Când scriu aceste rânduri, îmi tremură mâna și am un mare nod în gât. Probabil că anul acesta mi-am dat cel mai bine seama ce înseamnă să trăieşti în acesta ţară, în Israel.
Când a început totul, în dimineaţa zilei care va rămâne întipărită în memoria colectivă a multor milioane de evrei născuţi în timpuri şi locuri diferite, dar în special a celor care au trăit aici, starea de şoc i-a cuprins pe mulţi dintre ei.
La începutul acelor zile de pomină nu am înţeles prea bine cum s-a putut declanşa acel atac surpriză al forţelor terorii clădite probabil timp de decenii de către Hamas, nestingheriţi de nimeni.
Am urmărit cu sufletul la gură evenimentele incredibile transmise treptat în mass media, terorişti aparţinând atât Hamas-ului cât şi mişcării Jihad Islamic, mânate de dorinţa de a intra cât mai adânc în aşezările israeliene, de a le cotropi, de a ucide şi de a lua prizonieri cât mai mulţi cetăţeni israelieni. Sute de terorişti pe motociclete, în jeep-uri sau cu parapante, au pătruns în localităţile din vecinătatea aşa-zisului zid despărţitor.
Abia după un număr de ore, primele care au apărut pentru a da o mână de ajutor, au fost unităţi ale Poliției, cât şi Unitățile poliției de pază a frontierelor, YSM [1]. În schimb şi spre disperarea locuitorilor atacaţi, din kibbutzuri sau cei din aşezările din interior, ca Sderot, Ofakim şi Netivot, soldaţi ai armatei israeliene, dai şi avioanele care ar fi putut fi salvatoare, au apărut abia după multe ore de frustrare, abia după orele prânzului. În tot acest timp, teroriştii au distrus tot ce le-a ieșit în cale, au ars, ucis, împuşcat şi luat prada vie pentru a fi transportată pe motociclete sau jeepuri în Gaza. Singurii care s-au confruntat cu teroriştii au fost câţiva locuitori ai aşezărilor, cei care aveau pistoale sau arme de foc cu capacitate redusă. În ultima vreme armele de foc lungi fuseseră scoase din dotare.
Haosul şi ciocnirile cu teroriştii au continuat mai multe zile. Am văzut la televizor nenumărate scene de groază. De-a lungul șoselei 232 erau zeci de mașini părăsite, ciuruite de gloanţe ,acele maşini care aduseseră sutele de tineri veniţi să petreacă o noapte de veselie la serbarea din localitatea Re’im [2] și în care ei și-au căutat salvarea, sau măcar un adăpost.
În aceste locuri au fost ucişi cu sălbăticie 260 de oameni. Poveştile unora dintre cei care au reuşit să se salveze te cutremură şi te fac să te gândești la deşertăciune… Vanitas vanitatum, omnia vanitas.
După câteva zile, armata israeliană, care se dovedise neputincioasă în ziua de 7 octombrie, a început contraatacul care a devenit treptat un crâncen război de gherilă împotriva unor grupuri de terorişti înarmaţi până în dinţi, aflaţi în locuri neaşteptate, atacând din zone locuite, din şcoli sau instituţii medicale. De la începutul intervenţiei armate şi pe tot parcursul războiului, aviaţia a distrus cam tot ce ar fi putut servi drept ascunziş teroriştilor Hamas.
Populaţia palestiniană, anunţată de viitoarele atacuri, a fost obligată să treacă din loc în loc, pe drumurile care li s-au pus la dispoziţie și în tot acest timp bombardamentele aviaţiei israeliene au continuat fără încetare.
Zi după zi, lipită de televizor, vedeam şi încercam să înţeleg catastrofa care se desfăşura aproape sub ochii mei de privitor privilegiat. În timpul primelor zile, Hezbollah din Liban a început să tragă zeci de rachete asupra aşezărilor din nord. Locurile acelea, Kfar Ghiladi, Manara, Hagoșrim, Dan, Dafna erau locurile noastre de plimbare în anii în care copiii erau mici. Dar rachetele s-au abătut şi asupra oraşelor, începând cu Metula și Kiriat Șmona și ajungând în ultimele luni și la Tiberias, Nazaret, Afula, aterizând uneori și în aşezări arabe sau beduine aflate în apropiere.
