De mult mă bate gândul să scriu ceva despre acest subiect. Până acum m-a oprit senzația că nu am dreptul să intru în viața unor necunoscuți și să-mi dau cu părerea în ceea ce privește deciziile legate de viața lor familială. Însă un articol publicat recent de o studentă în medicină, (azi) americancă, într-un cunoscut jurnal medical, mi-a schimbat hotărârea.

Eseul ei începe cu următoarea frază: ”Născută în primele ore ale zilei de 31 martie 1998, mama ei decedând din cauza unei cumplite hemoragii la naștere… Dumnezeu s-o ocrotească pe fiica mea, eu plec și nu mă mai întorc.”

Acțiunea se petrecea undeva în China, într-un mic orășel neștiut de nimeni. Cum a ajuns fetița în Statele Unite, nu are nicio importanță. Important e subiectul, de fapt doar parțial ”atacat” de semnatara eseului: copiii care cresc și se dezvoltă într-un mediu din care lipsesc părinții biologici. Studenta se referea la faptul că un asemenea individ nu poate ști în ce măsură genetica i-a influențat starea de sănătate și în articol ea prezintă câteva exemple despre importanța cunoașterii a ceea ce noi medicii numim antecedente heredo-colaterale.

Întrebarea ei, dacă prediabetul descoperit recent reprezintă o povară genetică și exemplele care urmează în eseu, cum ar fi obezitatea sau cancerul, nu fac decât să întărească teoria după care 50% din problemele constituției fizice și morale ale unui individ provin din moștenirea genetică lăsată de strămoșii mai apropiați sau mai depărtați.

O remarcă personală: eu am preluat ”cu succes” tendința la diabet, cunoscută în familia mea în ultimele patru generații (mai departe n-am putut ajunge cu investigațiile), așa că subiectul eseului amintit mi-e cunoscut și… familiar.

Nu, nu e în intenția mea de a dezvolta subiectul transmiterii genetice a tarelor medicale. Doresc să discut un aspect care mi se pare nu mai puțin important, cel al copilului care crește și se dezvoltă într-un mediu biologic / familial străin.

Bineînțeles, aici pot deschide cu ușurință cutia Pandorei, amintind existența a nenumărate scenarii, de la cel în care individul nici măcar nu știe că adulții alături de care a crescut nu erau cei care-i dăduseră viață și până la decizia celui (sau celei) care la un moment dat află adevărul și dorește să știe mai mult despre cei care l-au părăsit în fragedă pruncie.

Nefiind psiholog, mă voi mărgini să comentez anumite aspecte ale acestei situații, pe care cu ușurință o putem numi ieșită din comun.

Întâi de toate, în ziua de azi e greu să ascunzi fapte și adevăruri și mai întotdeauna există șansa (sau pericolul) ca ceea ce voiai să ții numai pentru tine să devină cunoscut celor din jur. Și atunci mă întreb ce viață are acel copil adoptat, căruia adevărul îi este dezvăluit nu de cei care îl cresc, ci aleatoriu, de cei din preajma sa. Să mai adaug că dintotdeauna copiii știu să fie răi cu cei de o seamă cu ei și slabi de înger? Care va fi viața unui copil despre care s-a aflat că a fost abandonat și predat unor adulți deveniți peste noapte tatăl și mama? ICare va fi reacția așa-zișilor frați și / sau surori când vor afla că fratele / sora cu pricina nu are aceiași părinți, ci a fost acceptat / ă – sub o formă sau alta – în familie?

Am cunoscut unele cazuri (despre altele am citit) în care noii părinți au hotărât să dezvăluie copilului, la o anumită vârstă, care e povestea apariției sale în familia în care și-a petrecut copilăria. Uneori povestea e trunchiată, pentru că nu întotdeauna toate amănuntele sunt cunoscute. Alteori dezvăluirea întregului adevăr e considerată periculoasă pentru dezvoltarea psihologică ulterioară a celui sau celei în cauză, și dacă acesta sau aceasta va dori să afle cu orice preț din cine se trage, situația se va complica și mai mult.

Iată un alt exemplu de revoltă firească a copilului împotriva celor care i-au dat viață. Sydney Poitier, într-unul din filmele în care a jucat, îi aruncă părintelui său (biologic!) o frază care mi-a rămas în memorie: ”Eu nu te-am obligat să mă aduci pe lume! Lasă-mă în pace! Și atunci, mă întreb eu, cum trebuie privită revolta unui tânăr într-o casă în care el nu e locatar natural?

