După cum am văzut nu demult, prima reprezentare grafică a Ierusalimului care s-a păstrat până în zilele noastre datează din perioada bizantină și se află pe mozaicul de la Madaba, în Iordania. Chiar dacă harta este schematică și rezoluția este foarte mică (un „pixel” sau o piesă de mozaic măsurând în jur de 1 cm2), e clar că artistul cunoștea orașul și reprezentarea este suficient de fidelă pentru a o folosi drept ghid pentru o plimbare. De atunci s-au mai făcut sute și mii de hărți. Biblioteca Națională a Israelului posedă colecție foarte bogată de hărți mai vechi și mai noi ale Ierusalimului, ale Țării Sfinte și ale Orientului Apropiat în general, precum și atlase, vederi panoramice, vechi ghiduri turistice și cărți de călătorii din această regiune. Este cea mai bogată colecție de acest gen din lume. Read more…
Fala iudaismului mondial, cum era supranumit Filderman nu doar în cercurile evreilor din România, dar și în cele din America și Europa, s-a născut la București, de Iom Kipur, în 14/25 septembrie 1882. Provine dintr-o familie de meseriași. Tatăl său, proprietarul unui mic atelier de tipografie și legătorie, a murit la 35 de ani, când copilul abia împlinise 3 ani. La această vârstă, desigur, nu a putut înțelege semnificația acestei tragedii. Mama, proprietara unui atelier de broderie și lenjerie, a rămas unica sursă de susținere a familiei cu cinci copii. Wilhelm era cel mai mic. Veniturile nu i-au permis mamei să-și dea toți copiii la studii. Intuind însă capacitățile lui Wilhelm, a făcut cele mai mari eforturi ca să-i poată asigura condițiile necesare nu doar pentru studii primare și medii, ci și pentru studii superioare. Dar până la studiile superioare, copilul și adolescentul Filderman a trecut prin școala primară, gimnaziu și liceu. Cu antisemitismul s-a confruntat chiar din această etapă a vieții. Antisemitismul era parte integrantă din existența noastră zilnică – scrie Filderman în Memoriile sale. Printre altele relatează următoarea întâmplare: În școala noastră s-a înființat ceva de tipul unui club cu obiectivul de a invita persoane care să vorbească despre teme de cultură generală. Un coleg de clasă, Petru Locusteanu, mi-a cerut să fiu prezent la prima întâlnire care a fost prezidată de profesorul Banu. În prezența mea, desconsiderând regula, unul dintre colegi s-a ridicat și a cerut ca toți evreii să fie excluși din club. Locusteanu, care inițial m-a invitat, a aplaudat cel mai zgomotos. M-am ridicat și l-am întrebat pe profesorul Banu dacă clubul are drept scop să ne învețe elemente de cultură generală sau să promoveze o politică antisemită.Read more…
Cu mulți ani în urmă, pe când mă pregăteam să dau examen la școala de șoferi, l-am rugat pe prietenul meu Sandu să-mi dea câteva lecții. Amicul meu, un șofer experimentat, s-a urcat lângă mine la volan și când am dat să pornesc mașina, m-a atenționat: – Nu, nu! Înainte de a o lua din loc, verifică mai întâi frâna. Dacă frâna nu funcționează bine, te-ai ars! Democrația israeliană s-a bazat întotdeauna pe echilibrul dintre cei doi piloni – puterea executivă și puterea judecătorească. Hotărârile – uneori partizane – ale eșalonului politic puteau fi anulate în instanță de către Tribunalul Suprem. Puterea executivă era accelerația, puterea judecătorească era frâna. Guvernul actual al lui Netanyahu dorește să demonteze plăcuța de frână, sau în cel mai bun caz să o curbeze. „Și ce se va întâmpla atunci?” – întreabă unii îngrijorați. „Bazați-vă pe judecata noastră!” – răspund actualii guvernanți. Din punctul meu de vedere este un argument cel mult hazliu. Poți avea mai multă încredere în dreapta judecată a unui individ de teapa lui Bezalel Smotrich care a spus recent că un sat palestinian ar trebui trecut prin foc și sabie, decât în a președintelui Tribunalului Suprem? Sau în discernământul fostului terorist Ben-Gvir care a decis să-l schimbe pe șeful poliției din zona Tel-Aviv pentru că în opinia lui nu era destul de agresiv față de demonstranți, față de cel al consilierului juridic? Read more…
