Povestea detaliată a demersurilor pe care le-am întreprins, timp de şapte ani, pentru a o găsi pe Klara Szűcs, tânăra pictoriţă supravieţuitoare a Holocaustului care a sosit la Cluj în primăvara anului 1945, a pictat portretele aflate în casa scriitoarei Júlia Szilágyi şi apoi a plecat fără a mai da vreun semn de viaţă am relatat-o în prima parte a acestui articol (https://baabel.ro/2025/06/klara-szucs-pictorita-supravietuitoare-de-la-auschwitz-i/), în partea a doua am povestit despre viaţa Klarei dinainte şi din timpul Holocaustului (https://baabel.ro/2025/06/klara-szucs-pictorita-supravietuitoare-de-la-auschwitz-ii/), iar în cea de a treia am scris despre cele câteva luni petrecute de Klara Szűcs la Cluj, imediat după război (https://baabel.ro/2025/07/klara-szucs-pictorita-supravietuitoare-de-la-auschwitz-iii/).

Ştiam din sursele documentare că Klara s-a stins în 2002, dar speram să aflu mai multe despre viaţa ei de după război de la rudele din Košice, în primul rând de la fiul ei Ivan, profesor la Gimnaziul Šrobarova. Am trimis un e-mail pe adresa acestei şcoli, expunând subiectul investigaţiilor mele şi exprimându-mi speranţa să pot lua legătura profesorul Ivan Bárkányi. Răspunsul a sosit la începutul lunii februarie 2025.

Veşti din Košice

Într-un e-mail semnat de magister Emília Šolcová de la Gimnaziul Šrobarova am fost înştiinţată că, din nefericire, acesta a decedat în 2020, dar mi-au promis că vor încerca să ia legătura cu familia lui şi să-i transmită rugămintea de a mă contacta. Era o veste la care nu mă aşteptasem. Îmi pusesem multe speranţe într-o discuţie cu fiul Klarei… Dar n-a mai fost posibilă.

Peste o zi sau două am fost sunată la telefon de pe un număr cu prefix de Slovacia.

– Aici Mark Bárkányi, fiul profesorului Ivan Bárkányi, am fost rugat să vă telefonez – mi-a spus interlocutorul în limba engleză, iar eu, foarte emoţionată, nu ştiam cum să rezum în câteva cuvinte motivele pentru care-l căutam, aşa că l-am rugat să-mi trimită pe WhatsApp adresa lui de e-mail ca să-i pot relata pe larg legătura bunicii sale cu Clujul, precum şi amănuntele pe care le aflasem deja din investigaţiile anterioare.

Mark are 35 de ani, este inginer la Bratislava şi, după cum afirmă, este căsătorit şi “fericitul tată a două fetiţe frumoase: în vârstă de şase şi trei ani”. De la început, a dat dovadă de mult interes şi empatie pentru subiectul cercetării mele. Mi-a trimis un fragment din volumul Spomienky Zaviate Časom (Amintiri estompate de timp) publicat de profesorul Ivan Bárkányi, în 2020, în care autorul evocă figura mamei sale Klara Bárkányiová Reisz Szűcs. Am primit de la Mark şi câteva fotografii din diferitele perioade ale vieţii Klarei, precum şi ale unor tablouri create după război. Sunt imagini esenţiale pentru ca evocarea ei să fie cât mai credibilă. În continuare îi dau cuvântul lui Mark – cel mai în măsură să ne prezinte tabloul vieţii Klarei în anii de după război.

Mark Bárkányi: DESPRE FAMILIA MEA [1]

Prof. Klára Bárkányiová (1918 – 2002)

Sora mea geamănă, Karin, și cu mine aveam doar treisprezece ani când a murit bunica Klára, pe care o numeam cu afecțiune Naďmama. Amintirile mele despre ea sunt atât vesele, cât și melancolice. Mi-o amintesc ca pe una din ființele cele mai bune și mai blânde pe care le-am întâlnit vreodată. Era incapabilă să se mânie, nu spunea niciodată „nu” nimănui și vedea întotdeauna ce e mai bun în oameni. Era o adevărată umanistă – și, în același timp, puțin boemă. Întotdeauna a pus nevoile celorlalți pe primul loc, înaintea propriilor nevoi.

