Îmi amintesc de una din primele noastre călătorii la Londra. Stăteam în gazdă (bed and breakfast). Într-o seară ne-am întors obosiți și i-am povestit gazdei:
– Azi am vizitat Parlamentul. Am fost și înăuntru. Ce frumos este!
– Zău? Eu stau de cincizeci de ani la Londra și încă nu am văzut Parlamentul pe dinăuntru.
Și eu stau de cincizeci de ani la Ierusalim, am trecut de nenumărate ori pe lângă Mănăstirea Sfintei Cruci, poate a venit timpul să o vizitez?
Și nu că ar trece neobservată! Este o cetate impunătoare, se vede că e foarte veche. Până acum un secol se afla în afara orașului, de aceea avea într-adevăr nevoie de ziduri de apărare. Dar cum Ierusalimul a crescut, acum se află aproape de Parlament (Knesset), Muzeul Israel, campusul Universității. Este o zonă cu multă verdeaţă, un loc ideal de plimbare și, datorită mănăstirii, zona a primit numele de Emek Hamațleva (Valea Crucii).
Locul unde s-a construit mănăstirea nu a fost ales la întâmplare: după tradiție, acolo a crescut copacul din care romanii au făcut crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Sf. Elena l-a aflat cu trei secole mai târziu printr-o revelație divină.
(Ateii nu prea știu cum să se raporteze la asemenea tradiții și revelații divine. Unii chiar le iau în zeflemea. Iată ce spune Mark Twain:
When the Saviour passed there, St. Veronica […] wiped the perspiration from his face with her handkerchief. […] The print of the Saviour’s face remained upon the handkerchief, a perfect portrait, and so remains unto this day. We knew this, because we saw this handkerchief in a cathedral in Paris, in another in Spain, and in two others in Italy. In the Milan cathedral it costs five francs to see it, and at St. Peter’s, at Rome, it is almost impossible to see it at any price. No tradition is so amply verified as this of St. Veronica and her handkerchief. The Innocents Abroad, capitolul 54. https://www.gutenberg.org/files/3176/3176-h/3176-h.htm)
(Când Mântuitorul a trecut pe acolo, Sf. Veronica i-a șters sudoarea de pe față cu batista ei. Chipul Mântuitorului a rămas până astăzi imprimat pe batistă, un portret perfect. Noi știam acest lucru, pentru că văzuserăm această batistă într-o catedrală de la Paris, într-una din Spania și în încă două din Italia. În catedrala din Milano costă cinci franci s-o vezi, iar în biserica Sf. Petru de la Roma e aproape imposibil de văzut, oricât ai plăti. Nicio tradiție nu este atât de bine dovedită ca cea a sfintei Veronica și a batistei ei.)
Îmi pare rău să-l contrazic. Pentru mine, însuși faptul că un loc a fost venerat timp de generații îi conferă o aură de sanctitate și nu are nicio importanță dacă are la bază un fapt real sau o legendă. Eu respect locul și pe credincioși.)
Biserica fiind greacă ortodoxă, arată destul de familiar, cu picturi murale în stil bizantin care amintesc de cele din bisericile din România. Dar întreaga construcție mi s-a părut oarecum ciudată, aproape ca un labirint, cu felurite curți interioare pe diferite niveluri, prin care mi-am pierdut curând orientarea. Nu am găsit nici grădinile întreținute cu drag din mănăstirile românești, nici curțile înconjurate de arcade ale mănăstirilor din Europa de Apus. Singurul lucru pe care l-am recunoscut a fost acea atmosferă de liniște și de detașare fără de care o mănăstire ar fi de neînchipuit.
Fireşte că nu am găsit asemănări, pentru că ar fi trebuit să le caut în cu totul altă parte, în Georgia, dar acolo nu am fost. Clădirea actuală a fost ridicată curând după anul 1000 de către călugări georgieni, dar o biserică a Sfintei Cruci în acest loc este documentată încă din secolul al VI-lea și dacă ar fi să dăm crezare legendelor, ea este încă și mai veche, poate că a fost ridicată de însăși Sf. Elena. Alte legende o atribuie unui rege georgian care ar fi primit pământul de la împăratul Constantin, fiul sfintei Elena. Teoria este credibilă, pentru că georgienii au fost printre primii care au adoptat creștinismul ca religie de stat.