Undeva pe la mijlocul anilor 70, într-o mică bucătărie dintr-un bloc comunist, un adolescent stă cu urechea lipită de un radio rusesc și ascultă știrile. Știrile de noapte de la radio sunt altfel decât știrile de zi de la televizor, par mai veridice. În fiecare seară, la 19:30 fix, tânărul comută pe Kol Israel, unde aude crainici cu nume ebraice, dar cu accent perfect românesc. Acolo receptează el într-o seară că în acea țară îndepărtată, înconjurată de dușmani, un prim-ministru pe care-l cheamă Yitzhak și nu mai știu cum a demisionat pentru că soția lui deschisese un cont în dolari, lucru interzis de legislația țării respective. Și atunci băiatul, obișnuit cu conducătorii iubiți și veșnici care nu trebuie să dea socoteală nimănui, își zice: “Uite, în țara asta aș vrea să trăiesc.” A trecut mult de atunci. Tânărul de atunci chiar a ajuns să trăiască în acea țară. Prim-ministrul, Yitzhak Rabin, a fost ales a doua oară, doar că de data asta nu a mai fost nevoit să-și dea demisia – a fost asasinat de un extremist evreu, un fanatic, pentru că încercase să ajungă la un acord de pace cu palestinienii. Acum primul ministru se numește Benjamin Netanyahu. Nu de azi, nici de ieri, ci de vreo 18 ani. El nu și-ar da demisia pentru un pumn de dolari. Nici măcar pentru 1400 de morți. Laicul Benjamin Netanyahu conduce azi un guvern în care predomină elemente mesianice.Read more…
În afara genocidului de neiertat, în care și-au pierdut viața șase milioane de evrei, naziștii și colaboratorii lor i-au deposedat pe evrei de tot ce aveau: locuințe, gospodării, prăvălii cu tot ceea ce era în ele. Până și dinții de aur le-au fost smulși după ce au fost uciși. Majoritatea evreilor europeni în acea perioadă sumbră erau nevoiași, săteni, meșteșugari sau liberi profesioniști, cum au fost și familiile noastre. Unii însă erau înstăriți și posedau opere de artă valoroase sau se ocupau cu comerțul operelor de artă. Naziștii au expus operele de artă răpite în palatele capilor hitleriști, unul dintre ei fiind Hermann Göring, în muzeele Germaniei și ale Austriei naziste, sau le-au vândut pentru a sprijini mașina de război nazistă. Alții le-au vândut în SUA sau în America de Sud, după ce au reușit să fugă și să scape de pedeapsa cuvenită. Unele opere de artă valoroase, dar şi alte valori precum lingouri de aur, monede, bijuterii și valută străină au fost ascunse în lacuri și peșteri, mai ales din Bavaria și în Tirol, principalele cuiburi de naziști, unde ei continuau să se ascundă după război. Naziștii au depus în băncile elvețiene sume enorme furate de la evrei. Banii evreilor uciși în lagăre zac acolo până astăzi, pentru că în multe cazuri nu s-au găsit moștenitori de drept.Read more…
Fraţii Hermann şi Albert Göring erau total diferiţi. După invazia Poloniei în 1939, Hitler l-a numit pe Hermann Göring succesorul lui, iar după capitularea Franței l-a ridicat la rangul de Reichsmarschall des Grossdeutschen Reiches (mareșal al Marelui Imperiu German) și comandantul suprem al aviației, Luftwaffe. Deși unii considerau că Göring era “mai puțin antisemit” ca Himmler sau Göbbels, el a sprijinit legile rasiale de la Nürnberg din 1935, iar după Kristallnacht (Noaptea de cristal) din 1938, a propus ca evreii, care erau victimele ravagiilor comise de naziști, să fie amendați cu un miliard de mărci pentru repararea pagubelor produse de naziști! A sprijinit confiscarea averilor evreiești și ca un “mare admirator al artelor” a jefuit