Iată-ne la începutul anului iudaic 5785, la un an de la atacul cumplit din 7 octombrie, un an în care au fost luaţi 240 de ostatici, au căzut atât de multe victime, sute de tineri soldaţi la datorie, mii de răniţi… Încă nu se pot număra cu adevărat pierderile suferite, pentru că aproape 100,000 de oameni sunt refugiaţi în propria ţară, atât cei din nord, cât şi cei din aşezările sudice, în mare parte distruse…
S-a încercat obţinerea eliberării ostaticilor prin diverse metode, inclusiv cu mijlocirea Egiptului şi Qatarului. Au fost eliberaţi câteva zeci, alte câteva zeci au pierit în Gaza, poate că unii în urma bombardamentelor, alţii ucişi de Hamas sau ţinuţi în condiţii cumplite, inimaginabile, la fel cum era greu de imaginat monstruoasa reţea subterană construită de această organizaţie teroristă care ar trebui ştearsă de pe faţa pământului.
În mâinile Hamas au mai rămas 101 de ostatici, nu se știe câți dintre ei mai sunt în viață și nu se mai vorbeşte de ei. Doar familiile – care pot fi înnobilate pentru felul în care şi-au păstrat cumpătul și pentru puterea de care au dat dovadă – vin seară de seară la demonstraţii în faţa sediului Ministerelor din Tel Aviv sau Ierusalim, împreună cu prietenii lor și cu multe alte persoane care se simt datoare să fie parte a mulţimii protestatare.
De fiecare dată tratativele s-au împotmolit. Între timp în Gaza s-a distrus tot ceea ce putea distruge, şi totuşi, când şi când, o dată la câteva zile, se mai profilează pe cer rachete care ajung în zone sudice, apropiate de fâşia Gaza, în locul dezastrului, unde aşezările israeliene au fost în mare parte distruse – dar uneori rachetele din Gaza mai ajung chiar și în centrul țării.
Iată-ne în 7 octombrie 2024. În ultimele zile am urmărit podcasturi și reportaje audio cu relatări cutremurătoare. De fiecare dată rămân ţintuită, abia mă pot mişca, retrăiesc momentele pe care le evocă mass-media.
Nu am cuvinte pentru a-mi exprima durerea în faţa atâtor oameni pierduți, a tinerilor înspăimântaţi, găsiţi împuşcaţi în maşini sau în mijlocul drumului, a celor ucişi în casele şi paturile lor – printre ei au fost și oameni care au crezut în bună-înţelegere şi nu o dată i-au ajutat pe arabii din preajma lor. Sper că aceia erau alţi arabi.
Este şi tragedia unei întregi generaţii care, făcându-şi datoria cu vitejie şi fără preget, s-a avântat în luptele din Gaza, iar acum, după o foarte scurtă pauză, o parte din ei sunt rechemaţi să lupte în Liban, o nouă campanie care şi-a luat deja primele jertfe.
În timp ce încerc să descriu tot ceea ce am simţit în acest răstimp dureros, al cărui sfârşit încă nu-l întrevăd, sună pentru a treia oară alarma, aici, în oraşul meu. În toată această perioadă, oraşul Haifa a fost privilegiat, chiar şi în ultimele zile, în atacul nebunesc al rachetelor trimise de Iran.
Închei cu cuvintele pe care le-am auzit tot astăzi la televizor:
“În anul 1903 a avut loc pogromul de la Chişinău[3], îndreptat împotriva populaţiei evreieşti locale. Au fost asasinaţi circa 50 de oameni. Pe atunci evreii erau o minoritate lipsită de drepturi şi de cetăţenie. Acum, în anul 2024, evreii trăiesc într-o ţară a lor, o ţară încă disputată de unii vecini, o ţară care deţine o armată considerată una din cele mai puternice din lume. Şi totuşi, în 7 octombrie 2023, în ţara lui Israel a avut loc un alt pogrom în care au fost ucişi 1200 de evrei, cetăţeni ai statului Israel şi ai altor state ale lumii. “
Veronica Rozenberg
[1] YSM a fost înființată inițial și este folosită până în prezent ca unitate profesională și principală pentru tratarea tulburărilor și revoltelor în masă.
[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_festivalul_de_muzic%C4%83_din_Re%27im
Aş vrea să-mi exprim protestul că pe acest link în limba română teroriştii sunt numiţi „militanţi”. Dex.ro dă următoarea definiţie pentru militant: (Persoană) care militează, care luptă intens pentru un principiu, pentru o cauză, care desfășoară o activitate intensă într-un domeniu social, politic, cultural; luptător, combatant. Aici în mod clar nu este cazul! Am schimbat textul din Wikipedia în limba română, înlocuind „militanţi” cu „terorişti”.
