istoria ei [a Nimei] se împletește cu istoria țării [Israel] pe care o slujește. Existența sa ia întorsături bruște și ireversibile, către direcții în care ea nu mai deține controlul: devine o rotiță infimă, dar esențială, într-un mecanism invizibil, complex, care trebuie să funcționeze infailibil. Însă rotițele nu au conștiință, nu au voință, nu au opțiuni; rotițele doar se uzează. Va reuși ea să se sustragă din degringolada dezumanizării? Va reuși să-și recroiască destinul? Va recâștiga dreptul la viață?

Răspunsul este DA, cartea însăși constituind ”proba” că autoarea-rotiță NU a ajuns la total loss: după expirarea contractului de serviciu, a hotărât irevocabil să nu-l mai prelungească. Doar că hotărârea ei a avut un preț: și de această dată, ”rotița” a fost nevoită să ucidă, victima fiind chiar un fost coleg de echipă, însărcinat cu neutralizarea ei.

Revin la fraza anterioară: ”rotițele nu au conștiință, nu au voință, nu au opțiuni; rotițele doar se uzează”. Raportat la Sâmbăta neagră din 7 octombrie 2023, mă întreb: eroziunea din sistemul de informații și contra-informații să fi fost oare atât de pronunțată, încât atacul iminent din acea dată nu a putut fi prevăzut? Este aceeași întrebare pe care mi-o pun și prietenii și colegii din România și de pretutindeni: cum a fost posibil? Și nici nu este ceva nou, cartea originală a apărut în urmă cu peste 20 de ani.

În situația politică internațională actuală, traducerea volumului oferă cititorului interesat din România elemente suplimentare referitoare la starea de violență și război care continuă în Orientul Apropiat.

Nu am calitatea de a acorda calificative, însă trebuie să menționez grija deosebită la detalii a traducătoarei Ella Eliezer, care denotă devotament și conștiinciozitate; notele explicative, precum și cele de subsol, au meritul de a-l transforma pe cititorul nepregătit într-un cunoscător al contextului. Mica introducere în atmosfera cărții de pe coperta a patra este deosebit de bine-venită.

Referitor la Andreea-Maria Olaru, redactoarea de carte, am avut plăcerea s-o reîntâlnesc în prezentul volum: este aceeași persoană de înalt profesionalism care a redactat şi cartea mea Biblia și metalurgia, ediția a doua, 2015, editura Hasefer.

Addendum 1:

Expresia „rotițele doar se uzează” mi-a reamintit de noțiunea de tribologie, știința care analizează și explică fenomenele de frecare, uzură și lubrifiere pentru suprafețe aflate în contact.

Într-un tribosistem format din două piese aflate în contact și care se mișcă una în raport cu cealaltă, frecarea duce cu timpul la uzură. Pentru a minimaliza efectul de uzură, se utilizează procedura de lubrifiere (ungere) a acestor suprafețe. Dar este o diferență cardinală: tribosistemul din cartea Nimei, cel cu rotițele care se uzează, e un tribosistem uman.

Addendum 2:

Oare numele fictiv al autoarei a fost ales la întâmplare? Iată coperta ediției ebraice. (Numele autoarei, נימה זמר, apare în galben.)

Aparent numele este amorf, lipsit de orice semnificație. Dar atunci când cititorul de limbă ebraică citește numele „de la coadă la cap”, NIMA ZaMaR devine ReMeZ AMIN (רמז אמין), adică „indiciu cert”. (De obicei, în limba ebraică, vocalele nu sunt notate, ele se adaugă în funcție de context.)

Să fie oare o indicație voalată că cele relatate de autoare nu sunt fabulații? Oare ”rotița” intenționa să transmită ceva, însă acel ”ceva” nu a fost decriptat de cei răspunzători din tribosistemul uman? Cert este că autoarea, cunoscătoare a limbii ebraice, era capabilă să anagrameze ReMeZ AMIN în indiciul ”ocult” NIMA ZaMaR, pentru ca cele relatate să fie un text-mărturie și, totodată, o mărturisire (în atenția cuiva)?

Chiar dacă am făcut decodificarea în baza textului ebraic, concluziile sunt valabile pentru cititori în oricare altă limbă.

Nu sunt nici librar, nici agent interesat în vânzări de carte; articolul este doar o invitație la lectura unei cărți cu un subiect care te prinde imediat în mrejele sale, iar după terminarea lecturii, lasă loc unor reflecții legate de evenimente mai îndepărtate în timp sau mai recente.

Strul Moisa