De multe ori ne supărăm când, urmărind anual decernarea premiilor Nobel pentru literatură, apar scriitori sau poeți despre care nu numai că nu știm nimic, dar nici nu am întâlnit vreodată numele lor. Ne supărăm că nu i-au ales pe cei pe care i-am fi vrut noi, pe cei pe care îi apreciem, credem că merită, și ne întrebăm care sunt criteriile de alegere. Astfel, nu numai eu, ci mulți alții nu au primit răspuns la întrebarea de ce lui Amos Oz nu i s-a decernat niciodată acest premiu. E clar că nu din antisemitism, în fond pe lista premiaților figurează scriitori evrei și chiar israelieni.

Un alt mare regret al meu este și ignorarea scriitorului albanez Ismail Kadare care, alături de realitățile unei țări cvasinecunoscute majorității oamenilor, prezintă o lume legendară, miraculoasă, în care eroii sunt călăuziți în viață de o serie de principii izvorâte parcă din tăria pietrelor, stâncilor atât de caracteristice spațiului în care trăiesc. Este perpetuarea unor tradiții și cutume, dacă nu din antichitate, cel puțin din perioada medievală, care s-au păstrat, s-au regăsit chiar și în regimul socialist particular, antisovietic, care s-a instaurat în Albania. Printre ele se află onoarea, prietenia, respectarea cuvântului dat, chiar dincolo de moarte. Poate de aceea în Albania evreii au fost ascunși și salvați când, după italieni, nemții au ocupat țara și au vrut să-i deporteze.

Dar astăzi nu vreau să scriu despre Kadare. În deslușirea secretului premiilor Nobel, în afara unor criterii politice foarte evidente, poate uneori justificate, dar alteori nu, primul și atotcuprinzătorul criteriu ar trebui să fie valoarea. Comitetul Nobel urmărește și un scop educativ și de promovare, încearcă să scoată la lumină artiști din zone geografice mai puțin cunoscute publicului occidental. Este un gest salutar, binevenit. De pildă, dacă nu s-ar fi decernat premiul Nobel scriitoarei canadiene Alice Munroe, cum am fi putut cunoaște calitățile ei excepționale de autoare de proză scurtă și de unde ne-am fi familiarizat cu evoluția socială din Canada? (Citind-o pe Alice Munroe mi-am explicat obiceiul răspândit în această țară de a-ți scoate pantofii când intri în casă. Generații de-a rândul, canadienii fermieri descriși de Munroe s-au ferit să aducă în casă noroiul de pe câmp sau de pe drumurile nepietruite. Chiar dacă astăzi cei mai mulți abia dacă pășesc pe asfalt, itinerariul este casă-mașină, serviciu sau hipermarket, școală sau teatru și înapoi cu mașina, obiceiul de a scoate pantofii a intrat în gena canadienilor.)

Abdulrazak Gurnah, scriitor tanzanian care trăiește în Marea Britanie și abordează un subiect foarte puțin cunoscut europenilor – colonizarea germană a Africii de Est, genocidul comis împotriva băștinașilor din această regiune înaintea Primului Război Mondial, constrângerea de a emigra și alienarea pe care au simțit-o cei care și-au părăsit țara. Dacă ne uităm pe listă, găsim și alte exemple. De pildă, care dintre noi, cei din Transilvania, din vestul țării, am auzit de poeta evreică americană Louise Glück, familia căreia a emigrat din zona Bihorului?

Premiul Nobel este și un fel de atenționare. Descoperim scriitori geniali care, ca să zic așa, erau lângă noi și nu i-am văzut, chiar dacă erau europeni sau americani, deci nu din lumea exotică, precum laureata din acest an, scriitoarea sud-coreeană Han Kang.

Și ca un exemplu, în cele ce urmează vreau să mă refer la Annie Ernaux din Franța, laureată a Nobelului din 2022, concret la romanul său Anii.

Faptul că abia de curând am dat de ea este vina mea. Cărțile ei existau în jurul meu – e drept că au fost traduse în românește după ce i s-a decernat premiul Nobel. Deși până atunci primise numeroase alte premii franceze și din străinătate, se pare că nu a atras atenția editurilor românești. Când numele ei a fost anunțat, am dat din umeri, nu auzisem niciodată de ea. Mi-a trezit interesul Andrea Ghiță, m-am întâlnit cu cartea, nu cea despre care mi-a vorbit Andrea, ci alta, la supermarketul Auchan (au și ei niște rafturi cu cărți), am cumpărat-o, dar după aceea a mai stat câteva luni până am luat-o în mână și nu am putut s-o mai las: volumul Anii.

Este  o carte autobiografică, dar scrisă într-un stil aparte, unde evenimentele, schimbările sociale, gândirea, concepțiile și moravurile se îmbină cu viața autoarei care nu are rolul principal. Am fost profund încântată când mi-am dat seama că acesta este, de fapt, romanul generației mele. Annie Ernaux este de vârsta mea și cu toate că ea a trăit în Franța, în condiții diferite de cele în care am trăit eu, am regăsit foarte multe lucruri comune – idei, prejudecăți, cutume, autoanalize – foarte asemănătoare cu ale mele, cu ale celor din generația mea. Chiar și o serie de probleme de viață, raportarea la societate, familie, mediul politic, sunt asemănătoare, deși pe ea o frământau alte lucruri, se expunea pentru alte idealuri decât noi, cei care ne-am petrecut o mare parte din viață în spatele Cortinei de Fier și care credeam că tot ce se întâmplă în Occident este legat de democrație și libertate. După ce a dispărut Cortina, am început să nuanțăm.

Și mai este ceva care m-a afectat profund: abordarea momentului dispariției, a ceea ce lăsăm în urma noastră. M-a întristat, deși an de an, lună de lună mă apropii și eu de clipa fatidică, dar spre deosebire de Ernaux, eu nu vreau să mă confrunt cu ea. Nu am curajul să fac un bilanț al celor peste 80 de ani ai vieții mele.

Annie Ernaux încheie cartea cu o schiță a modului în care va concepe următorul său roman, de fapt Anii, despre care scriu. Poate așa trebuie să ne pregătim, să avem întotdeauna în fața noastră o perspectivă, ceva de realizat, chiar dacă pe undeva suntem conștienți că nu-l vom finaliza, dar ne va feri de așteptarea morții.

Eva Galambos