[3] https://ro.wikipedia.org/wiki/Pogromul_de_la_Chi%C8%99in%C4%83u_(1903)
34 Comments
La aceasta suita de episoade este as zice chiar dator sa se uite, nu numai orice israelian, dar oricine, chiar fara sa inteleaga textul, imaginile sunt suficient de evocatoare.
Imi cer scuze, daca cineva crede ca nu ar fi trebuit sa dau acest indemn.
https://www.kan.org.il/content/kan/kan-11/p-805976/s1/
De la dreapta la stanga in pozele care reprezinta inceputul fiecarui episod si pe care sunt trecute orele la care episodul se refera, este o marturie sfasietoare, iar a o urmari, este intr-un fel echivalenta cu obligatia de a face in cursul vietii o vizita intr-un lagar de concentrare !! Din pacate, de aceasta data, lagarul a fost insusi statul evreilor, pe care conducatorii sai militari si politici nu l-au aparat, l-au luat in derandere.
Intr-o emisiune excelenta a jurnalistei Ilana Daian, numita UVDA – FAPTA, s-a dezvaluit ca programul Hamasului pentru atacul miselesc din 7 ocotmbrie, era cunsocut in detalii innebunitor de exacte militarilor de la Intelligence inca din anul 2022. Cutremurator !!!Aceste lucru l-am aflat ieri noapte urmarind sfarsitul emisiunii UVDA.
Sa fiti inscrisi in cartea vietii si poate ca ceva se va schimba in anul care vine !
Un indemn generos şi ințelept de a urmari suita de episoade despre ziua
de 7 octombrie 2023. Ministerul Comunicațiilor din Israel ar trebui sa asigure traducerea textului in limba engleză.
Când am început să scriu acest articol aş fi dorit să spun muuuuuuuuuuuuult mai multe lucruri, dar mi-am dat seama că ar fi imposibil s-o fac.
Printre altele, ascultând, de această dată întâmplător programul de vineri după amiază aL lui Yaron Enoş, jurnalistul, legat cu multiple fire de legătura cu Grecia, şi un program ce se transmit cred, de mai bine de 2 decenii. Învitatul său din această săptămână a fost Eliezer Yaari. Mi-au plăcut mult cele spuse şi ascultându-l de multe ori, l-am tradus în limba română. Îl voi reproduce mai jos, este încă o formă de a gândi în aceste zile a căror complexitate încercăm, fiecare la locul său, încercam s-o înţelegem cumva, desigur în moduri diferite:
Eliezer Yaari, nascut la Ierusalim in 1949, a fost jurnalist si pilot de razboi, fost director al fondului cu caracter democratic NIF, este invitat la fiecae emisiune a lui Yaron si are acum cuvantul:
“Oamenii sunt în drumul lor spre familii şi părinţi, copiii sunt frumos îmbrăcaţi în haine albe, fiecare gazdă a pus pe masă mărul şi mierea, simboluri ale noului an care se speră că va fi mai dulce decât cel care a trecut, starea de spirit este aşa şi aşa, totuşi Ajunul de Rosh Hshanah este sărbătorit.
Războiul nu s-a sfârşit, nici în visele cele mai grele, nimeni şi nici voi nu aţi crezut că va continua un an întreg, doctorii lucrează mai departe, surorile sunt alături de ei, şi spitalele nu încetează de a primi răniţi, aproape fără întrerupere, elicopterele continuă transporturile de răniţi, copiii s-au întors la şcoală, o nouă grupa de tineri soldaţi se înrolează, apa continuă să curgă în ţevi şi robinete, roşiile se găsesc mai departe în magazine, chiar dacă ne lipsesc thailandezii. În supermarketuri nu lipseşte nimic, doar preturile nu se mai aseamănă cu cele dinainte, iar voi sunteţi încă aici, uite că aţi rezistat Nenumărate case au fost distruse în acest an nu numai pereţii, nu numai casa cu pereţii fizici, dar şi casa cea din suflet, casa de dinăuntru, şi da, voi aţi rămas aici la datorie, v-aţi obişnuit cu tot ceea se întâmplă. Sunt uimit în ultimul an, că mergând la cinematograf, în sală se lăsă liniştea începutului de proiecţie şi atunci se aude vocea crainicului spunând: în caz de alarmă, cu toţii rămâneţi pe locuri puneţi doar mâinile împreunate deasupra capului.
