Motto: “Eu încerc să-i fac pe cititori să reverifice sertărașele cu amintiri păstrate și să-şi bucure suflețelele din nou“. (Anca Laslo)
Am plecat la Bucureşti pentru trei zile ca să particip la lansarea cărţii prietenei mele Anca Laslo, O după-amiază cu ceva dulce, care a avut loc la Librăria Eminescu sâmbăta, 16 noiembrie 2024.
Anca Laslo a debutat ca scriitoare acum mai bine de trei ani în rândurile revistei Baabel. Cunoşteam dorinţa ei de a-şi publica povestirile într-o carte, iar împlinirea acestui vis începuse să înflorească de câteva luni. Cartea, apărută la editura bucureşteană Bifrost, a fost lansată la Oradea, cu câteva săptămâni în urmă, iar participarea mea în lansarea de la Bucureşti a fost o surpriză pe care am dorit s-o fac prietenei mele “baabeliene”.
Cartea este concepută în cinci părţi, al căror liant este biografia Ancăi. Este o carte de povestiri, în care Anca vorbeşte despre momente ale vieţii ei cu un profund umanism şi cu o dezinvoltură care, în opinia, mea denotă calitatea ei de povestitoare. Povestirile sunt scrise la persoana întâi, astfel încât fiecare dintre ele relatează faptele din unghiul de vedere al naratorului, uneori erou al povestirii, alteori martorul delicat al evenimentelor. Acestea se desfăşoară sub ochii noştri, fie cu autenticitatea prezentului, fie desprinse din mănunchiul de amintiri, uriaş în aparenţă, păstrate cu nespusă precizie tocmai în sertăraşele amintite mai sus. Printre aceste sertăraşe cuprinzând nenumărate clipe de viaţă trăite de autoare, veţi avea ocazia, citind cartea, să fiţi martorii unei lumi de vis, lumea satelor transilvănene din apropierea oraşului natal, Marghita, dar în acelaşi timp să urmăriţi poveşti din viaţa Ancăi şi a familiei sale, sau a lumii în care Anca reuşeşte să se strecoare cu graţie şi cu nespusă acuitate. Voi încerca să prezint câte un eşantion al fiecărei părţi, care mi se pare epitomul ei.
Prima parte, “Istorii de familie,” schiţează contururile neaşteptat de romantice ale Marghitei, un loc necunoscut pentru mine, unde viaţa este evocată cu un farmec, pe care e greu să mi-l închipui în România interbelică. Acolo se suprapun amintirile generaţiilor Ancăi, despre care ne povesteşte cu tâlc şi cu dor, colorând în cuvinte calde universul copilăriei al cărui principală eroină a fost bunica Magda. Aflăm despre satul Brusturi, unde copiii familiei îşi petreceau vacanţele de vară în casa mătuşii Maca; este şi locul în care fetiţa Anca a primit prima declaraţie de iubire, scrisă cu un ac de gămălie pe o frunză de nuc. Dintre istoriile de familie am ales “Odihnă între coline”, povestea străbunicului Ancăi, pe care s-a dus într-o zi să-l “caute”, împreună cu fiul ei, în satul bihorean Cuzap. Străbunicul fusese învăţătorul satului și amintirea sa rămăsese în memoria celor mai bătrâni săteni, precum a preotului care i-a condus la cimitirul “ascuns între coline“. Acolo, trăirea profundă la vederea pietrei de mormânt a scos la iveală în sufletul Ancăi fire de legătură cu trecutul şi cu lumea plină de pilde excepţionale pe care le-a sădit bunicul prin învăţăturile sale. Acea lume, spre care nu odată apar referinţe în carte, pe atunci mai era o lume a blândeţii şi a înţelegerii, aşa încât în micul cimitir dintre dealuri, și-au găsit odihna și membrii familiilor unor evrei din acelaşi sătuc. Ghemul destinului, spune Anca, i s-a deşirat până acolo, la locul de veci al bunicului, în satul în care “oamenii şi-au trăit vieţile împreună şi îşi desăvârşesc tot împreună odihna cea veşnică“.
În partea a doua, “Colectia mea de clipe“, ne delectăm cu scurte aventuri trăite de autoare. Reuşeşte să ia un pas înapoi, depărtându-se de clipă trăită şi îşi zâmbeşte în barbă, astfel că şi momentele mai puţin plăcute, unele din perioada comunistă, devin prilejuri de zâmbet şi ironie. Umorul este însoţit de tente nostalgice, dar şi de o lumină a perspectivei ei asupra vieţii. Această lumină şi bucurie a trăirilor înfășoară toate relatările, până şi pe cele mai triste.