În orice caz, perioada de glorie a mănăstirii a fost în preajma stăpânirii cruciate asupra Ierusalimului. Mănăstirea adăpostea sute de călugări – astăzi au rămas patru. Înăuntru se desfășura o intensă activitate religioasă și culturală: se copiau manuscrise, se făceau traduceri, se adunau cărți. Dar apoi, încet-încet, mănăstirea a început să decadă, numărul călugărilor a scăzut și proasta administrație a făcut ca mănăstirea să dea pur și simplu faliment. În 1685 ea a fost vândută Bisericii greco-ortodoxe care o stăpânește până astăzi.
(Mai multe amănunte despre istoria acestei mănăstiri se găsesc pe pagina de Wikipedia în limba română: https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Sfintei_Cruci_din_Ierusalim )
Printre călugării aflați în mănăstire în vremea ei de glorie se afla și Șota Rustaveli, poetul național al Georgiei, cel care a compus epopeea Viteazul în piele de tigru…
Șota Rustaveli? Viteazul în piele de tigru? Oare de ce îmi sună cunoscut? Îmi amintește de una din cărțile cele mai iubite ale copilăriei mele: Din marile legende ale lumii, în care Alexandru Mitru, un povestitor plin de har, aduce copiilor cele mai frumoase povești ale omenirii… printre care și Viteazul în piele de tigru. Legendele povestite de Al. Mitru m-au urmărit toată viața.
Spre marea mea bucurie am regăsit cartea pe internet și am recitit fragmente. https://www.academia.edu/45566818/Al_Mitru_Din_marile_legende_ale_lumii_1976_
În notele explicative, Al. Mitru povestește:
Regina Tamara i-a cerut lui Şota Rustaveli să creeze o operă poetică fără de seamăn pe lume, pe care să i-o dedice ei. Eroii şi faptele cuprinse în poem au trecut – ca şi viaţa autorului lor – în legenda populară georgiană. Regina Tamara, după legendă, l-ar fi încărcat la început pe poet cu onoruri, i-ar fi aşezat cu mâna ei o cunună de lauri pe frunte, sărbătorindu-l ca pe un rege. De aceea, este aproape de neînţeles cum tot ea s-a putut îndura, mai târziu, să-l exileze.
Rustaveli a închis ochii într-o chilie mânăstirească din Ierusalim. A închis ochii, ars de dorul Georgiei sale scumpe, al poporului şi al prietenilor, blestemând poate pe aceia care îi dăduseră cea mai grea osândă ce se poate da unui om: de a muri departe de ţărmul pe care s-a născut.
În 1960 s-a descoperit, sub un strat de vopsea de pe zidul unei mânăstiri, unde a locuit înainte de moarte poetul, un portret, reprezentându-l bătrân.
Portretul lui Rustaveli m-a emoționat, era ca și cum aș fi regăsit o veche cunoștință. Pentru mine a fost ca închiderea unui cerc.
Hava Oren
16 Comments
Fermecător ! Îmi pare rău că nu am vizitat acest loc .Tot Ierusalimul este ceva unic pe pământ.Fiecare loc, piatră ,face parte din istorie.
Articolul parca ar vorbi despre mine, care am locuit 7 ani la Ierusalim si totusi nu am vizitat Manastirea Crucii! Mai mult, in primii 3 ani locuiam la doi pasi de Valea Crucii si o parcurgeam aproape zilnic ca sa scurtez drumul spre Campusul Universitatii si sa-mi desfat ochii cu un traseu pitoresc. Dar nu am intrat niciodata in manastire, desi imi propusesem sa o fac…
Hava, Manastirea Sfintei Cruci, ce pote fi observata dintr-o masina putin dupa intrarea in Ierusalim si depasind pe dreapta, Cladirea Natiunii (Binianei Hauma) este o zona in care cel putin odata in trecut au fost atacuri asupra persoanelor care s-au plimbat pe acolo ; deci n-as indrazni s-o consider o zona de plimbare, cu atat mai mult in zilele tulburi de acum.