Deoarece eşti aici (Yaron), împreună cu interpretul cântecelor greceşti, Yehuda Poliker, ca de fiecare dată, după cele spuse de mine, transmiţi un cântec al lui Yehuda. Aş dori de astă dată, să pot asculta împreună cu voi cântecul “Halon Layam Ha-Tichon” (O fereastră cu vedere la Marea Mediterană). Îl dedic fiului meu, care a făcut de la începutul războiului, nenumărate zile ca rezervist în armată, şi care, înainte, când copiii mergeau la culcare, obişnuia să-i adoarmă pe ei, nepoţii mei, cântându-le acest cântec, precum un cântec de leagăn, în amintirea bunicului său, tatăl meu, supravieţuitor al Holocaustului, tâmplar maghiar, expresie a legăturii sale adânci şi profunde cu bunicul, tâmplarul din Rehovot. Doresc de asemenea să dedic cântecul şi fiicei mele Hagit, ca semn al aceleiaşi legături profunde cu bunicul, ea care în fiecare zi înainte de reveni de la servici acasă, rămâne pentru un timp alături de ceilalţi oameni, cei care seară de seară se adună, Piaţa Ostatecilor de lângă Muzeul Tel Aviv.”
https://www.youtube.com/watch?v=qKwxPixPkvw
Am promis că voi scrie când voi pleca
Și nu am mai scris de mult
Acum mi-e atât de dor de tine
Păcat, păcat că nu ești aici
După ce am ajuns în Jaffa
Speranțele s-au născut din disperare
Mi-am găsit o cameră și jumătate
Pe acoperișul unei case părăsite
Există aici și un pat pliant
Dacă noi trei am vrea să dormim
eu si baiatul în faţă
Unei ferestre cu vedere la Marea Mediteranăfața
Și poate de la distanță există o șansă la un milion
Și poate de departe, o picătură de fericire
Se va strecura câtre noi prin fereastră…
Deosebit de frumos . Ascult și eu de multe ori programul lui Yaron Enosh , un om de o inteligență și sensibilitate deosebite ,care aduce la programul lui mult din muzica grecească. Cuvintele lui Eliezer Yaari cred că vorbesc nu numai copiilor și nepoților lui ci fiecăruia dintre israelieni.
Cântecul ales de el și dedicat copiilor lui e foarte frumos.
Cântecele israeliene au ceva fermecător plin simplitatea melodiei și a cuvintelor, care vorbesc direct la suflet.
M-a încântat acest fragment grăitor din viața noastră, a tuturor. Și poate de la distanță există o șansă la un milion
“Și poate de departe, o picătură de fericire
Se va strecura câtre noi prin fereastră…”
Bravo Veronica !
Eva, ai foarte mare dreptate. Adeseori îmi spun, ascultând cântecele israeliene cu ocazii diverse.
I-am văzut pe toţi cântăreţii israelieni cel puţin la un spectacol, dar am fost adeseori la seri de muzică explicată în care oameni de vârsta noastră îşi regăsesc cântecele copilăriei sau ale tinereţii. Dar ascult nu odată şi muzică românească, în mare parte folclorică. Mă întreb cu mirare, curiozitate dar în special cu tristeţe. Şi o fac de mult:
Unde se poate auzi muzica celorlalţi locuitori ai Israelului, ceilalţi, arabi creştini, musulmani? Posibil că nu am ajuns să cunosc, sau cine mai ştie ce? Aş vrea uneori să înţeleg, poate nu am făcut destul ca să înţeleg, deşi în anii pe care i-am petrecut în universitate m-am apropiat de mulţi studenţi arabi, am văzut, privit şi chiar înţeles. Dar nu am înţeles până la capăt: -(.
Acum s-a terminat încă un episod al serialului compus din fragmentele de fotografii care s-au găsit în aparatele tuturor celor care au fost prezenţi la oroarea zilei de 7 octombrie, la serbarea blestemată, în aşezările sudice, în drum, în ascunzişuri, în tufişuri sau locuri aşa zid protectoare, care ar fi trebuit să-i apere pe cei ce intrau înăuntru, ca să se adăpostească, dar nu au fost bine construite, de aceea nu au avut efectul necesar, neadăpostind pe cei dinăuntru. Este vorba de pozele facute de poliţişti, de soldaţi, de supravieţuitori, de ostatecii reveniţi înapoi de părinţi ai acestora, uneori chiar de teroristi.
Serialul prezentat la canalul de TV, 11, este împărţit în episoade, începând cu sâmbăta care a trecut (5/10/2024) şi până se va termina. Nu am mai văzut ceva atât de îngrozitor, ceva parcă muşcă în carne vie şi lasă răni adânci. Tot ce am auzit povestindu-se atât în interviurile urmărite, sau în toate prezentările anterioare în emisiunile televizate, nu aveau o asemenea autenticitate tragică, şi acum când scriu, transpir şi nu pot să percep prin ce au trecut copii, părinţi, soţi, soţii, fraţi şi surori.
