M-am întrebat uneori cine prezintă istoria mai pe înțelesul cititorului intelectual mediu, non-profesionist: studiul istoric sau romanul istoric. Mi-am răspuns mie însumi că deși istoricul profesionist, producător de știință, preferă studiul academic, cititorul non-profesionist căruia îi este dificilă o asemenea lectură, preferă romanul istoric. Această specie literară îi oferă atât cunoștințe istorice generale sub formă popularizată, cât și o lectură plăcută. Cititorii săi înțeleg mai ușor tabloul societății existente cu decenii, secole sau milenii în urmă și pot lua exemplu de la aceasta, cu condiția ca reconstituirea istorică romanțată să fie făcută cu atenție, corectitudine și talent. Parafrazând o afirmație făcută de Bogdan Petriceicu Hașdeu cu circa 150 de ani în urmă, putem spune că autorul unui roman istoric este și trebuie să fie „uvrier și artist”. Romanul istoric este undeva între istorie și literatură, două discipline diferite una de alta, dar care se unesc de această dată.

M-am gândit la aceste lucruri atunci când am citit romanul istoric Dioclețian între apoteoză și blestem de Violeta Ionescu. Autoare de literatură beletristică, publicistă, jurnalistă, colaboratoare la lucrări de istorie popularizată, cu preocupări în domeniul studiilor clasice și a gândirii creștine, ea s-a ocupat de personalitatea împăratului Dioclețian (242/245 e.n. – 311/312 e.n.; a domnit în perioada 284  – 305). Adunarea materialului documentar și scrierea cărții au durat aproape două decenii. Autoarea s-a documentat din surse primare și din lucrări secundare. Romanul este însoțit de note de subsol, precum și de o bibliografie selectivă, dar potrivită și unui studiu istoric. Apărut la Editura Phoebus din Galați în anul 2022 în 516 pagini, acest roman este o „ediție revizuită și adăugită”, aproape dublă ca lungime, a primei lui părți, apărută ca o carte independentă în 2006, sub titlul Dioclețian, fiul lui Jupiter. Proiectul ambițios a fost realizat cu succes.

Autoarea nu se limitează la o simplă biografie romanțată a vestitului împărat roman, ci descrie cu lux de amănunte și situația din Imperiul Roman din secolul al III-lea al erei noastre: viața de zi cu zi, societatea, armata, războaiele, atât în Orient (Palmyra) cât și în Occident (Britannia, Gallia, Pannonia), chiar și în Dacia referitor la retragerea aureliană din anul 271. Sunt amintite și alte provincii romane, precum Tracia, Grecia, Moesia, Iudeea, Egipt. Este descrisă și decadența societății romane: sărăcia, parazitismul social, serbările enorm de costisitoare și pline de cruzime pe care împărații le dădeau pentru a distra gloatele Romei (renumitele panem et circenses), luptele pentru tron între generali, însoțite adesea de asasinarea adversarilor, animozitatea între greci și latini. Era o lume care se apropia de un sfârșit pe care nimeni nu-l prevedea și nu-l înțelegea. Este prezentată încercarea lui Dioclețian de a reforma Imperiul și de a rezolva problemele interne pe calea instituirii Tetrarhiei, un colegiu format din doi împărați cu titlul de Augustus și doi asociați cu titlul de Caesar. Este discutată și persecuția creștinilor, ajunsă la paroxism în timpul Tetrarhiei, cu numeroși oameni asasinați pentru că aderau la o religie monoteistă nerecunoscută oficial, care refuzau să ucidă pe câmpul de luptă și care preferau să moară cu seninătate, martirizați, dar să nu abjure credința și preceptele acesteia.

Autoarea se dovedește o bună cunoscătoare atât a istoriei și a culturii antice, cât și a limbii latine. Trebuie să recunosc, citind acest roman mi-am reîmprospătat cunoștințele de latină, simțind și nevoia consultării renumitului dicționar al lui Ioan Nădejde.

Autoarea îl prezintă pe Dioclețian într-o formă umanizată. Chiar și lumea în care el trăiește are o asemenea formă. Dioclețian nu era fiu de împărat, ci se născuse într-o familie modestă în Dalmația sub numele Diocles și se ridicase prin cariera militară.

De când a aflat că trebuie să joace un rol pe scena lumii, Diocletianus s-a străduit să semene cu personajul pe care îl avea de interpretat. A urcat treptele cu răbdare sisifică, știind că undeva, acolo, sus, este vârful la care avea să ajungă în ‘ziua mistrețului’, stabilită de destin. Este incredibil – pentru mine, cel puțin – cum de nu a încercat să grăbească lucrurile. Din teamă? Era necopt? A crezut că poate amâna? Și-a dorit această amânare? A vrut mai întâi să învețe, să nu ajungă sus nepregătit? Da, cred că a vrut să învețe. A tras cu ochiul. Dacă unii se nasc împărați, nimeni nu se naște actor. Nimeni nu se naște cu rolul gata-învățat. Mulți dintre noi, cei care ne etalăm public, știm că există roluri, nu și tipare perfecte. (…) De la niciunul dintre aceștia (predecesorii lui – n.n.) nu a învățat, însă, cum se îmbătrânește pe tron cu demnitate, nici cum se renunță definitiv la tron, păstrând demnitatea, nici cum se trăiește după aceea, în libertatea unui exil voluntar. Toate aceste pagini sunt istorie scrisă de el, pe pergament virgin.

