Cu un an în urmă, în martie 2024 Oppenheimer câștiga Oscarul pentru cel mai bun film, alături de încă șapte statuete, recompensând echipa care a realizat această peliculă de peste trei ore, nu ușor de urmărit. Cum lumea a văzut-o, nu este cazul să intrăm în detalii, menționăm doar că eroul a fost numit „părintele bombei atomice” și datorită lui Japonia a capitulat, încheindu-se astfel cel de-al Doilea Război Mondial. Că acest lucru s-ar fi putut întâmpla și fără bomba atomică este dilema care frământă de atunci generații întregi de pacifiști de toate categoriile, inclusiv oamenii de știință care au creat-o, și aici îl includem și pe Oppenheimer. Este adevărat, a fost o „performanță” cu conotații negative, dar pe de altă parte, în timpul cercetărilor legate de noua sursă de energie ”curată”, s-au înregistrat uriașe progrese în fizica atomică.

Istoria bombei atomice nu se limitează la fabricarea acestei arme letale ci, paralel, au fost descoperite alte calități și posibilități de întrebuințare pașnică a energiei nucleare, o mare contribuție revenind oamenilor de știință evrei emigranți care au format grupul de bază al cercetătorilor. Politica antisemită manifestată după Primul Război Mondial în Germania și în alte țări din Europa Centrală și de Est i-a obligat pe acești cercetători geniali să se refugieze din țările lor, mai ales în Statele Unite. Teama de victoria dictaturii naziste în Europa, de posibilitatea ca Germania hitleristă să creeze „arma minune” cu care să câștige războiul, i-a determinat să atragă atenția conducerii SUA asupra acestui pericol, să se pronunțe pentru necesitatea lansării cercetărilor și fabricării armei atomice și să-și ofere sprijinul în această activitate. Regretele din partea unora au venit mai târziu, după război, când au văzut concret efectul produs de bombă, de aceea au și cerut interzicerea ei.

Ceea vreau să subliniez aici este cum poate mobiliza istoria niște creiere în direcția unor descoperiri care, cu toate aspectele lor negative, corectate parțial pe parcurs, să ducă la progres. De ce să nu recunoaștem rolul războaielor în dezvoltarea tehnologică? Gândindu-ne la bomba atomică, în structura psihică a evreilor nu exista dorința de răzbunare, dimpotrivă, dar atunci când s-a pus problema supraviețuirii (din păcate, cam târziu), și-au pus capacitățile în slujba progresului.

Acum, când citesc despre marele succes al unui alt film american, cu mari șanse să câștige Oscarul (deocamdată s-a oprit la Globul de aur), Brutalistul, nu pot să nu fac niște analogii. Recunosc, deși am vârsta pe care o am (nu spun cât), niciodată nu am auzit despre acest curent arhitectonic foarte popular după cel de-al Doilea Război Mondial. Denumirea provine din sintagma franceză beton brut, dar la originea ei ară arhitectura constructivistă din anii1930 a mișcării Bauhaus. Din necesitate, brutalismul s-a răspândit după cel de-al Doilea Război Mondial mai ales în Marea Britanie, după ce orașele engleze fuseseră transformate în mormane de ruine și mii de blocuri de locuințe trebuiau construite cât mai repede și mai simplu, cu materiale ieftine și cu forme minimaliste. Nu sunt competentă să dau mai multe explicații, mă limitez să spun că acest curent a avut mulți susținători, dar și mulți critici. Interesant că cea mai extinsă aplicare a brutalismului se poate vedea și astăzi în fostele țări socialiste, faimoasele cartiere de blocuri își au sorgintea în brutalism. (Poate că mulți arhitecți și constructori nici măcar nu auziseră pe-atunci sau auziseră numai foarte vag despre acest stil.) La București, Teatrul Național și Politehnica se includ în acest curent.

Chiar dacă filmul Brutalistul este departe ca tematică și stil de Oppenheimer, (îl depășește ca lungime, trei ore cu jumătate, cu pauză), există o idee comună: eroul Brutalistului, László Tóth, este tot un evreu, un arhitect (fictiv) din Europa de Este (Ungaria), un supraviețuitor al Holocaustului care încearcă să-și făurească o viață nouă în America. Deși este de-acum perioada postbelică, amintirea Holocaustului, a tragediei prin care a trecut împreună cu familia, rămân prezente în viața și cariera lui, la care se adaugă și soarta emigrantului, tratamentul degradant la care este supus, chiar dacă până la urmă talentul și ideile originale îi sunt recunoscute.

Chiar dacă nu apar în film, cei care au prezentat și analizat Brutalistul, inclusiv regizorul, scenariștii, nemaivorbind de arhitecți, și-au dat seama că eroul însumează trăsăturile unei generații de arhitecți evrei, est-europeni, mai ales unguri, nevoiți să se refugieze în fața regimului fascist sau, mai târziu, a dictaturii comuniste, și care și-au pus amprenta pe arhitectura modernă din prima jumătate a secolului XX, până în anii 70. Este vorba de Marcel Breuer, Moholy Nagy László, Goldfinger Ernö și alții, care în prima lor tinerețe s-au confruntat cu aceleași condiții vitrege, de discriminare, ca fizicienii din Oppenheimer.

Soarta evreilor est-europeni a fost evocată și de alți protagoniști implicați în realizarea peliculei: Adrien Brody (l-am văzut cu ani în urmă în Pianistul) în rolul lui László Tóth, el însuși cu tată evreu est-european a cărui familie a emigrat din Ungaria, ca și regizorul Brady Corbet, cu descendență evreiască, de asemenea emigranți din Ungaria.

 Brody a primit și el un Glob de Aur pentru cel mai bun actor și, în discursul de recepţie a premiilor, referindu-se la familiile lor, ambii au vorbit despre soarta evreilor est-europeni obligați să se refugieze.

În condițiile actualele, în care antisemitismul proliferează în toate regiunile globului, iar evreii sunt atacați și denigrați chiar și în țările civilizate, recunoașterea contribuției intelectualilor evrei la progresul civilizației este cel mai bun instrument de a scoate în evidență plusvaloarea pe care un popor o poate aduce omenirii și contează mult mai mult decât orice alt fel de propagandă.

Eva Galambos

Sursa imaginii:

https://en.wikipedia.org/wiki/File:TheBrutalist2024.png