Ar mai trebui să adaug câteva cuvinte despre Daniel Hagari, ofiţerul despre care am scris în primul meu articol despre cele întâmplate, l-am văzut atunci neîndemânatic şi timid. Astăzi este un alt om, acelaşi ofiţer serios, stăpânit, dar care relatează cu o perfectă determinare. Ceea ce i se permite a spune în public.
Poveştile îţi rup sufletul, toată lumea ar trebui să vadă acest documentar, “Ziua fără sfârşit”, Hayom she lo nigmar” Poate ar convinge pe unii de ce s-a întâmplat în Israel, acum UN AN de zile, dar poate că nu…
Aztăzi seara am văzut și eu serialul la canalul 11 .
Este foarte bine făcut .Nu puține poze sunt din fotografiile teroriștilor care aveau grijă să imortalizeze toate crimele făcute de ei. Exact ca naziștii. Se va mai aduna documentație și probabil după un timp acest film va fi și mai detailat. Înțelegi mult mai bine ,când vezi și auzi mărturiile.Voi viziona în continuare.
Câtă ură există în lume !
Alt program televizat, alte poveşti despre lupta acerbă, dar fără rezultate reale dusă de familiile ostatecilor pentru a convinge membrii relevanţi ai guvernului(desigur şi pe Netanyahu) să dea prioritate maximă unei înţelegeri, unei hotărâri care să reîntoarcă ostatecii.
Dar şi despre poate cel mai tragic caz – dacă se poate face o categorisire a tragicului – din ziua de de 7 Octombrie, atacul şi asasinarea fetelor observatoare în avanpostul Nahal Oz. Încă cinci sunt prizoniere în Gaza. O parte dintre cei care conduc şi reprezintă familiile, se pare că au părăsit lupta, alţii i-au înlocuit
Câtă durere, dar şi câtă ruşine…
Veronica, povesteşti cu multą sensibilitate si durere cele intimplate in ” ziua cea mai lunga”, si despre interviuri cu oameni hotărîți ca viaţa sa continue, cu respectarea datinilor si efortul unei economii pe linia de plutire. Şi tu, ṣi Eva, apreciați muzica israeliana care va dā putere , calm si
rezistență.
Articolul tau, Veronica a apărut luni, 7 octombrie 2024.
Nu mi- as fi imaginat o inrăutățire atît de masivă a situației securitare a ţării noastre in mai puțin de 48 de ore.
Sute de rachete, dintre care si grele au cazut asupra Haifei si imprejurimi, cu raniti si daune materiale.
Pe 7 octombrie, Tel Avivul a fost atacat de citeva ori, de 4 ori din Yemen, din Irak, Gaza ṣi Liban.
Azi, 2 civili omorîti in Kiriat Şmona de catre schije sau obuze.
O mare năpastă asupra noastra sunt atentatele teroriste in interiorul țării, la ordinul lui Ihya Sinwar:
Podul Allemby, Yaffo, Beersheva, astăzi Hedera. Toate soldate cu pierderi de vieti omenesti, răniți in stare critica, oameni tineri.
Te admir Veronica , esti o adevarată luptătoare pentru supraviețuirea Israelului, dar eu sunt foarte descurajată.
Articolul acesta a avut o menire foarte clara, sa exprime EXCLUSIV sentimentele mele legate de cursul tragic al anului care s-a implinit. Faptul ca acum incepe un nou sir de tragedii, de distrugeri de oameni si de posesiuni, de ravagii locale si in acelasi timp se incearca stabilirea unei “intelegeri” cu diavolul, aceste elemente nu pot fi cuprinse intr-un articol, care in orice caz desi nu prea lung, a dat in nenumarate comentarii, parte scrise de mine.
Nu cred ca are sens de a inlocui rapoartele jurnalistice si presa, aducand aici inceputurile noilor lupte, razboiul inceput in Liban, al treilea de altfel.
Aceste aspecte istorice grele si vechi (caci ele se petrec deja de peste 40 de ani, aici in Israel) nu intrau in scopul acestui articol si nici al dorintei mele de a le pune pe tapet. Precum spunea Eva Grozs, a face o sinteza a celor intamplate era deosebit de complicat, cu atat mai mult cand timpul ce mi-a stat la dispozitie (din cauza unui impuls pe care l-as numi datorie) a fost foarte scurt si tu stii foarte bine acest fapt. Elementul principal pe care am incercat sa-l exprim a fost surpriza, greseala si consecintele lor tragice, dar mai ales neasteptate.