Clipele, din adolescenţă şi până la maturitate, se aliniază într-o ordine subiectivă, arătându-ne atât de cald şi dezinvolt ce a dat semnificaţie vieţii ei cotidiene, de la buchetul de flori de grădină cu care mama o însoţea în prima zi de şcoală, la socializarea din anii de şcoală şi de facultate, cu călătorii în lumi imaginare sau “realizări” în tehnica de cuplare a unui plug la tractor. Uneori se strecoară şi poveşti în care eroul principal se depărtează – cel puţin aparent – de eroina scriitoare, atunci când dorinţa relatării unor experienţe din viaţa altora devine o necesitate emoţională imperioasă. Şi acolo debordează talentul de povestitor al Ancăi alături de sesizarea sensibilă a lumii înconjurătoare.
Aici aflăm şi două secrete. Primul este secretul care i-a dat titlul și pe care îl las să-l descoperiţi singuri, dar există încă unul, dezvăluit de Anca atunci când vorbeşte despre “Scrisorile mai lungi”. Aceasta este un fel de licenţă poetică, preluată de la scriitorul romantic german Jean Paul, care socoteşte cărţile ca fiind “scrisori mai lungi adresate unor prieteni necunoscuţi“. În realitate, această povestire este o confesiune sinceră a relaţiei speciale a autoarei cu cărţile. Încă de la primul roman despre aventurile lui Tom Swayer, relaţia Ancăi cu cărţile nu este chiar atât de neobişnuită, ea există cu siguranţă și la alți oameni, dar descrierea ei te emoţionează prin detaliile şi personalizările acestui raport și rămâi când şi când cu un zâmbet pe buze. Zâmbetul acesta relevă calități umane deosebite, prin cunoașterea cărora, sesizezi că începutul creației literare al Ancăi nu vine din senin, ci din acea iubire care o făcea să îmbrățișeze cărțile de care îi era greu să se despartă. Zâmbetul cititorului acestor rânduri se va transforma într-o cunoaştere mai apropiată a celei care le-a scris, spunându-ne că ea, “citind paginile unei cărţi, descifrează un cod, care îi permite să vadă invizibilul“. Poate că de acum înainte şi noi vom privi cărţile iubite cu ochii Ancăi şi vom încerca să vedem așa cum Vulpea îl învăţa pe Micul Prinţ: “Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii“.
“Portretele” din partea a treia sunt o suită de portretizări literare ale unor relaţii cu oameni, dintre care unii au participat la viaţa ei trecută, iar pe alţii i-a cunoscut prin prezenţe indirecte, dar cu toţii au avut un impact de neuitat asupra personalităţii Ancăi Laslo.
Partea cea mai distinctă a povestirilor Ancăi Laslo rămâne fără îndoială conexiunea ei nemediată, directă şi impresionantă prin sinceritate, la locurile în care şi-a petrecut primii ani ai vieţii, “iubitul orăşel Marghita“, acolo unde a crescut cu dragostea nemărginită a bunicii Magda. Ei îi este închinat unul dintre portrete, pentru că legătura cu Magda reprezintă o nesfârșită nostalgie, nu numai cea a “mâncărurilor, gusturilor, obiceiurilor de familie“, dar şi a clipelor în care Anca simțea prezența inimii bunicii pretutindeni. Era reflectată în multitudinea de gesturi şi atitudini alcătuind protocolul zilnic al micului dejun, al jocului de-a miresmele prânzului, dar mai presus de toate al înţelegerii, prin poveşti şi evocări, ale unor lumi dispărute, rămase totuși vii în sufletul vibrant al bunicii. Bunica fusese o doamnă elegantă, “cu instinctul precis al bunului gust“, cu o viaţă mondenă de neuitat, dar şi plină de mândrie şi curaj, atunci când a fost nevoită, la sfârşitul războiului să se întoarcă singură acasă ţinând cu putere de mânuţă pe fetiţa de atunci, Valentina, devenită în timp mama Ancăi.
Alteori prezenţele portretizate sunt personaje triste, de care autoarea s-a apropiat prin cunoaşterea îndeaproape a realităților oraşului în care trăieşte astăzi, Oradea. Un astfel de portret, făcut cu înţelegere şi sensibilitate, este cel al fetiţei evreice Eva Heyman, o ipostază orădeană a Annei Frank. O dramatizare a cărţii-jurnal scrisă de Eva, rămasă în casa de unde a fost ridicată, a fost pusă în scenă de Teatrul de Stat din Oradea. Autenticitatea relatării privind-o pe Eva, portretul realizat şi referinţa la jurnal și la statuia Evei din parcul oraşului te conduc cu subtilitatea specifică povestirilor din carte către rememorarea tragicelor momente ale deportării evreilor transilvăneni, printre ei desigur cei orădeni, trimişi cu toţii întru moarte la Auschwitz. Printre aceştia s-au numărat şi alte două fetiţe, verişoarele mele de 3 şi 5 ani, trimise împreună cu toată familia şi pierite de asemenea în camerele de gazare ale lagărului morţii. Jurnalul Evei Heyman, a cărei viaţă a fost curmată în mod tragic, a fost publicat în limba maghiară de mama salvată din deportare (Éva a lányom) şi apoi tradus în româneşte de Eva Galambos (Eva, fata mea, ed. Hasefer, 2017), participantă la lansarea cărţii lui Anca Laslo.
