Președintele Donald Trump visează. Nu e un lucru rău, de multe ori visele te înarmează cu calități extraordinare, nemaipomenite, crezi că poți muta până și munții din loc, te transportă în locuri minunate sau te ajută să-ți îndeplinești cele mai curajoase idei. Sunt dorințele tale, ascunse în subconștient, așa-numitul wunschtraum. Problema este că atunci când te trezești, trebuie să-ți dai seama că sunt vise și că foarte puține dintre ele pot fi realizate, poate chiar niciunul, cel puțin nu așa cum le-ai visat. E bine să-ți păstrezi ideea care te-a preocupat înainte de a adormi și să cauți o cale realistă de a o pune în practică. Multe invenții, lucrări, teorii, opere de artă s-au născut în acest fel.

Numai că președintele american nu procedează așa. Ceea ce visează trebuie aplicat tel quel, așa cum era în vis. Nu există „nu se poate”. Dezmeticirea vine mai târziu și atunci încerci să faci ceva, să impui, de cele mai multe ori să ameninți. Uneori reușești, dar de cele mai multe ori nu. Atunci nu ai încotro, trebuie să renunți la vis și să vezi ce se poate face în lumea reală.

Pe președintele Trump l-au copleșit două vise care, trebuie să recunoaștem, au pornit de la o idee frumoasă – pacea, pacea în Orientul Mijlociu, pacea în Ucraina, și, dacă se poate, în timp record, în 24 de ore. Acesta a fost promisiunea făcută la inaugurarea mandatului său și chiar mai înainte. Au trecut trei luni și, din păcate, nu se întrezărește nimic în această direcție, pe termen scurt sau mediu. Oricum, cele 24 de ore au trecut demult.

Se afirmă că președintele american vede toate negocierile ca pe niște tranzacții comerciale: dau eu, mai dai și tu, mai las eu, mai lași și tu, profităm amândoi, e drept nu în mod egal, eu sunt mai tare, mie mi se cuvine mai mult. Acest sistem urma să fie aplicat în perspectiva încheierii conflictului Israel-Hamas și Ucraina-Rusia. Numai că Trump a uitat să includă în echipa sa de negocieri niște psihologi, niște specialiști în comportamentul uman care să-i explice cam cum va reacționa cealaltă parte la propunerile lui. Din păcate, oricât am dori pacea, ea deocamdată este un pod prea îndepărtat.

Spre marea mirare a președintelui american, părțile în conflict nu au reacționar așa cum credea el. Nu au fost de acord cu ideea lui de pace cu orice preț. Dacă-i așa, susțin ei, pentru ce am luptat, pentru ce s-au sacrificat atâtea vieți omenești? Războaiele au avut un scop. Și chiar dacă noi, cei care privim lucrurile din afară, spunem că viețile omenești sunt mai prețioase decât cauza pentru care se duc bătăliile, cei implicați nu acceptă acest lucru. Să acceptăm pacea, să acceptăm să trăim într-o dictatură, să ne ciuntească țara, să fim expulzați din locurile noastre de baștină, să rămânem în continuare vulnerabili? Astfel de decizii ar putea avea consecințe dramatice pe termen lung, ar putea duce până la urmă chiar la dispariția unor națiuni.

Este clar că visul lui Donald Trump a eșuat în Orientul Mijlociu, dar mai ales în Ucraina, reacțiile nu au fost cele așteptate. În Orientul Mijlociu, șantajul la care a recurs administrația Trump nu a funcționat sau a funcționat prea puțin. Hamas nu s-a speriat de amenințările de război total și în continuare, în pofida unui acord de încetare a focului (deja expirat, de altfel), conflictele continuă. În ceea ce privește Ucraina, aici, prin atitudinea brutală a Statelor Unite de a lipsi Kievul de ajutorul esențial pentru a se opune invadatorului rus, s-a reușit forțarea acestuia de a accepta o încetare a focului, precondiție a negocierilor de pace, dar, cel puțin deocamdată, a fost o măsură inutilă, deoarece partea rusă continuă războiul și amenințările lui Trump privind sancțiunile dure nu-l sperie pe Putin. Și aici aș dori să subliniez un lucru esențial, valabil atât situației din Orientul Mijlociu cât și conflictului ruso-ucrainean: nici liderilor Hamas, nici liderului Rusiei nu le pasă ce se va întâmpla cu popoarele lor dacă războiul continuă, așa cum se pare că nici guvernului Netanyahu nu-i pasă ce se va întâmpla cu ostaticii care mai sunt în viață.

De obicei, cei care susțin o teză ar vrea ca ea să fie confirmată de realitate, pentru ca mai târziu să poată spune: ”v-am spus eu, v-am prevenit!” Dar în cazul acesta eu aș prefera să nu am dreptate, să fiu arătată cu degetul că am exagerat și că măcar parțial visele de pace ale președintelui american se îndeplinesc, dacă nu în 24 de ore, măcar în viitorul apropiat. Din păcate, semnele arată că acest lucru nu se va întâmpla în curând – spre părerea mea de rău, cu toate că aș fi putut susține că am avut dreptate.

Eva Galambos