In legatura cu ce scrii mai sus, nu este adevarat ca atentatele care s-au petrecut in ultima vreme sunt din ordinul lui Sinwar, n-ai de unde stii de unde sunt, ele sunt consecinta URII si a NEPUTINTEI de a accepta statul Israel aici unde s-a infiintat si unde cu siguranta a avut un curs dificil si problematic, pentru care se palteste cu vieti omenesti, in trecut, prezent si viitor, probabil. Nu se poate trai la nesfarsit sacrificand tineri in armata, si intr-o nesfarsita stare de razboi.
Deci, eu nu sunt de loc o luptatoare, eu nu ma lupt, nici nu as putea s-o fac, chiar daca as fi cu 40 de ani mai tanara. Nu am fost educata in acest sens si de aceea nu vorbesc la plural ca tine, ceea ce ma si deranjeaza, eu vorbesc exclusiv in numele meu. Dar un lucru ramane in comun, si eu sunt descurajata privind viitorul Israelului in conditiile in care s-a putut face o eroare atat de fatala dupa toata experienta de razboi adunata si cate si mai cate….Nu am dorit sa vorbesc despre aceste aspecte grave, sa aduc acuzatii sau sa dau verdicte…
Marica, mie îmi plac mulți cântăreți israeliani și multe melodii scrise de israelieni . Încep cu cel care mi-e tare drag -Arik Enstein și cântecul lui “Ani ve Ata neshane et ha olam” [eu și tu vom schimba lumea],Yosi Banai, care nu mai e între noi, Mati Caspi, Achinoam Nini, Ofra Haza ,Shlomo Gronich și compozitori ca Nomi Shemer , Ehud Manor, Nurit Hirsch și mulți alții.
Veronica, așa cum spui în articol nu ai adus verdicte, ci te-ai concentrat la rezultatele tragediei
Acțiunile de teroare dinăuntrul țării se intensifică pe zi ce trece: Yaffo, Beer Sheva, Hedera. Nu mai ești sigur când mergi pe stradă, de unde vine primejdia , de pe pământ sau din cer. Cu toții știim în ce zonă trăim , zonă de conflicte. Știam și când am emigrat.
Dar cum se face, cum nu, poporul Israelului continuă să trăiască și va continua. Istoria e dovada.
Dragă Veronica, ai descris cu multă demnitate şi amărăciune evenimentul care a schimbat cursul vieţilor voastre şi a influenţat istoria planetei.
Ai rămas curajoasa pe care o cunosc de 54 de ani, care luptă pentru adevărurile în care crede
Draga mea prietenă de peste un semicentenar: -) Îţi mulţumesc că ţi-ai spus opinia în acest loc, care este ca o AGORĂ modernă, virtuală, multinaţională.
Curajul? Cu vârsta îl văd mereu în pantă descendentă, şi de altfel nu întotdeauna m-a ajutat în viaţă.
Nici acum comentatorii așa zis obiectivi nu au găsit calea spre înțelegerea fenomenului numit terorim antiisraelian, diavolul umblă liber și se bucură în sinea sa întunecată, AUD PE UNII COMENTATORI DE LA NOI ȘI MI SE RIDICĂ PĂRUL PE CAP DE INDIGNARE, mai găsim în RO. ȘI BURUIENI OTĂVITE DIN FAMILIA ȘOȘOACEI
Dle Boris Mehr, ar fi chiar de necrezut ca tocmai comentatorii sa “gaseasca” calea de intelegere a terorismului antiisrelian. Nu stiu cine sunt comentatorii romani, eu am auzit insa programul de la Radio Moldova numit Impact Global, la care comentatorii politici dadeau explicatii logice si pro-israeliene. Cine ar trebui sa fi gasit solutii si sa preintampine fenomene ca cel de la care a trecut anul, ar fi trebuit sa fie oamenii politici si cei din serviciile de informatii israeliene. Acestia insa se pare ca au adormit cu mult inainte de 7 octombrie 2023.
Ne-ai màsurat tensiunea și ai stabilit diagnosticul inevitabil: hipertensiune!
Pacienții sunt in viață dar pericolul este mare.
Sunt sigur că degetele tale au tremurat pe tastatură,dar nu te-ai lăsat bătută si ai reușit să ne oferi o sinteză clară,lcu continuarea în numărul următor.
Ingenioasă percepţie, îţi mulţumesc, dragă Thomas.
Eu aş zice că mai curând domeniul în care vor fi cei mai necesare cadre medicale va fi psihiatria sau psihologia, dar uneori când suntem trădaţi sub apăsarea evenimentelor, atunci într-adevăr se ajunge exact la ce ai spus tu!
