În 2016 am vizitat Peru și insulele Galápagos. Peru ne-a impresionat mai mult, mai ales prin marea varietate de lucruri interesante pe care le oferă, de la relicvele civilizației incașe, inclusiv grandioasele lor construcții, natura (fauna și flora) și nu pe ultimul loc lacul Titicaca, cu interesantele sale insule.

Lacul Titicaca (1) își are numele din limba indigenă Aymara și înseamnă “pumă gri”. Lacul se află în Munții Anzi, se întinde între Peru și Bolivia și are o suprafață de 8.372 km² (de 20 de ori mai mare decât lacul Razelm din România, de 40 de ori mai mare decât lacurile Garda, Como, Maggiore din Italia și de 50 de ori mai mare decât Marea Galileei. Are o adâncime maximă de 218 m și se află la o altitudine de 3.812 metri. Titicaca este cel mai înalt lac navigabil din lume. El are 41 de insule, unele dintre ele locuite. La acestea se mai adaugă și un mare număr de insule plutitoare, construite artificial. Am vizitat și noi două dintre ele.

Am ajuns în orașul Puno, de unde urma să luăm vaporul. Înălțimea de peste 3.800 m nu ne mai deranja, fiindcă eram deja după o săptămână de aclimatizare în Peru. La Puno temperatura este constantă tot timpul anului, în jur de 10-15^oC și bat vânturi puternice. Aveam rezervare la hotel încă din Israel. Ajungând în cameră (care se afla la parter, cu geamul la stradă) ne-a lovit aerul îmbâcsit. Dar geamul nu se putea deschide (probabil preventiv, împotriva hoților). A trebuit să chemăm un “specialist” care să ne deschidă geamul.

O scurtă vizită la Puno ne înfățișa o privelişte dezolantă. Foarte multe case noi erau neterminate. Ghidul ne-a explicat că acest stil de construcție este intenționat, permițându-le locuitorilor să adauge etaje atunci când vor avea nevoie. În plus, pentru o casă „neterminată”, netencuită, nu se plătesc impozite.

Am fost primiți amabil de căpitanul navei cu care am navigat până la insule. Pe țărm era o doamnă mai în vârstă care abia își trăgea respirația. Era fumătoare și după accent era din Argentina. I-am oferit un spray bronhodilatator, din cele folosite de obicei în crize astmatice, dar ea a refuzat spunând că așteaptă ambulanța care să o ducă la spital. Ne întrebam de ce o persoană cu sănătatea atât de șubredă urcă la asemenea înălțimi, unde aerul este rarefiat.

Vasul nostru plutea pe apa liniștită a lacului. În curând am ajuns la primele insulele plutitoare ale tribului Uros, la vreo 5 km de Puno. Insulele artificiale, construite de localnici erau o minune! La origine era un mijloc de a se apăra împotriva atacurilor incașilor. Insulele tribului Uros au fost construite din straturi succesive de stuf totora care crește în apa puțin adâncă de pe malurile lacului. Când am pășit pe insule aveam impresia că picioarele ni se scufundă în stuf, dar nu în apă. Aveam senzația că mersul nostru pe insulă era nesigur. Din același material ei își construiesc colibele și chiar bărcile cu care merg de la o insulă la alta, sau îi plimbă pe turiști. Se pare că astăzi multe bărci sunt motorizate, dar în 2016, când am fost acolo, bărcile erau vâslite de localnici – o muncă fizică extrem de grea, dacă ne gândim la cantitatea insuficientă de oxigen de la acea înălțime. Una dintre femeile vâslașe avea buzele cianotice (albastre) și respira greu. Se poate că avea o malformație cardiacă, dar nu s-a dat bătută și a vâslit pe toată durata vizitei noastre pe diferite insule ale tribului Uros.

Membrii tribului au părăsit uscatul în urmă cu peste 500 de ani, din cauza pericolului incașilor. Astăzi cei 1300 de indigeni uros sunt răspândiți pe 120 insule,(2) fiecare insulă adăpostind între două și șase familii. Există și insule care servesc ca toaletă publică.

Indigenii pe care i-am văzut noi aveau electricitate de la panouri solare și în colibe aveau chiar și televizor.

Modul lor de viață se bazează în întregime pe stuful totora care este foarte rezistent și flexibil. Din el se construiesc insulele, casele, bărcile, iar măduva tulpinilor de stuf este comestibilă – ei o numesc „banana lacului Titicaca”.