Klára era micuță, doar 1,50 m, și purta mereu fuste scurte și tocuri înalte pentru a părea ceva mai înaltă. Micul ei apartament magic era un castel de comori pentru noi, copiii – plin de colțuri ascunse și obiecte curioase. Îmi mai amintesc ceasul ei cu cuc, canapeaua veche și prăfuită și păsărelele de plastic pe care le prindea de ramurile plantelor ei în ghiveci, pentru că cele adevărate zburaseră.

Vorbea șapte limbi, iubea cărțile și era pasionată de artă și istorie. Doar să gătească nu a învățat niciodată – singurele feluri de mâncare pe care îmi amintesc că le pregătea erau supă de spanac și pui la cuptor.

În ultimii ani, Klára s-a îmbolnăvit de Alzheimer. Ironia sorții – o femeie cunoscută pentru mintea ei ageră și memoria fenomenală a uitat încetul cu încetul unde locuia și cine era. Uneori mergea zile întregi cu autobuzul și nu găsea drumul spre casă. Tablourile ei le dădea unor străini care le admirau, astfel încât majoritatea operelor ei s-au pierdut, nu știm unde sunt.

În cele din urmă, tatăl meu, Ivan, a mutat-o într-un apartament lângă al nostru pentru a o putea supraveghea. Din păcate, nu mai recunoștea locul, se speria și trebuia încuiată pentru propria ei siguranță. În ultimele ei zile nu și-a mai recunoscut propriul fiu, l-a confundat cu soțul ei, când era tânăr.

Ultima mea amintire despre ea este dulce-amăruie. Sora mea și cu mine am rugat-o odată să ne facă portretele. A pregătit totul cu nerăbdare, dar noi eram copii și nu puteam sta locului, așa că portretele nu au fost niciodată terminate. Mi-a rămas doar amintirea vie a unei femei mici, dar extraordinare, al cărei intelect și bunătate mă inspiră până astăzi.

Prof. Karol Bárkányi (1904 – 1984)

Era un om optimist, cu inima largă. Viața lui a fost martoră la dramaticele răsturnări ale secolului XX. S-a născut în 6 octombrie 1904, la Almágy, în Imperiul Austro-Ungar. Tatăl său era agricultor și conducea o moară. Frații lui mai mari, Antal, Július și Oskár, au fost o parte importantă a vieții lui și i-au fost alături chiar și în vremurile cele mai grele. Familia a muncit cu sârguință pentru a-și construi gospodăria, fără să știe că în anii turbulenți care vor urma aveau să piardă de două ori tot ce construiseră.

Karol și-a petrecut tinerețea la Gemer, unde s-a remarcat ca un elev strălucit și talentat. Și-a făcut studiile primare și secundare la Miskolc și Lučenec, absolvind în 1923 în Cehoslovacia. La numai 14 ani s-a implicat în mișcarea revoluționară a Republicii Sovietice Maghiare, care i-a modelat convingerile social-democrate și, mai târziu, de stânga. După revoluție a fost exmatriculat din toate școlile din Ungaria, fiind nevoit să-și termine studiile în Cehoslovacia.

Karol și-a continuat studiile la Universitatea Carolină din Praga și la Universitatea Masaryk din Brno, devenind profesor de educație fizică și de geografie. În 1931, a predat la Brno și mai târziu la Ujhorod, unde a primit un post permanent.

După 1938, când Rutenia Carpatică a fost anexată de Ungaria, Karol a fost arestat ca antifascist de stânga și evreu. În 1940, a fost trimis în lagărul penal Kistarcsa, fiind apoi trimis la muncă forțată. A fost dus pe Frontul de Est, unde, în timpul luptelor haotice de lângă Harkov, a organizat evadarea unui grup de prizonieri și i-a condus la forțele sovietice. După o verificare corespunzătoare, s-a alăturat serviciilor secrete militare ale celui de-al 4-lea Front Ucrainean ca translator și a continuat cu armata prin Polonia, peste Carpați în timpul eliberării Slovaciei și în Boemia. După război, Karol s-a întors acasă la Gemerský Jablonec, doar pentru a găsi totul distrus sau furat. Mai târziu s-au întors și frații săi, Július și Oskár, iar Karol i-a ajutat să o ia de la capăt după perioada petrecută în lagărele de muncă sau de concentrare. S-a angajat întâi ca secretar al Comitetului Național, apoi a revenit la învățământ.