Urmează capitolul de “Miniaturi“. Precum florile fixate într-un ierbar după familii, la fel au rămas fixate în sufletul autoarei schiţele-miniaturi prin ceea ce i-au sugerat în momentul când le-a fost martoră. Miniaturile ne încântă prin ineditul subiectelor. Unele sunt de-a dreptul delicioase, de exemplu lecţia de şofat, ce-i drept de acum două decenii, când şoferul îi dădea elevei lecția de condus și în același timp o sfătuia să nu mai urmărească obsesiv fermoarul de la fustă care refuza să se închidă, sau o alta, despre fetiţa exploratoare, încercând o discuţie imposibilă cu pereţii ce o însoţeau în drumul spre casă. Autoarea ne împărtășește încântarea ei văzând cum o “fetiţă minunată punea în concretul ei imediat de copil de patru ani, o abstractizare specifică adulţilor“. Eroii miniaturilor sunt scoși din cotidian, ca atunci când merge pe strada principală, plină de porumbei, hrănirea cărora fusese interzisă de primărie, şi totuşi, “două fetiţe minunate“, vin să schimbe bancnota verde de 1 leu pentru firimituri, chiar in brutăria unde Anca își cumpăra pâinea favorită. Câteodată un salt în trecut ne readuce alături de lumea copilăriei şi a celor care au însoţit-o.
Am parcurs împreună capitolele volumului şi am ajuns la ultimul, cel al călătoriilor, de data aceasta împlinite. Însemnările ei de călătorie au un farmec special, unde aflăm nu numai elemente geografice şi istorice, profund documentate, dar simţim din plin fluxul sentimental al Ancăi, în care evenimente, oameni şi obiceiuri, monumente culturale felurite se îmbină într-un evantai colorat, care nu este altceva decât reproducerea în cuvinte pitorești a unui suflet multidimensional care observă dincolo de aparenţe lumea dimprejur.
Aş putea menţiona că, parcurgând cele cinci capitole, mi-am spus nu odată că unele povestiri ar putea să aparţină la fel de bine oricărui capitol. Astfel, povestirea “Veteranul” – “Colecția de clipe” (apărută în Baabel), s-ar putea încadra la fel de bine, în capitolul “Portrete” și nu e unicul caz. Acest lucru mă duce cu gândul la expresia universalităţii multora dintre povestirile care alcătuiesc volumul. Indiferent la ce capitol aparțin, în majoritatea scrierilor apar descrieri sau situaţii în care oricine se poate regăsi. Nu oricine însă ar fi semnalat specificitatea momentului. Bogăţia descrierilor şi reliefarea atât de autentică a esenţialului arată cum scriitoarea noastră, deşi debutantă, a respectat rigorile genului epic abordat – povestirea. Cred că veţi fi de acord că multe din momentele de viaţă, esenţa povestirilor, ne sunt oferite tuturor, diferenţa o face, atât transformarea lor în ceea ce Anca numeşte “clipe de grație“, dar mai mult decât atât, copleşitoarea ei aptitudine de a le oferi şi altora, prin calitatea transcrierii. Sper că v-am stârnit curiozitatea şi interesul de a gusta din “Dulceața unei după-amieze” în compania Ancăi Laslo. Îi doresc să revină în lumea creatorilor de momente plăcute şi sensibile cu viitoarele ei scrieri.
***
După lansare şi un prânz foarte plăcut alături de familia extinsă a Ancăi, m-am întors la hotel. Am început să citesc cu nerăbdare cartea şi în timp ce, cu o emoţie infinită, citeam povestirea de la Brusturi, pe aplicaţia din telefon a sunat alarma de la Haifa. (Nu înțeleg cum telefonul a recepţionat alarma din altă țară.) Sunetul acela ascuţit a adâncit prăpastia dintre realitatea depărtată, dar actuală, şi realitatea apropiată, care pentru mine va rămâne una imaginară. Şi atunci m-am gândit la asemănarea stranie, poate în cazul meu inconștientă, între ce scrie Anca în primul pasaj al povestirii şi faptul că eu am venit aici nu pentru o liniște perpetuă, cum era liniștea vacanțelor la Brusturi, ci pentru una efemeră, dar încântătoare, oferită de ziua de azi şi de poveștile “După-amiezii cu ceva dulce“.
Foto credit: Anca Laslo, Veronica Rozenberg
Veronica Rozenberg, Haifa, 21 noiembrie 2024