Ar fi necesară o sănătate mintală – ce-i drept târzie – a persoanelor care deţin cârma.
Nu e în puterea oricui de a scrie, fiind sub un prelungit zbucium sufletesc, un articol bun care să fie și comemorativ și de actualitate.
Întrebare – E adevărat că Zahal demolează baza de la Nahal ? Eu aș păstra-o ca și șirul de mașini abandonate de-alungul șoselei 232.
Draga Ivan,
Nu stiu exact ce exact te referi, Nahal nu este o “baza” este o brigada, un fel de departament de infanterie al armatei israeliane.
https://en/m.wikipedia.org/wiki/Nahal_Brigade
Multumesc !
Nahal Oz era parcă numele locului unde erau fetele ce observau gardul și au fost primele victime ale teroriștilor.
Ai dreptate, locul acela se numeste precum spui, dar nu m-am gandit acolo. In traducere din ebraica i se zice avanpost, nu stiu motivul, dar probabil din cauza ca era destinat a observa. Este ceea ce au facut acele fete, ele au avut ochi ca sa observe, sefii lor insa n-au avut nici cap si nici inima ca sa foloseasca observatiile care faceau parte din serviciul lor militar. Oare vor invata ceva acum? Nu am nici o certitudine.
Deocamdata acel loc a ramas precum a fost dupa luptele violente care s-au petrecut in ziua de 7 octombrie.
A rămas celebra fraza cronicarului Miron Costin,
” Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”, scrisă in urma cu peste 300 ani, pentru a sintetiza vitregia sorții moldovenilor.
Cu mult suflet, cu trăire autentică, Veronica ne povesteşte ce inseamna să fie ” bietul om sub vremuri”, in alte timpuri, secolul XXI, şi pe alte meleaguri, in Țara considerată Sfīntă de miliarde de credincioşi.
Tulburătoare si emoționantă dar mai ales foarte trista in articol , .este redarea acestui an de luptă dîrză a armatei israeliene, de doliu pentru victimele inocente ale zilei de 7 octombrie 2023 si pentru ostaṣii căzuți, de infinite incercări de a ne elibera ostaticii.
Alarme, rachete, bombe, drone, au devenit un cotidian in viata civililor israelieni. Aṣa trăieşte Veronica, aşa trăim noi toți.
Dar Veronica a găsit puterea interioară, răgazul sa analizeze situația existentă, desigur sustinuta de vocația ei de jurnalist.
Dragă Marica, foarte expresivă şi la obiect remarca ta luată din cronicarul Miron Costin, o pildă cu adevărat valabilă pentru noi cei de astăzi. Şi într-adevăr, articolul acesta l-am scris într-o viteză incredibilă terminându-l cam în 3 ore, iar dificultatea de a alcătui o cupolă care să cuprindă lumea atât de fracţionată şi plină de evenimente triste şi de vitejii fizice şi sufleteşti, a fost destul de complicată. Dar tu ai avut – şi nu pentru prima oară – un rol esenţial, încurajându-mă şi spunând “vei reuşi”. Îţi mulţumesc foarte mult: -): -)
Dragă Veronica, citesc cu durere in inimă articolul tău, citesc cu tristețea conștientizării unei situații nespus de complicate care a distrus atâtea vieți. Voi sunteți niște eroi, atât cei care luptă în diverse feluri cât și cei care încercați să păstrați normalitatea vieții în țara voastră iubită! Sunt cu tot sufletul alaturi de voi.
Multumesc, draga Anca esti aproape si te simt, desi e greu de crezut ca toti sunt eroi. Tinerii si rezervistii care merg la datorie fara nici o impotrivire, ei sunt adevaratii eroi.
Sinteza anului evreiesc care a trecut e greu de făcut. Evenimentele petrecute după 7 Oct.23 până acum sunt tragice şi după un an sunt fără deznodământ.
Acum suntem pe un drum care cere și forța și sacrificiul armatei, dar și inteligența diplomației. Pentrucă până la urmă trebuie încheiată o înțelegere. Altfel, niciun ostatec nu va mai rămâne în viață şi soarta acestei țări va fi în cumpănă.
David trebuie să-l învingă pe Goliat, dacă vrem ca Israelul să existe.
Mulțumim Veronica pentru articolul plin de empatie.