Un moment crucial în viața lui a fost în timpul detașării la Kežmarok, când a întâlnit-o pe Klára Szücs, tânăra profesoară care i-a devenit soție și sprijin în viață. Au fost un cuplu puternic și iubitor. Fiul lor, Ivan Bárkányi, s-a născut în 23 iunie 1948.

În septembrie 1949, familia s-a mutat la Košice, unde au trăit tot restul vieții. Karol era un om vesel, optimist, cu un puternic simț al umorului, care întotdeauna fredona câte ceva. Când avea timp, petrecea în aer liber; organiza ieșiri cu familia, tabere de vară și iarna excursii la schi. Ca profesor de sport, a condus cursuri obligatorii de schi, iar ca un excursionist pasionat, le-a transmis copiilor dragostea pentru natură.

Karol a fost tot timpul activ în viața publică: în tinerețe ca social-democrat și după război ca membru al Partidului Comunist. În 1968-1969, a susținut Primăvara de la Praga a lui Alexander Dubček și după invazia Cehoslovaciei de către Pactul de la Varșovia, a fost umilit și interogat. Această perioadă l-a zdruncinat emoțional și nu a mai fredonat niciodată cântec vesele.

Chiar și după pensionare, a continuat să lucreze cu tinerii prin intermediul organizației Zväzarm, pregătind studenții pentru serviciul militar. În ultimii ani, s-a luptat cu probleme cardiace dar, în ciuda spitalizărilor repetate, a rămas activ. În 1984 a decedat în urma unui atac de cord. Orașul Košice i-a organizat o înmormântare de stat cu o gardă de onoare și un salut ceremonial.

Karol Bárkányi rămâne un simbol de curaj, altruism și devotament statornic față de idealurile sale – un om care a rămas onorabil și bun, în ciuda celor mai dure lovituri ale vieții. (CEMETERY – Virtual cemeteries of Slovakia)-

Ing. Ivan Bárkányi (1948–2021)

Ing. Ivan Bárkányi s-a născut în 23 iunie 1948, în Turčiansky Svätý Martin, într-o familie evreiască: Klára Szücsová și Karol Bárkányi, doi profesori supraviețuitori ai ororilor războiului care sperau ca singurul lor fiu să crească în pace. La momentul nașterii sale, nu aveau practic nimic. După cum își amintea mama sa, singurele lor bunuri erau două mușcate și două pisici — și chiar și acestea aparțineau familiei de la care închiriau o cameră.

Părinții lui Ivan s-au întâlnit la Kežmarok, unde Klára tocmai începuse să predea franceza și arta. Karol lucra pentru Ministerul Educației și Culturii și călătorea prin Slovacia inspectând școli, în special cu accent pe educația fizică. În timpul unei asemenea vizite, cei doi s-au întâlnit, iar valorile și interesele lor comune i-au apropiat. S-au căsătorit în 23 august 1947, la Gemerský Jablonec. În anul școlar 1948/49, amândoi au primit posturi didactice la Școala Gimnazială de Stat din Rožňava, nu departe de familia lui Karol. Ivan s-a născut în orașul Martin, unde practica unul dintre cei mai buni obstetricieni ai vremii, Dr. Schwarz. A fost o naștere cu risc ridicat, cu un pericol real ca fie bebelușul, fie mama să nu supraviețuiască. Datorită expertizei Dr. Schwarz, amândoi au supraviețuit – dar el a avertizat cu tărie împotriva încă unei sarcini. Și astfel, Ivan a rămas singurul copil.

Crescând fără frați Ivan a fost un copil retras și gânditor. Mai târziu a recunoscut că singurătatea i-a influențat personalitatea – a devenit serviabil, împăciuitor și oarecum pasiv. Problemele îl făceau să se simtă stânjenit și spera că se vor rezolva de la sine sau că altcineva va interveni. Totuși, această introspecție a dat naștere și marilor sale pasiuni: literatura, muzica și învățătura.