Pe cât de ușor poate fi înțeleasă existența ta într-o familie care ”te-a făcut”, tot atât de justificată poate fi revolta împotriva unei atmosfere create artificial, chiar cu nobilul scop de a-i oferi copilului o atmosferă absolut obișnuită, naturală.

Scenariile nu se limitează doar la exemplele de mai sus. Iată încă câteva.

Care e atmosfera în care crește un copil într-o familie cu un singur părinte, de cele mai multe ori mama? Care e procentajul copiilor aflați într-o asemenea situație care au aflat – sau nu – de la mama lor cine e tatăl? (Și cum e privit un asemenea copil de către ceilalți de vârsta lui, cei care au doi părinți acasă?)

Nu, nu e vorba de copii orfani, un fenomen din nefericire prea bine cunoscut în țara mea, bântuită de războaie și acte teroriste. Eu mă refer la situația în care un copil întrebat de prietenii săi: „cine e tatăl tău?” nu știe ce să răspundă.

Și cum explică o mamă copilului ei faptul că tatăl e inexistent? La ce vârstă poți explica progeniturii tale ce înseamnă ”in vitro fertilisation”? Sunt întrebări la care eu, personal, nu am răspunsuri.

Iar această situație nu e nicidecum rară. Nu mai puțin de 73% din copiii afroamericani se nasc din mame necăsătorite, iar cea mai mare parte (67%) vor trăi până la adolescență într-o familie fără părinte de sex masculin.

Și la urmă o situație nu mai puțin ciudată (cel puțin pentru unii). Mă gândesc la copiii care cresc în familii în care părinții sunt de același sex, doi tați sau două mame. Nu pot să nu mă întreb cum sună asta în mintea ”altora”, în primul rând copii, dar și adulți.

Mi se spune că acest fenomen socio-familial a devenit cunoscut și acceptat de comunitățile așa-zis civilizate și avansate. În ziua de azi legăturile dintre doi indivizi de același sex sunt acceptate de societate, în unele țări această legătură este chiar legiferată în ceea ce privește aspectele materiale legate de viața comună. Și cu toate acestea…

Mă întorc la atmosfera din școli, la invectivele adresate de un copil / adolescent celuilalt, de tipul (prea cunoscut la noi): homo! Oare ce simte un copil care crește într-o casă cu doi părinți (bărbați sau femei) homosexuali și care trebuie să înghită expresii și insulte de acest fel?

În mediul în care am crescut și m-am dezvoltat din punct de vedere social și intelectual am învățat despre importanța prezenței părinților de ambele sexe pentru viitoarea educație și dezvoltare psihologică a copilului. Azi mă întreb dacă preceptul acesta mai e valabil sau poate că nu a fost niciodată??

Iar la sfârșit o întrebare de ignorant: oare toate aceste aspecte, considerate dacă nu anormale, cel puțin ieșite din comun, formează subiectul unor studii psihologice, sociale, care să ofere un răspuns, mai mult sau mai puțin corect, la incertitudinile de tipul celor amintite mai sus? Se pare că răspunsul nu e simplu.

Un articol publicat în urmă cu doar câțiva ani prezenta date după care adolescenții proveniți din familii fără părinți de sex masculin suferă de un procent semnificativ mai ridicat de simptome depresive.

La ora actuală există studii care indică efectul negativ, psihologic și educativ și social asupra copiilor care au fost privați de atmosfera unei familii cu doi părinți de sexe diferite. În schimb, alte cercetări prezintă un rezultat diametral opus: nicio diferență privind evoluția copiilor din familii cu părinți de același sex, față de cei crescuți în case așa-zise normale.

***

Studenta despre care vorbeam la început nu și-a pus niciuna din aceste întrebări, nu și-a exprimat niciuna din aceste incertitudini (cel puțin nu în scris). Sunt convins că, aflată la mii de kilometri de locul nașterii, nici nu avea de gând să-și caute adevărata obârșie. Mai mult, schimbarea survenită la o vârstă atât de fragedă a fost de bun augur, ea ajungând într-o țară deschisă (mai mult sau mai puțin) tuturor posibilităților.

Dar pentru câți și câte alții și altele situația nu e atât de roză?

Gabriel ben Meron