opere de artă ale unor evrei și chiar le-a expus în vila lui. Cel mai grav act antisemit l-a comis în iulie 1941, când i-a ordonat lui Heydrich să organizeze aspectele practice ale “Soluției finale a problemei evreiești” care s-a soldat cu exterminarea a milioane de evrei. În 1946, la procesul capilor naziști de la Nürnberg, Hermann Göring a fost condamnat la moarte, doar că înainte de execuție s-a sinucis cu o capsulă de cianură. Dedic acest articol lui Albert Göring, fratele criminalului de război Hermann Göring. Spre deosebire de Hermann, Albert a fost recunoscut după război ca erou. A salvat sute de evrei și dizidenți politici, riscându-și viața de numeroase ori. O mare parte din datele referitoare la Albert au fost găsite în arhivele germane, britanice și americane.Read more…
Sunt un pensionar trecut de 70 de ani și din 1978, de când am părăsit România nu am participat la vreo demonstrație. Acolo ne scoteau din căminele studenţeşti ca să batem din palme la vizitele “tovarăşului Ceauşescu”. Dar iată că evenimentele și tulburările politice actuale din Israel ne-au scos la demonstraţii, de data acesta îndreptăţite. Mulţimile israeliene care demonstrează împotriva legilor votate în sistem blitz de către noul guvern Netanyahu sunt acuzate, printre altele, de “anarhie”. Iată-ne, pe mine și pe soția mea, doi “anarhişti” care s-au alăturat zecilor de mii de concetăţeni din toate păturile sociale, laici și religioși, care au ieşit în stradă pentru păstrarea democrației în Israel. Vreme de 75 de ani, începând cu Declarația de Independență, Statul Israel a fost și încă este un stat democratic, liberal. De-a lungul scurtei istorii a Israelului, toți liderii ei, începând cu David Ben Gurion – cel dintâi prim-ministru – și continuând cu liderul partidului opoziției, Menahem Begin, au respectat cu strictețe principiul separării puterilor, unul dintre principiile de bază ale sistemelor de guvernare în democrațiile liberale. Read more…
Un anumit “rabin” din Israel, cu numele de Meir Shmueli, a trezit recent nu numai indignarea medicilor și politicienilor arabi israelieni, ci și a IMA (Israel Medical Association) și a medicilor și cetățenilor evrei de bună credință. Aceasta persoană care pe nedrept poartă titlul de rabin, instigă împotriva medicilor arabi israelieni. Atașez link-ul cu traducere în engleză care arată câte aberații și minciuni poate scorni această persoană, probabil ca să iasă din anonimat, dar și să creeze tensiune între evrei și medicii arabi israelieni, care în majoritatea lor (la fel că medicii evrei) își practică meseria cu devotament. El îi acuză pe acești medici că amputează mâini sau picioare ale soldaților răniți și că omoară zilnic pacienți evrei, mai mulți chiar decât Hamas. Iar pe farmaciștii arabi israelieni (cam 40% din totalul farmaciștilor în Israel) îi acuză că le dau evreilor medicamente dăunătoare. Aceste declarații seamănă în esență cu acuzaţia de omor ritual care circula pe vremuri împotriva evreilor. Președintele Societății Medicale Israeliene, Prof. Zion Hagay, a cerut Cabinetului Militar să condamne aceste declarații care îndeamnă spre ură și discordie între evreii și arabii israelieni. Poliția a cerut aprobarea Procuraturii de Stat pentru deschiderea unei investigații împotriva rabinului, sub acuzația de instigare la rasism.Read more…