De la o vârstă fragedă, Ivan a devorat cărți. Citea tot ce găsea pentru copii la Biblioteca Orășenească – în medie cinci cărți pe săptămână. Preferații lui erau Jules Verne, Karl May (care era interzis în timpul socialismului), Walter Scott, Henryk Sienkiewicz, Mark Twain și Stanisław Lem. Iubea poveștile de aventuri preistorice de V. Štorch cu ilustrațiile frumoase ale lui Zdeněk Burian. Mai târziu, s-a îndrăgostit de fantezie – Tolkien, J. K. Rowling, Robert Jordan, Brandon Sanderson, Andrzej Sapkowski și George R. R. Martin. Chiar și după pensionare, cititul a rămas esențial în viața sa. A trecut de la cărți tipărite la e-reader și stătea ore întregi la calculator citind știri, comentarii politice și articole economice. Dragostea lui pentru lectură era atât de definitorie încât mama sa îl picta adesea cufundat în cărți – în aproape toate tablourile ei, Ivan apare cu o carte în mână.

Ivan cânta și la chitară și iubea muzica. Elevii îl adorau – era cunoscut pentru buna-dispoziție, căldura și spiritul său pozitiv. Chiar dacă în tinerețe nu a fost un mare atlet, mai târziu a ajuns să iubească sportul la televizor, în special ciclismul și biatlonul.

A călcat pe urmele tatălui și unchiului său (profesorul Ladislav Reiss) urmând studii tehnice. A absolvit liceul industrial cu specializare în inginerie electrică și a continuat la universitate în același domeniu. Deși a absolvit cu succes, a recunoscut întotdeauna că ingineria nu era adevărata sa chemare – îi lipseau curiozitatea tehnică și pasiunea necesare pentru a excela în domeniu.

După universitate, a fost repartizat la VSŽ (astăzi U.S. Steel Košice). După o scurtă perioadă de serviciu militar, a intrat în învățământ, întâi la Școala Tehnică Metalurgică, apoi la prestigiosul Gimnaziu Šrobárova, unde s-a implicat într-o mișcare de reformă care introducea discipline tehnice specializate în licee. Împreună cu colegul său Paľko Čarný a înființat trei laboratoare profesionale – de inginerie mecanică, inginerie electrică și informatică – dotate cu tehnologie video și circuite TV interne. Munca lor a fost inovatoare și rămâne până astăzi o parte a moștenirii școlii.

A avut întotdeauna talent pedagogic, iar elevii reacționau la bunătatea și entuziasmul său. Totuși, viața în învățământ avea și provocări – ore multe, reforme birocratice și chiar trimiterea pe săptămâni întregi la „brigăzile de cartofi”. În ciuda frustrărilor, a rămas în învățământ. Dar în 1991, cursurile specializate pe care le preda au fost anulate. După încă câțiva ani și o scurtă revenire la școala sa inițială, s-a lansat în afaceri private – o decizie pe care avea s-o regrete.

S-a alăturat unui fost coleg de clasă într-o afacere start-up foarte promițătoare, dar care în scurt timp a dat faliment. Ivan nu și-a primit salariul și s-a trezit șomer și cu o familie de întreținut. Cu ajutorul soției sale, Katarína, a început comerțul cu amănuntul – vindea articole de papetărie, rechizite școlare, jucării și articole de uz casnic în piețe în aer liber, pe orice vreme, vară sau iarnă. A lucrat neobosit din 1994 până la pensionare, în 2010.

Katarína a fost stâlpul casei. Ea a condus afacerea, i-a crescut pe cei trei copii – Petra (cea mai mare) și gemenii Karin și Mark – și a avut grijă și de mama lui Ivan și de mama ei. Forța ei a ținut familia unită, mai ales în anii în care o duceau greu.

Ivan nu și-a pierdut niciodată dragostea pentru liniște, cafea și cărți. În ultimii ani, locul său preferat era cabana familiei, aflată deasupra restaurantului Baránok – un refugiu simplu și confortabil. Nu-l atrăgea munca fizică, prețuia calmul și frumusețea pădurii, relaxându-se adesea acolo cu o ceașcă de cafea bună – era, fără îndoială, un împătimit al cafelei.

