În urmă cu câteva zile niciun analist politic sau expert în problemele Orientului Mijlociu nu ar fi îndrăznit să facă o previziune, mai ales după ce forțele americane au bombardat cele trei instalații nucleare iraniene, Natanz, Isfahan și Fordo. A trebuit să treacă mai multe zile pentru a evalua rezultatele acțiunii. Probabil că au fost distructive pentru Teheran, deoarece foarte repede, Iranul a acceptat un armistițiu.

Acțiunea americană a fost fără precedent. Ai spune că a fost un scenariu sci-fi, dar nu, era o realitate. Recunosc, mă fascinează realizările tehnologice militare și nu mă gândesc la prețul acestor arme, fonduri care ar putea fi folosite în mii de alte scopuri (de exemplu Praid). Totuși, nu mă pot abține să dau încă de la început o scurtă descriere a operațiunii Midnight Hammer, așa cum a fost prezentată de agenția de știri Agerpres:

”Sâmbătă noaptea, în jurul orei 02:00, Statele Unite au lovit trei obiective nucleare cheie din Iran, alăturându-se războiului Israelului împotriva Iranului. În operațiunea militară intitulată Midnight Hammer au fost folosite șapte bombardiere care au transportat câte două bombe capabile să lovească la mare adâncime, peste 100 de alte aeronave militare și peste două duzini de rachete de croazieră lansate de pe submarine ale Marinei SUA, potrivit informațiilor prezentate public de Șeful Statului Major Interarme, generalul Dan Caine. În bombardamente au fost folosite 14 bombe anti-buncăr GBU-57, zeci de rachete de croazieră Tomahawk şi peste 125 de avioane militare, printre care şapte bombardiere B-2.” (Completarea mea: B-2 sunt așa-zisele „avioane invizibile” care nu pot fi detectate de radare și pot fi alimentate în aer.)

După răgazul de două săptămâni pe care președintele Donald Trump l-a dat Iranului ca să revină la masa negocierilor și care până la urmă s-a dovedit o perdea de fum, pentru a deruta dușmanul, intervenția americană a schimbat paradigma războiului. De fapt, nici nu mai știm dacă este vorba de război, deoarece acesta este reglementat: declari starea de război unui alt stat și te angajezi să respecți regulile fixate prin acordurile de la Geneva, printre care protejarea civililor. Probabil ca să evite aceste reglementări, statele nu mai declară război: nici Rusia, în Ucraina, și nici Israelul, nici în Gaza, nici în Iran. Măcar în Gaza a existat scuza că, nefiind stat, nu aveai cui să te adresezi. Rezultatele le știm; bombardamente fără limite, transformarea orașelor în ruine, uciderea civililor. Acum acest lucru s-a întâmplat și în Israel și în Iran. Desigur, în Iran au fost distruse și instalații nucleare, depozite de arme, hangare care adăpostesc avioane.

Intervenția SUA a inflamat situația, dar pentru moment, a avut efectul așteptat de președintele Trump – un acord de armistițiu, cu toate că, în prima etapă Iranul a atacat cea mai mare bază militară americană din Orientul Mijlociu, cea din Qatar. Totuși, probabil că la o a doua gândire, Iranul a fost de acord ca, pentru a-și salva populația, să se așeze la masa negocierilor și să-și recunoască pierderile. Nu ştim însă dacă este gata să renunțe la programul nuclear în schimbul unor garanții de dezvoltare economică și de asigurare a unui trai decent iranienilor. Cel puțin până acum, Israel și SUA nu au solicitat o schimbare de regim, ci doar renunțarea la visul iranian de a deveni o putere nucleară, cea mai mare putere regională în Orientul Mijlociu. Dar există și forțe iraniene care reacționează altfel, vor răzbunare, indiferent de costuri, continuarea războiului, atacarea bazelor militare americane, închiderea strâmtorii Hormuz, ceea ce ar afecta economia globală. Marea întrebare este: care tendință va prevala? Deocamdată cea care dorește o încetare a focului.

Circulă numeroase zvonuri cu privire la schimbarea din funcție a ayatollahului Ali Khamenei sau dacă nu, izolarea lui, reducerea puterii de care dispune. El și-a numit de-acum trei înlocuitori, gândindu-se că ar putea deveni victima israelienilor care au reușit să pătrundă în profunzimea serviciilor secrete iraniene. Se pare că în Iran există și curente proamericane, dispuse să negocieze, nu numai din cauza războiului, ci fiindcă s-au săturat de dominația absolută a clericilor, fiindcă, în pofida numeroaselor constrângeri, au contacte cu Occidentul, cu modul lui de viață, chiar dacă nu ar prelua tot ceea ce văd acolo. Oare este suficient ca să ajungă la o înțelegere cu lumea noastră? Nu știu. Iranul este o țară cu o istorie străveche, cu o mare capacitate de dezvoltare, dar și cu o clasă de teocrați și de persoane care urmează cu strictețe conceptele religioase, mai ales că au în jurul lor grupări asemănătoare.

Exemplul Occidentului este acceptat parțial și aici trebuie să-l citez pe Donald Trump care, în recenta vizită în statele arabe din Golf, a recunoscut că una din marile erori ale SUA a fost aceea că voia să impună statelor din zonă un model care nu corespundea concepțiilor lor. De aceea, când statele aflate în conflict cu Iranul negociază un acord de pace durabilă, trebuie să țină cont și de aceste aspecte.

Așa cum scriam la început, nu cred că cineva are o soluție viabilă pentru situația actuală, de aceea e greu de prevăzut ce se va întâmpla. Speranța mea este că puține țări ar sări în ajutorul Iranului și probabil cele care se consideră prietene l-au sfătuit  să accepte un armistițiu. Nimeni nu vrea încă o putere nucleară, mai ales un stat în care fanatismul este la ordinea zilei. Și poate ca recunoașterea acestei realități să determine cea mai mare parte a comunității internaționale să solicite reținere și revenirea la masa negocierilor. Iranul va putea deveni o forță și fără arma nucleară.

Eva Galambos