Este o zona relativ pustie de oameni. Bravo tie, daca ai vizitat-o si cel mai important ca ai si scrii despre istoria Manastirii in urma vizitei acolo.
Articolul imi aminteste de unele lucruri:
In primul rand, daca am inteles bine, nu vad de ce Mark Twain se refera la valul Veronicai, deoarece acest val nu are nici o legatura cu manastirea. Dupa traditia crestina, valul a fost oferit lui Isus in drumul sau pe Via Dolorosa, in a 6-a statie a acestul drum. Precum se stie, toate cele 14 statii sunt expuse in orice biserica catolica sau anglicana, de jur imprejurul spatiului interior al bisericii, sub forma unor mici tablouri sau schite pictate care infatiseaza specificul statiei in care traditia presupune ca s-ar fi oprit Mantuitorul in drum spre Golgotha.
Al doilea lucru de mentionat pentru ca ai aratat o poza din Sicilia, poza infatiseaza acea partea a unei biserici numita in romaneste Claustru, sau Cloister si a carui explicatie paote fi gasita in wiki. Dar ceea ce m-am gandit sa mentionez este minunatul muzeu din nordul Manhattan-ului, ce poarta numele “The Cloisters”, pe care l-am vizitat in 1990 un muzeu deosebit de arta si arhitectura medievala bisericeasca, dar si parti din manastiri aflata la origina in Spania sau Franta si care au fost demontate si transferate la New York.
Shanah Tova tie si familiei !
Eu am vizitat mănăstirea astă-primăvară și mai erau oameni împrejur, nu era o pustietate.
Mark Twain a însoțit un grup de turiști americani în calitate de ziarist și a luat în zeflemea tot felul de tradiții, credințe, minuni, revelații dinvine… – eu am dat numai un exemplu. Bineînțeles că în bisericile catolice sunt pictate cele 12 stații ale calvarului, dar nu despre asta e vorba, ci despre faptul că aceeași batistă „originală” este expusă în mai multe locuri.
Din păcate nu am fost niciodată la New York, altfel aș fi vizitat negreșit acest muzeu. Dar am văzut mai multe din aceste claustre în Franța, în Anglia și în Germania. Pur și simplu, fotografia celui din Monreale exprimă cel mai bine realitatea pe care doream s-o prezint.
Cel mai important este ca vizita s a incheiat cu bine si mai ales cu articolul tau, de cate ori am trecut
ce i drept pe soseaua care ocoleste manastirea, nu se vedea tipenie de om. Privind zeflemeaua, m am referit la prima parte in care se mentioneaza prezenta lui Isus,dar posibil ca Twain insusi, nefiind credincios – nu stiu – a extins o.
Cu privire la statii din cele vazute de mine sunt 14 , dar exista si alte opinii privind numarul acestor statii; depinde de surse.
În acest articol, autoarea ne reamintește despre toleranța și egalitatea tuturor religiilor și minorităților în Israel, spre deosebire de alte țări din jurul nostru.
M-as abtine de a face aceasta afirmatie, draga Tibi.
Legea Natiunii – care anuleaza araba ca o limba oficiala in Israel, in plus se declara exista drepturi nationale cu exclusivitate evreilor si nu altor minoritatii. Aceasta lege a fost trecuta deja prin Parlament si a devenit o Lege fundamentala. Continutul exact al acestei legi se paote gasi folosind denumirea exacta a legii in ebraica.
Este de mentiont revolta populatiei DRUZE, la aparitia acestei legi.
Ai dreptate ca nu suntem perfecti si mai este mult de corectat. Ceea ce am scris este in comparatie cu popoarele din Orientul Mijlociu. Realitatea demonstreaza ca LGBT sunt egali, ca peste tot titlurile in ebraica sunt subscrise in araba, ca salariile arabilor (cel putin in medicina si farmacie) sunt egale cu cele ale evreilor, ca ei pot demonstra la fel ca evreii,ca au partide politice in Knesseth (majoritatea se ocupa tot timpul cu critica israelului), etc. Sunt de acord cu tine ca aceasta lege nu trebuia sa apara, mai ales legat de druzi care sunt cetateni credinciosi tarii si soldati devotati.