Acolo, în acea oază de liniște, Ivan Bárkányi a murit subit în 23 mai 2021, după un atac de cord. A murit în pace, fără suferință, în prezența iubitei sale soții, într-un loc pe care îl iubea, înconjurat de natură, confort și viața pe care o construiseră împreună.

(traducere din limba engleză Hava Oren)

Mulţumiri

Întreaga mea gratitudine se îndreaptă către d-na Annabell Börger, cercetătoare la Serviciul de Referinţe al Arhivelor Internaţionale de la Bad Arolsen, care a descoperit identitatea „pictoriţei de la Auschwitz şi Zittau”. Fără ajutorul ei nu aş fi putut continua investigaţiile pentru a închega povestea vieţii Klarei Szűcs.

Aduc mulţumiri prietenilor mei Mike Klein şi Paul Dancu, autori la Revista Baabel. Cel dintâi mi-a înlesnit accesul la video-interviul din arhiva USC Shoah Foundation, iar cel de al doilea m-a ajutat cu traducerea interviului din limba slovacă.

Îi mulţumesc d-nei Emília Šolcová de la Gimnaziul Šrobarova pentru că mi-a făcut legătura cu familia lui Ivan Bárkányi.

Adresez cele mai sincere mulţumiri lui Mark Bárkányi, mamei şi surorilor sale, pentru felul receptiv în care s-au raportat la subiectul acestui articol şi pentru contribuţia deosebit de preţioasă la finalizarea lui.

Nădăjduiesc ca evocarea Klarei Szűcs-Bárkányová să nu se încheie cu acest articol în patru părţi, ci să constituie subiectul unui proiect mai amplu. De fapt, pictoriţa supravieţuitoare de la Auschwitz a fost un artist plastic evreu care a trăit şi a creat (şi) la Cluj şi ar merita ca lucrările ei să fie cunoscute de clujenii de azi. Mă gândesc la un eveniment care să evoce legătura Klarei cu scriitoarea Júlia Szilágyi (pe atunci în vârstă de 9 ani) care avea să-i păstreze creaţiile şi amintirea vie a întâlnirii lor din primăvara lui 1945.

Credit fotografii: Mark Bárkányi

Andrea Ghiţă

---

[1] As you requested, please find below my memories of our grandmother Klára — whom we all affectionately called Naďmama.

My twin sister Karin and I were just thirteen years old when she passed away. My memories of her are both joyful and melancholic. I remember her as one of the gentlest, kindest souls I have ever met. She was incapable of anger, never said no to anyone, and always saw the best in people. She was a true humanist — and at the same time a bit of a bohemian. She always prioritized the needs of others before her own.

Klára was tiny, only 150 cm tall, and always wore short skirts and high heels to appear a bit taller. Her magical little apartment was a treasure castle for us children — full of hidden corners and curious objects. I still remember her cuckoo clock, the dusty old couch, and the small plastic birds she clipped to the branches of her potted plants, since the real ones had all flown away.

She spoke seven languages, loved books, and was passionate about art and history. Yet, she never really learned to cook — the only dishes I remember her preparing were spinach soup and roast chicken.

In her final years, Klára developed Alzheimer’s. It was tragically ironic that a woman once known for her sharp mind and phenomenal memory slowly began to forget where she lived and who she was. Sometimes she would spend entire days riding city buses, unable to find her way home. She gave away her paintings to strangers who admired them, which is why most of her artwork has vanished and we don’t know where it ended up.

Eventually, my father Ivan moved her to an apartment next to ours to keep her safe. Sadly, she no longer recognized the space, would become frightened, and had to be locked in for her own safety. In her last days, she confused my father with her husband Karol as a young man and no longer recognized her own son.

My final memory of her is bittersweet. My sister and I once asked her to paint our portraits. She eagerly prepared everything, but we, being restless children, couldn’t sit still long enough — so the portraits were never finished. What remains instead is the vivid memory of a small yet extraordinary woman whose intellect, kindness, and gentle spirit still inspire me.