Am citit cu mult interes articolul dlui ing. Theodor Toivi despre evreii din Ploiești în perioada de după 23 august 1944 și apreciez în mod deosebit memoria sa, din care au ieșit atâtea nume care au reprezentat ceva pentru acest oraș. Mă bucur că foști membrii ai acestei comunități își amintesc și studiază diferite lucrări privitoare la Comunitatea evreiască ploieșteană și mai ales își amintesc și ne reamintesc personalitățile care au trăit și au făcut parte din Comunitate. Istoria evreilor din Ploiești este destul de îndelungată, datând de la 1690 – sau cel puțin de atunci există informații. În biblioteca Comunității se află mai multe publicații pe acest subiect. Printre ele se numără un articol semnat de Dana Mihai, precum și o carte veche, scrisă pentru Expoziția Universală și anume Istoricul Comunității cultului israelit din Ploiești, de la 1690-1906, de Rosen Avram, Tipografia Moderna Bercovici, 1906.Read more…
Președintele Franței, Emmanuel Macron, spunea acum câteva zile englezilor: „A fost Regina voastră, dar pentru noi a fost „Regina”. Cu alte cuvinte, unica, singura, care nu avea nevoie de niciun alt calificativ. Toată lumea știa despre cine era vorba. Dar, fără să vrea, Macron a evidențiat ceea ce pentru englezi era un postulat, și anume că Elisabeta a Doua a fost regina lor, a fiecăruia dintre ei. Când m-am stabilit în Marea Britanie, în 1970, am fost foarte mirat să văd portretul reginei sau fotografia ei cu prințul Philip în numeroase locuințe. (În definitiv, în primii 20 de ani de viață, în România nu văzusem în nicio casă particulară portretul lui Gheorghiu Dej.). Cu trecerea anilor însă, am înțeles că dragostea britanicilor pentru regină este sinceră, profundă și nestrămutată. Miile, zecile de mii de oameni care s-au adunat în ultimele zile în jurul reședințelor regale aducând flori, mulți cu obrajii scăldați în lacrimi, cetățeni ai Commonwealth-ului care au venit din străinătate să aducă personal omagiile lor în fața sicriului regal, condoleanțele sincere prezentate familiei regale din toate colțurile lumii, toate acestea spun mult despre ce a reprezentat Elisabeta a Doua, și nu numai pentru britanici, mult mai mult decât pot reda sutele de necrologuri apărute în întreaga lume, autorii lor chinuindu-se să găsească cele mai adecvate adjective care să o caracterizeze. Superlativele s-au devalorizat complet, fiind folosite ad nauseam în cancanuri despre „celebrități”, despre care nicio persoană care nu urmărește Big Brother sau Love Island nu a auzit vreodată, interpreți de manele, comedieni stand-up fără pic de umor, dar cu un bogat bagaj de vulgarități, etc. De aceea nu se poate scrie, cred eu, un necrolog cu adevărat excepțional pentru o femeie cu adevărat excepțională, sub domnia căreia am avut privilegiul să trăim, unii dintre noi chiar să o cunoaștem personal.Read more…
Șaat Neila (Ora închiderii sau Valea Lacrimilor, potrivit traducerii în engleză) a fost un serial documentar despre Războiul de Yom Kipur, difuzat pe Canalul 11 al televiziunii israeliene, la sfârșitul anului 2020. Chiar dacă au trecut doi ani şi jumătate de când l-am urmărit, unele secvenţe, le consider memorabile şi mi-au rămas întipărite în memorie. Cred că evocarea lor este mereu actuală. Situaţiile pe care le voi prezenta mai jos sunt rare… Complexitatea vieţii ni le poate scoate în cale pe neaşteptate. Din păcate, ele sunt sporadice şi nu au capacitatea de a transforma ostilitatea în înţelegere şi acceptare reciprocă, nici răutatea în bunătate. Istoria acestor locuri, teritoriul disputat parcă dintotdeauna, unde nu s-a reuşit impunerea autorităţii depline, politica dureroasă, alături de micile sau marile tragedii ale oamenilor de aici, sunt întrerupte din când în când de evenimente precum cel care m-a impresionat într-unul din episoadele serialului sus-amintit. Vizionându-l nu mi-a atras atenţia încrâncenarea, nici frustrarea sau lupta şi jertfele, prea multe, nespus de multe, ale părţii israeliene, ci cu totul altceva.Read more…