In plus, in Universitățile din Israel ,
la admitere, se rezerva un numar de locuri pentru minorităţi.Si baremul de acceptare este mai scazut decît al majorității candidaților.
Draga Veronica,
Stiai ca in Romania singura limba oficiala este romana si ca in Ungaria maghiara? Si in Croatia limba croata, etc, etc etc, desi aceste tari au nu putine minoritati.
Israel nu este exemplul idealului democratic dar este mult mai democrat decat majoritatea tarilor lumii.
Cu toate cele scrise de mine, sunt de acord cu tine ca mai este mult de corectat, mai ales in privinta druzilor pe care ii consider drept frati ai evreilor.
Potrivit legii, în România se pot utiliza limbile minorităţilor în administraţie acolo unde ele depăşesc ponderea de 20%, adică ăn zonele cu populaţie maghiară compactă şi în câteva localităţi unde ucrainenii sunt majoritari, că alte minorităţi nu prea depăşesc ponderea de 20% stabilită după habar nu am ce criterii.
N-am stiut cele mentionate in legatura cu limbile oficiale dar aici au fost mai multe si s au anulat.
Privind celelalte state, cred ca hotararea depinde si de procentul acelor minoritati, de majoritate in raport cu ceilalti, dar in Israel situatia e complet alta fiind si un stat in care religia, sau reprezentanta ei politica este implicata in asa zisa separare a puterilor.
Si mi am amintit ca la venirea mea in Israel, in echivalentul buletinului de identitate era trecurs religia, sau nationalitatea, dupa forma ebraica LEOM, care insa reprezenta mai curand etnia, evreu, arab, cerchez druz. Acesta nu s a mai folosit dupa 2005. Detalii la wiki, sub sraeli Identity Card, o intreaga “istorie”.
Am devenit de atunci mai democrati, dar cu rezerve. Nu neg ca n ar fi si altii la fel 🙂
Și ce părere ai dragă Veronica de faptul că arabii israelieni se autoconsideră și o spun asta în mod deschis, în primul rând palestinieni și numai după aceea israelieni, sau chiar deloc? Nu de-acum după legea pe care o citezi, ci de când există statul Israel.
In primul rand si eu ma consider romanca, si o spun foarte deschis si orucui, de cate ori ma aflu intr un context strain, dupa ce spun ca sunt din Israel. Deci e foarte natural ca palestinienii sa se considere intai palestinieni de cetatenie israeliana. Iar mai de mult, cand Israelul dupa 1948 si pana in 1966, a fost in postura de a tine zonele locuite de arabi, in special Galil
sub regim militar, oare cum ai fi vrut sa se identifice respectivii ?
Acest teritoriu e disputat intre cele doua categorii de populatie, vrei sau nu vrei. Greseli s au facut de ambele parti si asta a asmutit si intarit ura. Crezi ca locuitorii reliigiosi din zonele ocupate
nu i urasc pe arabii din jur?
Povestea mănăstirii e foarte interesantă. Mă gândesc la credinţa puternică a Reginei Elena care determinat-o să călătorească în locurile sfinte. Nu se ştie cum a descoperit ea copacul din care a fost făcută crucea răstigniri, (după alte surse chiar crucea), dar şi eu sunt de părere că nici nu contează cât de veridică este sursa unei legende. Cât despre Şota Rustaveli, numele îmi era cunoscut, dar nu mai ştiam de unde… Noroc cu autoarea care mi-a amintit de Marile Legende ale Lumii şi de Al. Mitru care a fost şi autorul Legendelor Olimpului, o altă lectură preferată a generaţiei mele.
Minunat de frumoasă lectură! Dulce și suavă ca orice legendă pilduitoare! Felicitări, doamnă Hava Oren!