Prof. Karol Bárkányi (1904 – 1984)
A state-certified professor, optimist, and man of great heart, whose life bore witness to the dramatic upheavals of the 20th century. He was born on October 6, 1904, in Almágy—then part of the Austro-Hungarian Empire—as the youngest of four sons of a farmer and mill manager. His brothers Antal, Július, and Oskár were an important part of his life and stood by him even in the toughest times. The family worked diligently to build up their farm, unaware of the turbulent years ahead that would twice rob them of everything they had built.

Karol spent his youth in Gemer, where he stood out as a bright and talented student. He completed his primary and secondary education in Miskolc and Lučenec, graduating in 1923 in the newly formed Czechoslovakia. Shortly before that, at age 14, he got involved in the revolutionary movement of the Hungarian Soviet Republic, which shaped his social democratic and later leftist beliefs. After the revolution, he was expelled from all schools in Hungary but managed to complete his education in Czechoslovakia.

Karol continued his studies at Charles University in Prague and Masaryk University in Brno, where he earned qualifications to teach physical education and geography. In 1931, he became a professor, teaching in Brno and later in Uzhhorod, where he secured a permanent professorship.

After 1938, when Carpathian Ruthenia was annexed by Hungary, Karol, as a leftist anti-fascist and a Jew, was detained and interned. In 1940, he was sent to the Kistarcsa penal camp, later deployed to forced labor. As a convict, he was taken to the Eastern Front, where during the chaotic battles near Kharkiv, he organized the escape of a group of prisoners and led them to Soviet forces. After proper vetting, he joined the military intelligence of the 4th Ukrainian Front as an interpreter and marched with the army through Poland, across the Carpathians during the liberation of Slovakia, and into Bohemia.

After the war, Karol returned home to Gemerský Jablonec, only to find everything destroyed or stolen. Eventually, his brothers Július and Oskár also returned, and Karol helped them start over after their time in labor or concentration camps. He re-entered state service, first working as a secretary of the National Committee but ultimately returning to teaching.

A crucial moment in his personal life came when, during his posting in Kežmarok, he met a young, educated teacher, Klára Szucs, who became his wife and lifelong support. Together, they formed a strong and loving couple. Their son, Ivan Bárkányi, was born on June 23, 1948, marking the start of a new and happy chapter.

In September 1949, the whole family moved to Košice, where they lived for the rest of their lives. Karol was known as a cheerful, optimistic man with a great sense of humor who always sang short tunes. Every free moment was spent outdoors; he organized family outings, summer camps, and winter ski trips. As a PE teacher, he led mandatory skiing courses, and as a passionate hiker, he taught children a love for nature.

Karol was active in public life throughout his life: in his youth as a social democrat, and after the war as a member of the Communist Party. In 1968-69, he supported Alexander Dubček’s Prague Spring, and after the Warsaw Pact invasion of Czechoslovakia, he was humiliated and interrogated for his stance. This period broke him emotionally, and he never sang his cheerful songs again.

Even in retirement, he continued working with youth through the Zväzarm organization, where he prepared students for military service. In his final years, he struggled with heart problems, and despite repeated hospitalizations, he remained active until 1984, when he passed away after a third severe heart attack. The city of Košice organized a state funeral with an honor guard and ceremonial salute.

Karol Bárkányi remains a symbol of courage, selflessness, and steadfast devotion to his ideals—an example of how one can remain honorable and kind despite the harshest blows life can deliver.

link to virtual cemetery: CEMETERY – Virtual cemeteries of Slovakia 

 Ing. Ivan Bárkányi (1948–2021)

Ing. Ivan Bárkányi was born on June 23, 1948, in Turčiansky Svätý Martin into a Jewish family of two teachers — Klára Szücsová and Karol Bárkányi — who survived the horrors of war and hoped their only son would grow up in peace. At the time of his birth, they owned practically nothing. As his mother recalled, their only possessions were two geraniums and two cats — and even those belonged to the household where they rented a room.

Ivan’s parents met in the town of Kežmarok, where Klára had been teaching French and art since 1947. Karol worked for the Ministry of Education and Culture and traveled throughout Slovakia inspecting schools, especially with a focus on physical education. During one such visit, he met the young teacher, and their shared values and interests brought them together. They were married on August 23, 1947, in Gemerský Jablonec.