Într-adevăr, dragă Eva, am făcut o încercare modestă de a reda o sinteză, de a aminti lucrurile principale pe care le-am perceput eu, un outsider al tragediei prin care trec zeci de mii de oameni, dar nu eu, aflată în Haifa într-o aşa zisă siguranţă, deşi la atacul de ieri, într-un bloc oarecare dintr-un cartier depărtat relativ de mare, vecin cu cel în care părinţii mei au locuit, în casa prietenei mele s-a spart geamul în bucăţi, ca urmare a suflului produs de căderea rachetei la o distanţă de zeci de metri.
Ceea ce am dorit să exprim a fost strict personal, evitând să mă refer la ceea ce aş crede că sunt cauzele sau să menţionez cine ar fi de acuzat (am amintit aşa ceva în articolele anterioare). De asemenea nici viitorul, nu am încercat să-l prezic, în viziunea mea strict personală.
Ce trebuie nu ştiu, războaiele sunt lungi, distrugătoare şi este nevoie de acei oameni charismatici care să se transforme în conducători înţelepţi. Nu ştiu când, dacă şi de unde vor apărea.
Soarta ţării acesteia este în cumpănă, ca de altfel şi cea a oamenilor aflaţi în prizonierat.
Da, ai scris din punctul tău personal, totuși cred că ai atins lucruri importante care s-au întâmplat în acest an. Știm bine că sunt enorm de multe cauze și efecte,
Va fi nevoie de ani ca să se lămurească toate.
Articolul e bine scris și la momentul potrivit.
Ceremonia familiilor a fost foarte tristă. Oamenii din public plângeau. Pentru ei a fost un an de calvar ..și nu s-a terminat. Nici pentru alții. “Fiecare umbră este copilul luminii.”..spunea Stefan Zweig și eu cred că a știut ce spune.
Mulţumesc Eva, poate că şi fiecare copil ar trebui să fie lumina unui părinte care cu timpul devine umbră, dar în Israel, mai mult ca în alte locuri, situaţia aceasta adeseori se inversează.
Un articol foarte sincer, scris cu sensibilitate, care reflectă durerea şi frustrarea cetăţeanului israelian care de un an de zile urmăreşte cu sufletul la gură evenimentele al căror curs nu-l poate influenţa, aude sirenele, aleargă în adăposturi şi-şi continuă cu tenacitate existenţa cotidiană ca în vremurile “normale”. Mă înclin în faţa lui. Nu cred că eu aş fi putut să fac faţă acestor provocări. A trecut un an! Eu credeam că Hamas va fi eliminat într-o lună, apoi în două, apoi în trei… Nu-mi puteam imagina cât de adâncă, extinsă şi bine articulată este reţeaua teroristă!
Mulţumesc Andrea. Ai realizat cu exactitate ceea ce se întâmplă aici, contrastul dintre moarte şi viaţa, dintre lupta continuă pentru a atinge si a înlatura, încă o redută a terorii şi cea pentru a beneficia de puţine clipe de linişte alături de un bărbat, o femeie şi un cuib de copii pentru care trăieşti şi speri că le vei putea oferi o alternativă.
Dar să ştii că oricine se obişnuieşte, cu paralelismul acesta, atunci când una dintre paralele se menţine departe, dar pentru ca să fii părtaş şi a trece de pe o paralelă pe alta este nevoie de o educaţie şi o structură personală de care nici eu nu cred că sunt aproape.
Identitatea mea a căpătat o turnură nevoită şi neclară odata cu evenimentele înspăimântătoare care s-au petrecut la 7 octombrie, iar semnele de întrebare cred că nu-şi vor găsi răspunsurile pentru timpul care mi-a rămas.
Un articol scris cu suflet. Situația pare nerezolvabila fiindcă ei nu vor și nu au vrut niciodată două state ci unul singur “de la râu până la mare”. Iar metastazele Hamas și Hizbollah nu le putem extirpa până ce nu se va distruge tumoarea principală, Iran. Dar asta nu o poate face Israelul singur iar așa zisa coaliție este preocupată de interese. Numai poporul iranian poate elimina acel guvern demonic.
Dar după decenii de propagandă, nu prea îndrăznesc să-mi pun nădejdea în poprul iranian.
Situaţia pare nerezolvabilă, dar din ecuaţia aceasta Israelul nu poate fi şters.
Veronica ,nimeni nu va incerca sa scrie despre aceasta trauma colectiva imposibil de uitat.Nimeni,dupa articolul scris de tine.Nu vad cum cineva,oricine ar putea scrie mai clar,mai profund , mai cinstit si mai din suflet.Veronica si eu ca si ceilalti israelieni am aceleasi trairi ,aceleasi sentimente,dar tunke- ai exprimat.Chapeau!