Dacă răsfoim Biblia, observăm că cedrii Libanului sunt amintiți de nenumărate ori. Ei apar ca material de construcție foarte apreciat, folosit în palatul regelui David și în Templul lui Solomon: Solomon a trimis să spună lui Hiram, împăratul Tirului: “Fă-mi și mie cum ai făcut tatălui meu, David, căruia i-ai trimis cedri, ca să-și zidească o casă de locuit. (2Cron. 2:3). Cedrii sunt atât de prezenți în conștiința colectivă, încât ei apar și ca un simbol în limbajul poetic, de exemplu în psalmi: Glasul Domnului sfărâmă cedrii; Domnul sfărâmă cedrii Libanului (Ps. 29:5). Totuși, din punctul de vedere al Bibliei, cedrii erau „marfă de import”, relativ rară, cum se explică această prezență?
Contrar imaginii pe care poate ne-am format-o, Semiluna Fertilă este în mare parte o zonă semiaridă sau aridă, unde pădurile sunt o raritate și lemnul a fost dintotdeauna greu de obținut. (Pădurile pe care le cunoaștem astăzi în Israel sunt în mare parte plantate artificial.) Copacii care cresc aici sunt în general de dimensiuni mici. Palmierii, chiar dacă sunt înalți, au un lemn de calitate proastă, care se rupe ușor. Pentru construcții se pot folosi pinii și chiparoșii, dar lemnul de cedru este fără doar și poate cel mai bun. Și cum cedrii sunt arbori falnici, lemnul este numai bun pentru construcții monumentale și pentru corăbii. Dar ei cresc numai în munți, de la vreo 1000 m în sus, și singurii munți înalți din întreaga regiune sunt Munții Libanului, care ajung la peste 3000 m. (Chiar numele Libanului vine de la rădăcina semitică LBN care înseamnă alb, după crestele înzăpezite ale munților.) Așadar cedrii erau o resursă de importanță capitală pentru întreg Orientul Antic și ei au avut o influență covârșitoare asupra dezvoltării Libanului.
Așa se face că încă din cele mai vechi timpuri le-a mers vestea în tot Orientul Antic. Poemul lui Ghilgameș, vechi de peste 4000 de ani, relatează că eroul Ghilgameș, împreună cu prietenul său Enkidu, au ucis monstrul Humbaba care păzea pădurea de cedri, au tăiat cedrii, au făcut din ei o plută și i-au adus acasă pe râul Eufrat. Din cel mai mare cedru Ghilgameș a făcut poarta templului lui Enlil, zeul suprem al cetății Nippur, considerată centrul universului. (Oare de ce povestea îmi amintește de Harap Alb și de sălățile din Grădina Ursului?)
În Egipt, lemnul de cedru a fost importat din cele mai vechi timpuri, fiind folosit și acolo în construcția porților templelor. Cum lemnul de cedru are un miros plăcut, din el s-au făcut sarcofage pentru mumii, iar uleiul de cedru era folosit la îmbălsămare. Din cedri s-a extras și cerneala cu care se scria pe papirusuri. Și spre Egipt lemnul de cedru era transportat pe apă, dar cum a ajuns la Ierusalim, pentru construcția Templului, nu pot să-mi închipui – de pe malul mării trebuia cărat la deal preț de peste 60 km cu animale de povară și nici măcar drumuri încă nu prea erau.
Lemnul de cedru folosea în primul rând pentru construcția de corăbii. Se pot construi corăbii și din alte soiuri de lemn, dar cel de cedru este de departe cel mai bun: e mai ușor de prelucrat ca stejarul, dar e tot atât de rezistent. Rășina îl protejează de insecte și îl face să nu putrezească în apă. Din trunchiurile înalte se făceau catarge pe care vântul nu le rupea, pentru că lemnul de cedru este elastic. Iar cu pânzele întinse, corăbiile puteau înfrunta marea. Cu ajutorul lor, fenicienii au creat prima rețea comercială care cuprindea întreaga Mediterană, până la Gibraltar. Ei au întemeiat colonia Cartagina, precum și baze comerciale în sudul Spaniei și pe coasta Marocului. Probabil că tot flota feniciană a fost cea care a adus cositorul din Europa pentru producția bronzului – în orice caz lingouri de cositor găsite în Israel și datând de prin secolul al XII-lea î.e.n. au fost analizate și s-a stabilit că ele provin din Cornwall, Anglia.
