Domnul Trandafiroiu era funcționar public aproape de când se știa. Fusese și pe vremea lui Ceașcă și, după ce Comitetul Județean de Partid se transformase în Prefectura Județeană, noua instituție îi preluase pe toți funcționarii, așa încât domnul Trandafiroiu mai apucase să lucreze în noua orânduire (să zicem capitalistă) încă vreo 15 ani până la pensionare.

Pe la începutul anilor 2000 își făceau apariția în birouri, cu mare timiditate, calculatoarele. Peste tot mobilierul era enorm, masiv, birourile abia puteau fi clintite și de-a lungul pereților se înșiruiau fișetele metalice. Circula gluma că mobilierul greoi era de pe vremea lui Stalin și, de fapt, afirmația nu era chiar atât departe de adevăr. Pe acele birouri anacronice apăruseră ici-colo abia vreo două, cel mult trei calculatoare de tip PC, în toată instituția.

Apăruseră ele, doar că foarte puțini funcționari erau dornici să învețe să lucreze la calculator, programul Office Word fiind privit ca ceva aproape supranatural și intimidant. Domnul Trandafiroiu fusese ajutat de un fler salutar care-l făcuse să se numere printre pionierii care se încumetaseră să dea piept cu tainele Word-ului. Evident că nu cunoștea limba engleză, dar învățase intuitiv comenzile cuprinse în program, reținând denumirile în engleză ale acțiunilor indicate de butoanele de pe bara de instrumente, cuvintele le stâlcea însă aproape de fiecare dată, așa încât Recycle bin era Reciclin și în loc de slash, el citea întotdeauna flash. Mai pe șleau spus, domnul Trandafiroiu știa ce făcea butonul, dar nu-i prea ieșea numele lui. Cu toate acestea, se descurca bine, de fapt cel mai bine dintre toți funcționarii serviciilor administrative județene, care, ce-i drept, erau destul de rezistenți la schimbări de orice fel.

După vreo doi ani s-au primit fonduri pentru dotarea instituțiilor statului cu calculatoare, în așa fel încât fiecare birou să dispună măcar de câte unul, dacă nu chiar două. Se schimbaseră și birourile de pe vremea lui Stalin cu unele mult mai ergonomice pe care PC-urile arătau mult mai la locul lor.

Încet, încet mai mulți dintre colegii domnului Trandafiroiu au deprins munca la computer. Aplicaseră aceeași metodă de a învăța funcția câte unui buton de pe bara de instrumente cu denumirea lui în engleză. La un moment dat a fost angajat un informatician pentru mentenanța rețelei de calculatoare și imprimante care deveneau din ce în ce mai numeroase. Informaticianul venise cu propunerea să schimbe în limba română indicațiile butoanelor programului cu ferestre al lui Bill Gates, ca să fie mai ușor de folosit pentru cei care nu cunoșteau engleza. Zis și făcut, toată lumea se entuziasmase de această idee.

Doar că, două zile mai târziu, auzeai prin încăperile instituției zgomotele dosarelor aruncate pe birouri sau pe podea, uși trântite și voci înalte. Oamenii nu se descurcau la calculatoare. Nu mai înțelegea nimeni în românește ceea ce învățase empiric în engleză. Decât s-o ia de la capăt spre a se dumiri, funcționarii au cerut reinstalarea denumirilor vechi, cele în buna, vechea limbă engleză, pe care nimeni n-o vorbea și toți o foloseau.

Câțiva ani mai târziu, unul dintre prefecți a amenințat că cine nu știe să lucreze pe calculator va primi aripi… Toți funcționarii au urmat cursuri de inițiere în IT și s-au aliniat vremurilor. Era adesea evocat domnul Trandafiroiu, pensionat între timp, cel care intuise orientarea viitoare implacabilă a vremurilor spre tehnologia informației.

Mă întreb cu groază cum ar vedea domnul Trandafiroiu toată demența petrecută prin intermediul tehnologiei informatice cu prilejul rundelor de alegeri politice românești din ultimele săptămâni ale anului 2024. Și, mai cu seamă, mă întreb, cu și mai mare groază, la ce fel de demență generată prin intermediul AI vom fi martori într-un viitor care ne împinge parcă vertiginos înainte, copleșindu-ne în cel mai ne-virtual mod.

Anca Laslo