În articolul meu despre arhitectură spuneam că am vizitat Parisul cu exact 50 de ani în urmă. Aveam unele motive subiective să nu fiu mulțumită, unele așteptări nerealiste, dar și motive foarte obiective: mi s-a părut prea mare, prea aglomerat, prea cosmopolit, cu prea mulți străini și prea puțini parizieni. Nu știu de ce mi-a rămas în amintire imaginea unui african, unul din mulți, care încerca să vândă tot felul de mărunțișuri și era insistent, agasant. Afirmațiile mele au stârnit o sumedenie de comentarii, cred că cel al Veronicăi Rozenberg le însuma pe toate. „Mda, după aprecierile atâtor cunoscători, îți dai seama, Hava, că te-ai grăbit. Eu în locul tău m-aș duce acum la Paris. În zilele noastre putem face turism fără a ne scula de pe scaun. Așadar am vizionat un film realizat anul trecut de doi vloggeri simpatici, Cristi și Ralu. Oare ce se va fi schimbat într-o jumătate de secol? Read more…
Nu, nu mă refer la basmul cu acest nume, chiar dacă Vladimir Colin a fost unul din autorii preferați ai copilăriei mele, ci la povestea adevărată a unui cântec cât se poate de real, cântecul israelian cunoscut în întreaga lume: Hava naghila. Cu toate că nu de mult a împlinit 100 de ani, nu și-a pierdut cu nimic din popularitate, ba chiar din contră. Ne aflăm în anul 1917, în Palestina. Primul Război Mondial e în toi. Populația evreiască trece prin clipe foarte grele: locuitorii din Jaffa și din noul oraș Tel Aviv sunt izgoniți din casele lor, exporturile spre Europa, care erau pentru ei o importantă sursă de venit, s-au întrerupt, genocidul armean amenință să se extindă în orice moment și asupra lor… Ofensiva britanică din toamna anului 1917 le-a adus o rază de speranță. Evreii au sprijinit din toate puterile efortul militar britanic: mulți dintre ei, și nu numai din Palestina, s-au prezentat ca voluntari în armata britanică, organizația NILI a întreprins acțiuni de spionaj în favoarea forțelor britanice. Și când armata condusă de generalul Allenby a cucerit Ierusalimul și cele patru secole de stăpânire otomană au luat sfârșit, bucuria nu a cunoscut margini, mai ales că abia cu o lună înainte fusese publicată Declarația Balfour, prin care guvernul britanic își afirma intenția de a sprijini stabilirea în Palestina a unui cămin național al poporului evreu. Noua dominație britanică era văzută ca binevoitoare, progresistă, civilizată, exact opusul stăpânirii turcești. Părea că visul milenar al evreilor era pe cale să se îndeplinească! Atmosfera de optimism și de bucurie a acelor zile se răsfrânge în cântecul Hava naghila.Read more…
În zilele de după moartea reginei Elisabeta a II-a a fost amintită adesea faimoasa promisiune: “întreaga mea viață, de va fi ea lungă sau scurtă, va fi devotată în serviciul vostru…” Promisiunea a fost evocată și de fiul reginei, Charles, în primul său discurs ca rege. A fost mai mult decât o promisiune, a spus el, a fost un angajament profund personal, care a definit întreaga viață a mamei sale. A fost o promisiune, am putea spune, care s-a transformat în destin. Dar deși a fost invocată adesea, ar merita să fie mai bine precizate și circumstanțele în care a avut loc promisiunea, fiindcă au o semnificație deosebită. La 21 aprilie 1947, prințesa Elisabeta se afla în Africa de Sud, unde părinții ei, regele George al VI-lea, și soția sa, regina Elisabeta, făceau o vizită protocolară. Tânăra prințesă împlinea în acea zi 21 de ani, vârsta maturității, cum se considera atunci, și evenimentul a fost marcat printr-un discurs radiodifuzat din Cape Town. Era un discurs de mulțumire pentru “miile de felicitări primite ” și exprima totodată gîndurile de viitor ale tinerei prințese. Discursul era adresat “tuturor popoarelor din Commonwealth si din Imperiul Britanic”, “marii noastre familii imperiale din care cu toții facem parte”. Am subliniat cuvântul “Imperiu”, fiindcă Charles l-a evitat in discursul său, menționând doar Commonwealth-ul, care la vemea aceea cuprindea de fapt doar patru dominioane: Canada, Africa de Sud, Australia și Noua Zeelandă… În discursul său, regele Charles a mai spus că mama sa a reprezentat “acea dragoste nestrămutată pentru tradiție, împreună cu acea capacitate de a îmbrățișa cu curaj progresul, care fac măreția unei națiuni”. Vorbind de tradiții, el s-a referit la valorile tradiționale de cinste, onoare, etică a muncii, bun simț și modestie, dar în mod special la tradițiile monarhiei constituționale britanice. Read more…