Ca bază pentru construcția insulelor se folosesc rădăcinile stufului care formează o rețea solidă. Din ea se taie cuburi care, legate între ele cu frânghii, vor forma baza insulei. Tulpinile de stuf sunt tăiate cu un fel de „coasă”. Ea ajunge adânc în apă și taie stuful chiar de la bază. Plantele recoltate sunt întâi uscate la soare timp de câteva săptămâni și apoi sunt legate în mănunchiuri cu ajutorul unor frânghii. Pe vremuri, frânghiile erau confecționate tot din stuf, dar în zilele noastre se folosesc frânghii de nailon care sunt mai rezistente. Stuful uscat este aranjat în straturi, de-a lungul și de-a latul, deasupra blocurilor de rădăcini, formând suprafața insulei. Din păcate, după 2-3 săptămâni stuful putrezește și trebuie înlocuit – o muncă sisifică pentru locuitori.

Mai demult insulele pluteau liber și în caz de pericol erau propulsate în larg. Dar în zilele noastre insulele sunt ancorate nu departe de țărm, cu ajutorul unor pari de eucalipt înfipți în fundul lacului.

Surprinzător poate pentru oameni care locuiesc pe apă, un real pericol îl reprezintă incendiile, pentru că stuful este inflamabil – de altfel el folosește și drept combustibil pentru pregătit mâncarea. Pentru ca să nu se aprindă întreaga insulă, bucătăria este pardosită cu lespezi de piatră. Pe ele stă cuptorul pe care se pregătește mâncarea. Iată un băștinaș care face o demonstrație:

Aprovizionarea de pe țărm se face cu bărcile construite tot din stuf – mai nou sunt și bărci cu motor. Sursele lor de venit sunt artizanatul, turismul și pescuitul. Mulți bărbați lucrează la Puno.

Interesant că fizionomia membrilor tribului Uros este diferită de a altor triburi, ei au pielea de culoare mai închisă și fața rotundă. Cercetări genetice arată că ei sunt un grup etnic special, diferit de alți amerindieni.(3) Ei vorbesc limbile aymara și quechua, chiar dacă limba oficială a țării este spaniola. După spusele ghidului nostru, speranța de viață la Uros este în jur de 50 de ani, mult mai mică decât a locuitorilor celorlalte insule

După această vizită interesantă la Uros, vaporul ne-a dus la o insulă complet diferită, o insula naturală numită Taquile, aflată la 45 km de Puno. Insula este muntoasă, ajungând la 4.000 m deasupra nivelului mării. Cei 2.200 de locuitori vorbesc dialectul Puno quechua, folosit încă de pe vremea incașilor. De altfel și fizionomia localnicilor amintește de cea a incașilor. Iată o fotografie unde apar eu cu copii din Taquile și doi turiști americani.

Împreună cu cei doi americani și două tinere elvețiene am urcat câteva sute de metri până la o mică așezare unde am luat prânzul. Ni s-a servit o minunată supă de quinoa, o plantă indigenă din Peru, care s-a răspândit în toată lumea. Eram cam neliniștit, fiindcă americanul tușea și gâfâia, ceea ce putea fi semn de boală a altitudinii, mai ales că el susținea că era sănătos tun. Noi nu am avut această problemă, pentru că în primele zile ale excursiei am luat comprimate de acetazolamidă care previn boala de altitudine, dar medicul lui de familie a refuzat să-i prescrie… Din fericire, așa cum ne-a scris mai târziu, și-a revenit fără tratament.

Băștinașii insulei sunt recunoscuți chiar de UNESCO pentru arta lor de a crea produse textile. Bărbații tricotează și femeile țes. Produsele aduse cu barca de la Puno trebuie cărate mai mulți kilometri pe deal în sus, până la satul lor. Bărbații localnici cară totul în spinare și urcă mult mai ușor decât noi turiștii…

Ghidul ne-a povestit multe lucruri interesante. Printre altele, fetele își aleg bărbații, nu invers. Ei pot avea relații sexuale și chiar copii înainte de căsătorie. Testul cel mai important după care sunt aleși bărbații este să tricoteze căciula cu pompon tipică insulei și să o facă atât de strâns, încât atunci când presupusa mireasă o umple cu apă, nicio picătură să nu se scurgă printre fire.

Ceea ce ne-a frapat pe cele două insule și în Peru în general, este curățenia și faptul că nicăieri nu am simțit mirosuri neplăcute. Peruanii sunt un popor sărac dar curat!

Fotografii: Tiberiu Ezri

Sursa fotografiei de frontispiciu: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5b/Lake_Titicaca_map.png

es:Usuario:Haylli, based on map from http://www.aquarius.geomar.de, CC BY-SA 3.0 http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/, via Wikimedia Commons

Tiberiu Ezri

Bibliografie

1.https://en.wikipedia.org/wiki/Lake_Titicaca

2.https://www.bbc.com/travel/article/20220814-the-floating-homes-of-lake-titicaca

3.https://bigthink.com/the-past/uros-titicaca-dna/