In the school year 1948/49, both received teaching positions at the State Grammar School in Rožňava, not far from Karol’s family. Ivan was born in Martin because one of the best obstetricians of that time, Dr. Schwarz, practiced there. It was a high-risk birth, and there was a real danger that either the baby or the mother might not survive. Thanks to Dr. Schwarz’s expertise, both survived — but he warned strongly against any further pregnancies. And so, Ivan remained an only child.

Growing up without siblings made Ivan both self-contained and reflective. He admitted later in life that this solitude shaped his personality — he became accommodating, non-confrontational, and somewhat passive. Problems made him uncomfortable, and he hoped they would resolve themselves or that someone else would intervene. Yet this introspection also gave rise to his great passions: literature, music, and learning.

From an early age, Ivan devoured books. He read all the children’s literature available at the Košice City Library on Hlavná Street — averaging five books per week. His favorites were Jules Verne, Karl May (whose books were banned under socialism), Walter Scott, Henryk Sienkiewicz, Mark Twain, and Stanisław Lem. He loved prehistoric adventure stories by V. Štorch with Zdeněk Burian’s beautiful illustrations. Later, he fell in love with fantasy — Tolkien, J.K. Rowling, Robert Jordan, Brandon Sanderson, Andrzej Sapkowski, and George R. R. Martin. Even in retirement, reading remained central to his life. He switched from paper books to an e-reader, spending hours at the computer reading news, political commentary, and economic articles. His love of reading was so defining that his mother often painted him immersed in books — and in nearly every one of her paintings, Ivan appears with a book in his hands.

Ivan also played the guitar and loved music. His students adored him — he was known for his good humor, warmth, and positive spirit. Even though he wasn’t much of an athlete in his younger years, he grew to love sports as a television fan later in life — especially cycling and biathlon.

He followed in the footsteps of his father and uncle (Professor Ladislav Reiss) by pursuing technical education. He graduated from industrial secondary school with a focus on electrical engineering and continued at university in the same field. Though he completed his studies successfully, he always admitted that engineering was not his true calling — he lacked the technical curiosity and passion required to excel in the field.

After university, he was assigned to work at VSŽ (today U.S. Steel Košice). Following a brief period of military service, he transitioned into teaching — first at the Metallurgical Technical School and later at the prestigious Šrobárova Gymnasium, where he became involved in a reform movement introducing specialized technical subjects into high schools. Together with colleague Paľko Čarný, he built three professional laboratories — in mechanical engineering, electrical engineering, and computing — equipped with video technology and internal TV circuits. Their work was groundbreaking and remains part of the school’s legacy to this day.

He always had a gift for teaching, and students responded to his kindness and enthusiasm. Still, life in education came with challenges — long shifts, bureaucratic reforms, and even being sent on mandatory “potato brigades” for weeks at a time. Despite the frustrations, he remained committed until reforms faded and the specialized classes he taught were cancelled in 1991. After several more years teaching and a brief return to his original school, he was lured into private business — a decision he later regretted.

He joined a former classmate in a startup business that promised big things but quickly collapsed. Ivan never received his salary and found himself unemployed, with a family to support. With the help of his wife, Katarína, he began small-scale trading — selling paper goods, school supplies, toys, and household items in open-air markets, rain or shine, summer or winter. They worked tirelessly from 1994 until his retirement in 2010.

Katarína was the backbone of this effort. She managed the business, cared for their three children — Petra (their eldest), and twins Karin and Mark — and also looked after Ivan’s mother and her own. Her strength held the family together, especially during lean years when they lived hand-to-mouth.

Ivan never lost his love of peace, coffee, and books. In his later years, his favorite place was their family cabin above Baránok — a simple, cozy retreat they made their own. Though he wasn’t drawn to physical work, he cherished the calm and beauty of the forest, often relaxing there with a good cup of coffee — he was, without question, a devoted coffee lover.

It was there, in that place of tranquility, that Ivan Bárkányi passed away suddenly and unexpectedly on May 23, 2021, due to a heart attack. He died peacefully, without suffering, in the presence of his beloved wife — in a place he loved, surrounded by nature, comfort, and the life they had built together.