Herodot spune că prin anul 600 î.e.n. ei au înconjurat chiar întregul continent African, plecând din Marea Roșie și întorcându-se prin Strâmtoarea Gibraltar. După unii, această afirmație este îndoielnică, dar mie povestea mi se pare credibilă, altfel de unde ar fi putut să știe Herodot că Africa poate fi înconjurată? În orice caz, în 2008 căpitanul britanic Philip Beale a refăcut traseul pe o corabie construită după tehnicile antice, replica unei corăbii feniciene naufragiate, descoperite de arheologi pe fundul mării, lângă Marsilia. Experimentul a reușit – ceea ce încă nu dovedește că expediția din antichitate a avut loc, ci doar că ea ar fi fost posibilă.
După secole de exploatare, pădurea de cedri începea să se rărească, astfel că împăratul roman Hadrian a declarat-o domeniu imperial și a construit în jurul ei un zid de protecție, oprind pentru o vreme defrișarea, dar apoi exploatarea a continuat, astfel că prin anii 1600 mai rămăseseră numai vreo douăzeci de cedri seculari.
În secolul al XIX-lea, călugării din mănăstirea apropiată au făcut primele eforturi de conservare și replantare a cedrilor. În 1876, Augusta Victoria, viitoarea împărăteasă a Germaniei, a declarat ultimul pâlc de cedri o rezervație naturală și, la fel ca împăratul roman, i-a înconjurat și ea cu un zid, pentru ca să fie protejați măcar… de capre. Numai că nici acesta nu a ajutat – în Primul Război Mondial, când forțele britanice au avut nevoie de traverse pentru o cale ferată, i-au tăiat fără milă. Se părea că soarta lor era pecetluită. Dar nu a fost așa!
În 1985 Libanul a pornit o acțiune de mare amploare în cadrul căreia au fost plantați aproape 200.000 de cedri. Efortul a fost încununat de succes și aproape toți s-au prins și au crescut, doar sunt perfect adaptați condițiilor din Munții Libanului. Întreaga zonă este o rezervație naturală care a primit numele poetic de „Cedrii lui Dumnezeu” și în zilele noastre ea a intrat în patrimoniul mondial UNESCO. Dar va mai fi nevoie de multă răbdare, pentru că cedrii cresc încet, ei pot ajunge chiar la 1000 de ani.
În Liban nu am fost, dar și la Ierusalim există cedri și au și ei o poveste. În 1936, botanistul Ephraim Hareuveni a făcut împreună cu familia sa o excursie în Liban și a adus de acolo câteva conuri de cedru. Semințele care au încolțit le-a plantat în Grădina Botanică a Universității de pe Muntele Scopus. Îngrijiți și irigați (Ierusalimul primește mai puține precipitații ca Munții Libanului), arborii au crescut, au produs la rândul lor semințe, așa încât s-a obținut o mică pădurice de cedri. Dar între 1948 și 1967, Muntele Scopus a fost inaccesibil, fiind o enclavă în teritoriul iordanian. Fără apă, mulți dintre ei au pierit, dar nu toți. Puieții produși în grădina botanică au fost apoi plantați în mai multe locuri din oraș.
Bibliografie:
https://en.wikipedia.org/wiki/Cedars_of_God
https://en.wikipedia.org/wiki/Epic_of_Gilgamesh
https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC6594607
https://www.youtube.com/watch?v=_aFYsA_RSr8
Sursele imaginilor:
1.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Lebanese_Cedar_Larousse_Extracted.png Arbres d’ornement-1 – ornamental trees in colour- Public domain book illustration (visual explanation, informative drawing, plate) from Larousse du XXème siècle 1932 https://www.flickr.com/photos/149521109@N03/31196536225/, CC0, via Wikimedia Commons
2.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Satellite_image_of_Lebanon_in_March_2002.jpg Jacques Descloitres, MODIS Land Rapid Response Team, NASA/GSFC, Public domain, via Wikimedia Commons
3.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Gilgamesh_and_Enkidu_slaying_Humbaba_at_the_Cedar_Forest._From_Iraq;_purchase._19th-17th_century_BCE._Vorderasiatisches_Museum,_Berlin.jpg Osama Shukir Muhammed Amin FRCP(Glasg), CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons
4.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Phoenician_ship.jpg#mw-jump-to-license Elie plus at English Wikipedia, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons
5.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Forest_of_The_cedars_of_God.jpg BlingBling10, CC BY-SA 3.0 <http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/>, via Wikimedia Commons
6.Photo credit Hava Oren
Hava Oren
