Povesteam în numărul trecut despre colonia evreiască din Alexandria (Egipt).  Adevărul este că israeliții au plecat de multe ori în Egipt, mai ales în vremuri de foamete, și poate că acest lucru stă la baza poveștii biblice a Ieșirii din Egipt.  Dar poate ea fi considerată „adevăr istoric”?  Acesta este până astăzi subiectul unor dispute încrâncenate.

O prezență evreiască mult mai bine documentată exista de prin 450 î.e.n.  Mercenari din Iudeea stabiliți în Insula Elefantina de pe Nil păzeau granița sudică a Egiptului.  Ei și-au construit un templu propriu.  (Încă nu se putea numi sinagogă, pentru că religia monoteistă încă nu era cristalizată.)  Am povestit despre el aici: https://baabel.ro/2024/06/colonia-evreiasca-din-insula-elefantina/  

O colonie evreiască masivă a existat în Egipt în perioada elenistică și apoi cea romană, centrul cel mai însemnat fiind Alexandria.  Pe atunci fiecare evreu era dator să vină de trei ori pe an la Templul din Ierusalim.  Dar dacă locuia departe?  Așa se face că în Egipt s-au construit sinagogi – acolo nu se făceau jertfe, doar se dădea citire Torei și se țineau predici.  Numai că… după câteva generații în Egipt, evreii au adoptat limba și cultura greacă și (la fel ca în diaspora zilelor noastre) nu prea mai înțelegeau ebraica.  De unde știm?  Apartenența la cultura greacă avea numeroase avantaje: grecii (sau grecii prin adopțiune) erau scutiți de anumite impozite, aveau posibilitatea să lucreze în administrația statului, în afaceri se folosea tot greaca… Și într-adevăr, inscripțiile găsite de arheologi în sinagogile egiptene de atunci erau în limba greacă.  Era nevoie urgentă de o traducere a Torei în limba greacă.  Acest demers a fost început pe la 250 î.e.n.

O relatare contemporană, Scrisoarea lui Aristeas către fratele său Philocrates, vorbește despre întocmirea traducerii.  Faraonul Ptolemeu al II-lea Philadelphus i-a cerut bibliotecarului său să procure o traducere greacă a „înțelepciunii evreilor” pentru a îmbogăți prestigioasa bibliotecă din Alexandria.  El a trimis o solie Marelui Preot din Ierusalim și, drept răspuns, acesta i-a pus la dispoziție 72 de înțelepți, câte șase din fiecare trib, ca să traducă Tora.  Fiecare a lucrat separat și totuși, traducerile au ieșit identice.  Convinși că a fost o intervenție divină, evreii din Alexandria au adoptat-o drept cartea lor sfântă și au pus un blestem pe oricine ar încerca să schimbe numai cu o iotă această traducere.

Povestea a fost reprodusă de diferiți autori din antichitate, precum Philon din Alexandria și Josephus Flavius, ea apare în Talmud, în surse creștine și chiar musulmane… dar s-a dovedit că este un fals.  Scrisoarea nu era contemporană, ci a fi fost scrisă cu vreun secol mai târziu, pentru a „dovedi” superioritatea acestei traduceri și statutul preferențial al evreilor care se bucurau de sprijinul faraonului.

Adevărul istoric este mai puțin „romantic” și mult mai complex.  Traducerea Bibliei Ebraice în limba greacă a fost un proces care a durat vreo trei secole.  Biblia de atunci nu era „o carte”, ci o culegere de manuscrise care au fost traduse treptat, de diverși traducători, unii mai buni, alții mai puțin.  Unii s-au străduit să lucreze cât mai exact, păstrând chiar ordinea cuvintelor în ebraică – cu rezultatul că traducerea era greoaie, pe când alții au făcut traduceri mai libere, într-o greacă mai fluentă, în detrimentul preciziei.  Traducerile au putut fi datate pe baze lingvistice (ușor de înțeles dacă ne gândim cât de mult s-a schimbat limba română de la Ion Neculce până astăzi).  Unele texte au fost retraduse, au apărut versiuni noi.  A fost tradusă nu numai Biblia, ci și alte texte, considerate apocrife.  Cu timpul s-au adăugat chiar lucrări originale, scrise direct în limba greacă.  Întreaga colecție a fost denumită mai târziu Septuaginta („70” în latină).