Deși ca împărat fusese considerat „fiul lui Jupiter”, el apare ca om. Autoarea prezintă nu numai domnia lui, ci și copilăria lui, precum și abdicarea – lucru inexistent până atunci la un împărat roman – și retragerea la Spalathum (astăzi Split), izolat în palatul pe care și l-a construit, unde și-a trăit ultimii ani nu ca împărat, ci cultivând varză în grădina palatului.

Pentru a completa tabloul istoric și biografic, autoarea introduce cu multă măiestrie și o serie de personaje fictive. Unul dintre acestea este Dadas, prietenul vârstnic al copilului și adolescentului Diocles la Salona, care îl învață pe acesta ce este viața și prin ce va trece dacă se va îndrepta spre cariera militară. Dadas îl apreciază pe tânărul lui prieten și observă potențialul acestuia. Eu am avut impresia că autoarea vorbește prin gura lui Dadas, acest personaj fiind atât purtătorul ei de cuvânt, cât și reprezentantul înțelepciunii populare care se adresează tuturor, le arată ce e bine și ce e rău. „Să fugi de tron ca de mărul lui Paris, mai adăugă Dadas, dar dacă l-ai primit, să mori pentru el” l-a sfătuit acesta pe adolescentul Diocles. Mai târziu, Diocles își amintește că „la plecarea din Salona, Dadas m-a avertizat că bunul simț mă va ajuta să evit capcanele, dar tot el mă va împiedica să trăiesc liniștit”. Mai târziu, când bătrânul Dadas nu mai era, el continua să trăiască în inima și mintea fostului împărat: „Caută-l pe Dadas, el îți va spune ce să faci. Multe din sfaturile lui, dacă le-aș fi urmat, poate nu ajungeam aici”, spune Dioclețian la sfârșitul vieții, când se adresează altui personaj fictiv, Calicrates (sau Pylades), un apropiat al său, fiul unor comedianți din Tyrus – parcă simbol al tinereții, al urmării și continuității între generații. Alt personaj fictiv este„fata din Fayum”, tânăra egipteancă de care Dioclețian se îndrăgostește. Dar e o dragoste neîmplinită: aflând de moartea iubitei lui, o ia de soție pe sora acesteia, Augusta Prisca. Și aici Dioclețian apare ca un om care iubește, suferă, trăiește o decepție în dragoste și o păstrează în suflet toată viața.

Apoteoza domniei sale s-a concretizat nu numai în divinizarea sa ca împărat, ci și prin reformele pe care le-a făcut în încercarea de a-și salva imperiul. Iar blestemul lui a fost reprimarea brutală și măcelul creștinilor. Aceasta este dihotomia prin care el a intrat în istorie, deși probabil că autorul monstruozității a fost Maximianus, prietenul și asociatul lui în tetrarhie, care nici măcar nu-și dădea seama ce face. Tragedia, bazată pe fanatism, s-a repetat și în generațiile următoare, până în istoria recentă; omenirea nu a învățat suficient din trecutul ei istoric.

Personajele reale – generali, împărați, consuli, senatori, înalți funcționari, doamne de la curte, Zenobia, regina Palmyrei – sunt și ei prezentați ca oameni care trăiesc, iubesc, fac fapte bune, dar și crime abominabile. Este o reunire între real și fantastic, între istorie și viața de zi cu zi. Tabloul istoric este reunit cu cel al vieții contemporane: comportarea personajelor istorice, ca și a celor fictive, poate fi comparată cu cea a unor oameni contemporani. În fond, sentimentele, atât cele bune, cât și cele rele, au rămas neschimbate chiar după 1700 de ani. Astfel, romanul istoric care prezintă tabloul unei epoci demult apuse ne ajută să înțelegem și realitatea de astăzi, istorie și contemporaneitate. Mai mult, în zilele noastre, când viața politică este problematică în întreaga lume, putem repeta o ironie a autoarei, pe care ea o pune în gura unui personaj istoric real: „Politica? O glumă bună!” Și adaugă:

Nu mă pot abține să nu-mi descriu concitadinii cu simpatie, dar și cu obiectivitate, așa cum i-am cunoscut eu însumi, care am crescut printre ei și, în parte, mi-am asumat calitățile și defectele lor. Pentru că, iată, acum este un moment când nu aș vrea să fie înțeleasă greșit natura instabilității noastre.

Romanul merită să fie citit, atât pentru a primi un tablou general al istoriei Romei antice, cât și pentru înțelegerea unor aspecte contemporane prin prisma antichității.

Lucian-Zeev Herşcovici