Zilele trecute, făcând puțină ordine prin hârtii, am dat peste Clopotul, ziarul local de Botoșani, datat vineri 19 martie 1976. Nu știu dacă trebuia să râd, sau doar să zâmbesc. Chiar dacă mi-aș uita adresa ultimei reședințe din România, nu e nicio problemă: e notată în ziar. Stimați cititori, vă propun să lecturați cele ce urmează. Sper să zâmbiți ca și mine. Iată cum am ajuns ”erou” în ziar. Într-o seară, pe la începutul lunii martie 1976, primesc un telefon de la Biroul de pașapoarte să mă prezint la dânșii. Familia (eu, soția și cei doi copii) fiind proaspeți deponenți pentru plecarea definitivă în Israel, ne gândeam că, probabil, deja ni se aprobase cererea; și totuși aveam o îndoială: nu e prea repede?…Read more…
De când am trecut perioada Coronei, dorinţa mea de a călători a scăzut considerabil. Practic, au rămas foarte puţine locuri în care încă mi-aş dori să mă aflu, pentru care aş putea să-mi închipui că aş face efortul de a le vizita. Mă voi referi la articolul Havei Oren, de curând publicat în Revista Baabel (https://baabel.ro/2024/01/parisul-revizitat/) articol în care se face referire şi la un comentariu scris de mine. Aş începe prin a spune, că în acest moment mi-ar fi oarecum teamă să călătoresc, o teamă provocată nu numai de catastrofa abătută asupra Israelului la 7 octombrie 2023, dată pe care istoria nu o va mai şterge niciodată din fluxul de evenimente tragice pe care evreii le asociază în general datei de 9 a lunii Av. De-acum se va adăuga încă o dată, cea de 22 a lunii Tishrei, o altă zi neînchipuit de tristă pentru orice evreu, oriunde s-ar găsi. Şi totuşi, mă gândesc, câteodată, că unul dintre foarte puţinele locuri pe care aş dori să le revăd este chiar PARISUL. O să încerc să explic ce este semnificaţia unui oraş pentru cine trăieste sau îl viziteaza. Fiecare oraş prin care am trecut a rămas, pentru mine, cu o semnificaţie. Acest aspect am incercat sa-l exemplific nu o dată în amintirile scrise referitoare la Bucureşti, publicate în cartea mea de povestiri şi impresii de călătorie EPPUR SI MUOVE… şi totuşi continuă.Read more…
Cea mai bună ocazie pentru o plimbare prin Ierusalim este o zi senină de iarnă: aer curat, soare… Dar mai e ceva. Cerul e mai albastru decât vara, culorile sunt mai vii, poate pentru că ploile au spălat stratul de praf așternut în timpul verii…De data aceasta am ales să fac o plimbare prin nucleul vechi al cartierului Romema. Aveam despre el o imagine destul de vagă, cu toate că este foarte accesibil, chiar în spatele autogării centrale. Probabil că lumea care trece prin apropiere e prea grăbită să plece sau să se întoarcă acasă și centrul istoric al cartierului a rămas o oază de liniște. Este foarte modest, doar vreo duzină de case adunate pe două-trei străzi și o piațetă cu un monument, dar are un farmec aparte și destul de multe povești. aluzie la un verset din Psalmi, înseamnă „cel care se înalță”:
Dreapta Domnului se înalță; dreapta Domnului câștigă biruință! (Ps. 118:16)
Dacă istoria evreilor din România în perioada fascistă este destul de bine cunoscută, același lucru nu se poate spune despre perioada anterioară. Titlul articolului se referă la pogromul din 16 mai 1899. Nu sunt istoric și nu am făcut o cercetare serioasă în domeniu, dar aș vrea să prezint câteva repere mai puțin cunoscute cititorilor. Revoluția de la 1848 a adus cu sine idealuri liberale vest-europene, printre care și dorința de emancipare a evreilor. Proclamația de la Islaz cerea „emancipația israeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință” (Articolul 21). Evreii au sprijinit cu entuziasm revoluția. Pictorul Constantin Daniel Rosenthal a plătit chiar cu viața participarea la revoluție. După Unire, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emancipare. Dar bunele intenții s-au evaporat repede. Constituția din 1866, cu toate că prevedea egalitatea în fața legii, libertatea credinței, libertatea de exprimare și multe alte libertăți fundamentale, le refuza evreilor cetățenia română: „Numai streinii de rituri crestine pot dobindi impamentenirea” (Articolul 7). Mai mult, temându-se de un influx de imigranți, liberalii au instituit o serie de acțiuni anti-evreiești, precum interdicții de a locui în mediul rural, expulzări, restricții de ordin economic etc. După Războiul de Independență, Tratatul de la Berlin (1878) prevedea ca împământenirea să-i includă și pe evrei și pe musulmani. Articolul 7 a fost reformulat, dând posibilitatea acordării individuale a cetățeniei după anumite criterii. Read more…
În ziua de vineri, 19 mai, timp de mai bine de trei ore, sala de festivități a muzeului ANU[1] din Tel Aviv a fost gazda întâlnirii organizate de Institutul Cultural Român în colaborare cu Uniunea Evreilor Originari din România (AMIR) sub genericul Timișoara Evreiască. Au fost domni și doamne, unii trecuți demult de prima tinerețe, ba chiar și de a doua, pentru care Zsidlic[2] este un cuvânt emblematic, chiar dacă el nu figurează în dicţionare. Au fost persoane de toate profesiile, oameni care făcuseră o școală, căci așa era regula acolo, trebuia să ai carte ca să ai parte, prin Timișoara nu prea funcționau scurtăturile. Ei vorbesc cel puțin trei limbi. De fapt cam toate au funcționat sub semnul cifrei trei – Timișoara este orașul celor trei teatre și a celor trei sinagogi, iar vedeta incontestabilă a întâlnirii, László Roth, fostul dirijor al Operei Naționale din oraș, are și el trei ani, dacă nu i-am socoti pe cei 100 de dinainte. Tot trei este numărul de Campionate Mondiale la care a arbitrat un alt timișorean celebru, Abraham Klein, prezent și el la întâlnire.Read more…
În 15 noiembrie 1987 au avut loc alegeri locale în Republica Socialistă România. Terminasem facultatea de doi ani și lucram în Banat, într-o comună bogată unde fusesem repartizați, eu și soțul meu, după cutuma timpului – aceea că te duceai unde țara avea nevoie de tine și îți repartiza un loc de muncă prin sistemul economiei planificate. Fiul meu abia împlinise doi ani și învățase să meargă și să vorbească. Țin minte ziua alegerilor de parcă ar fi fost ieri, era ploioasă și rece, o zi de toamnă tipică. Secția de votare era amenajată în școală, așa cum se face și în prezent. Am așteptat toată dimineața ca ploaia rece să stea, nu aveam cu cine să las copilul, tatăl lui fiind plecat din localitate în acel moment. Apoi am așteptat ca băiețelul meu să-și facă somnul de prânz și, pe la ora trei după amiază am pornit cu el de mână spre secția de votare. Am intrat în școală, mi-am scos buletinul cu coperți cenușii în care aveam mutația pentru comuna în care venisem „la lucru” și am intrat în clasa unde era amenajată secția de votare. Am salutat, m-am legitimat și am așteptat să primesc buletinul de vot. Unul dintre cei de la masă a verificat numele meu pe o listă, a ridicat privirea și, uitându-se în ochii mei fără nicio jenă, mi-a spus: „Ați votat deja.”Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