Septuaginta diferă oarecum de Biblia Ebraică pe care o cunoaștem astăzi, din mai multe motive.  Pe la 450 î.e.n. Ezra Scribul a canonizat Biblia Ebraică, dar mai continuau să circule tot felul de versiuni – iar traducătorii din Alexandria au tradus… ce s-a nimerit să aibă la îndemână.  Și apoi, chiar și versiunea oficială a lui Ezra a mai suferit unele modificări – textul ebraic pe care îl avem astăzi a fost finalizat abia în secolul al X-lea e.n.  Așadar, diferențele sunt explicabile.  Unele nume proprii au fost grecizate.  Astfel Ezra a devenit în greacă Esdras, ceea ce în limba română a dat Ezdra.  (Pentru cei obișnuiți cu ebraica, acest lucru pare foarte ciudat.)  

În Septuaginta au intrat și unele texte care nu se aflau în canonul Bibliei Ebraice.  Mai târziu, unele rituri creștine le-au acceptat, altele nu.  (De exemplu Cartea lui Enoh a fost acceptată de creștinii etiopieni, dar este considerată eretică și de evrei și de celelalte rituri creștine.)  Ca urmare, dacă comparăm Biblia Ebraică și Vechiul Testament în diverse rituri creștine, numărul cărților variază de la caz la caz!  Și împărțirea e diferită: dacă Biblia Ebraică are două Cărți ale lui Samuel și două ale Regilor, în cea Ortodoxă același text este împărțit în patru Cărți ale Regilor.

Primii creștini, care erau în majoritate vorbitori de greacă, au adoptat aceste texte, iar rezultatul, Noul Testament a fost scris în limba greacă, stilul amintește de cel al Septuagintei, cu multe cuvinte ebraice de împrumut, și folosind unele citate din Septuaginta.

Problema este că o traducere nu poate fi niciodată perfectă.  Cuvintele au mai multe înțelesuri și traducătorul trebuie să aleagă – și nu e simplu.  De pildă: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanuel. (Isa. 7: 14)  În original, „fecioara” era alma.  În ebraică înseamnă o femeie tânără, nemăritată, dar nu neapărat virgină.  Cuvântul grec parthenos ales de traducător a schimbat sensul, cu consecințe teologice fundamentale.  (Subiectul este discutat pe larg aici https://ro.wikipedia.org/wiki/Almah)  Nici nu a fost singurul caz unde pe baza Septuagintei creștinii au ajuns la concluzii diferite de sensul original al Bibliei Ebraice.  Ca urmare, evreii s-au dezis de Septuaginta și au făcut traduceri noi, „revizuite și îmbunătățite”.  Fragmente din aceste traduceri au fost găsite în gniza din Cairo.

În zilele noastre se mai păstrează diferite fragmente, dar și trei exemplare întregi ale Septuagintei, datând din secolele IV – V e. n.  Codex Alexandrinus (din Alexandria), Codex Sinaiticus (de la mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai) și Codex Vaticanus.  (În antichitate, manuscrisele erau de obicei rulate sub formă de sul, dar în perioada romană târzie a apărut codexul: manuscrisul era tăiat în file care erau apoi legate împreună sub formă de carte.)

Importanța Septuagintei este enormă.  Evreilor le-a dat posibilitatea să se afirme în cadrul culturii elenistice fără a renunța la propriile tradiții – de exemplu, un anume Ezechiel a scris o tragedie greacă în cinci acte despre… povestea biblică a ieșirii din Egipt!  

Dar poate că în lipsa Septuagintei, lumea ar fi fost foarte diferită de cea pe care o cunoaștem astăzi.  Creștinismul ar fi rămas o religie minoră, numai a vorbitorilor de ebraică sau arameică.  Dar, fiind scrisă în limba de circulație internațională a vremii, Septuaginta a favorizat răspândirea creștinismului pe scară largă.  Deci nu am exagera spunând că Septuaginta este una din pietrele de temelie ale civilizației moderne.

Hava Oren

Bibliografie:

https://en.wikipedia.org/wiki/Septuagint

https://en.wikipedia.org/wiki/Letter_of_Aristeas

https://en.wikipedia.org/wiki/Ezekiel_the_Tragedian

Sursa ilustrațiilor:

1. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Old_book_bindings.jpg Tom Murphy VII, CC BY-SA 3.0 <http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/>, via Wikimedia Commons

2.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Plan_of_Alexandria_c_30_BC_Otto_Puchstein_1890s_EN.svg Philg88, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons

3.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Aristeas,_Epistula_ad_Philocratem_(BSB_Clm_627).jpg  Unknown author. Munich, Bayerische Staatsbibliothek Public domain, via Wikimedia Commons

4. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Katharinenkloster_Sinai_BW_4.jpg Berthold Werner, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons