De-a lungul activității mele profesionale am schimbat multe locuri de muncă. La 21 de ani eram deja intern ATI la București și abia la 77 ani am decis – spre binele pacienților mei și al meu personal – să încetez activitatea clinică. Cinzeci și șase de ani petrecuți în numeroase spitale, într-o mulțime de țări, pe trei continente…
Aș minți dacă aș declara că dragostea mea cea mai ardentă se îndreaptă spre primul loc de muncă, așa cum un om ar spune că prima sa dragoste a fost cea mai intensă, cea mai pură… Peste tot unde am lucrat, am încercat să dau ce aveam mai bun, uneori am și reușit. Iar eșecurile le-am uitat în mare măsură, probabil și ca urmare a unei reacții naturale de autoapărare.
Decizia de a schimba locul de muncă se explică, în cele mai multe cazuri, prin dorința omului de a-și îmbunătăți viața profesională, dar și cea personală, mai ales dacă omul și-a înjghebat deja o familie.
Ei bine, decizia noastră, a mea și a soției, acum aproape 40 ani, de a părăsi Haifa pentru sudul Israelului, a avut – cel puțin în aparență – ceva din gestul omului care ia o hotărâre pentru că orice e mai bine decât să bați pasul pe loc. Am lăsat în urmă familie, prieteni de o viață, marea, practica particulară, și o viață liniștită, pentru mine chiar prea liniștită.
Uite cum arăta ziua mea de muncă la Haifa: pe la 8 veneam la spital și făceam vizita la unitatea de terapie intensivă pe care o înființasem cu ani în urmă. Apoi intram în birou și rezolvam micile probleme adunate de sârguincioasa mea secretară. Toată activitatea din terapia intensivă se desfășura în continuare sub grija și atenția adjunctei mele, o eminentă doctoriță, deșteaptă, harnică și pusă la punct cu literatura.
Ora 11 era foarte importantă, pentru că atunci apărea cotidianul meu preferat. Mă închideam cu el în birou până la ora 12, când se deschidea sala de mese și atunci luam prânzul. La ora 13 făceam un tur prin unitate, doar ca să mă conving că totul merge așa cum trebuie. La 13.30 eram acasă… Și încă nu împlinisem 45 ani! Ah, da, în fiecare joi eram în sala de operație, anesteziam pacienți, ca să nu-mi uit adevărata meserie…
De aceea am plecat în sud, de aceea mi-am smuls mica familie din mediul ei ambiant atât de plăcut. De aceea am îndrăznit să-i propun soției acel pas, fără a ști dacă ea va găsi un loc de muncă pe măsura dorințelor și capacității ei. Mi s-a spus: ori ești nebun, ori ești prost, ori ești egoist, ori toate la un loc.
Și în 1986 am ajuns la Beer Șeva, la spitalul Soroka. Au trecut de atunci 39 de ani și eu tot acolo sunt. Pensionar de 20 ani, dar acolo. Ani de zile, cu modestele mele posibilități de pensionar, am lucrat la proiecte pentru bunul mers al spitalului. Țin o permanentă legătură cu ”moștenitorii” mei, șeful anesteziei și șeful terapiei intensive, și îmi vizitez fosta secție cel puțin o dată la două săptămâni.
De câteva luni, la inițiativa șefului anesteziei, am inaugurat un ciclu de conferințe pentru medicii anesteziști. O dată pe lună, la ora 7 dimineața, eu deschid ziua de lucru a celor peste 50 medici care vin să asculte cam ce mai are de spus un medic octogenar, aproape nonagenar.
În plus… mă tratez. În anii de după pensionare am ”exploatat” mai multe servicii – din fericire, doar ambulatorii – și am primit o îngrijire pe care numai cei care au un gând bun pentru tine pot să-ți ofere (ca să nu folosesc termenul de ”protecție” în forma sa cea mai altruistă!).
Cu alte cuvinte, la Soroka mă simt ca în a doua mea casă.
Numărul cunoscuților pe care îi întâlnesc în curtea spitalului sau pe coridoare și care (încă) mă recunosc scade progresiv. Unii dintre acei puțini mă felicită:
– Ești (sunteți) neschimbat!
Știu că e o minciună, dar în spatele ei se află un amestec de drăgălășenie și de satisfacție a celui care recunoaște fața unui om pe care nu l-a mai văzut de ani de zile.
Ieri am fost la spitalul Soroka. Era la 24 ore după ce o rachetă iraniană a distrus o parte a spitalului. Nu voiam să mă duc. Nu eram obligat și nici nu puteam să fiu de vreun folos. Stăteam la îndoială, la fel cum te întrebi dacă să vizitezi un prieten drag, internat cu o boală gravă, sau poate ai vrea să-l ții minte așa cum îl știai, nu cu tuburi, cu perfuzii și cu mască de oxigen. Totuși, m-am dus. Cu ecusonul de pensionar am putut intra peste tot unde, în ciuda distrugerilor, se mai poate intra.
Am văzut mai totul. La fiecare pas îmi aminteam cum arătase locul doar cu o zi înainte. Credeam că sunt imun, mai văzusem case distruse de bombe, și ce nu am văzut în viața mea de israelian și soldat, televiziunea a avut grijă să-mi arate, să nu scap nimic… Și cu toate acestea…
Întregul etaj al administrației diviziei de anestezie arată ca și cum tocmai trecuse pe acolo o armată de vandali. Nimic nu mai este cum a fost, inclusiv sala de conferințe unde ar fi trebuit să țin următoarea prezentare, în 30 iulie. Zeci, poate sute de ferestre fără geamuri. Trecând dintr-un loc la altul, aveam senzația că mă învârt într-un cimitir.
Am adunat o cantitate incomensurabilă de amărăciune. Am plâns fără lacrimi, cu o durere insuportabilă în suflet. Și mi-am dat seama că sunt egoist, pentru că în acele momente mă gândeam că nu mi se cuvenea să văd așa ceva, puteam să mor peste câțiva ani (bineînțeles, cât mai mulți!) fără să fiu nevoit să văd ce am văzut, fără să fiu martor la lovitura primită de locul meu de muncă cel mai important, cel care și-a pus amprenta cea mai serioasă pe viața și pe cariera mea.
Dar, din fericire, eu m-am născut optimist și așa o să mor. Și cum să nu fii cuprins de o puternică senzație de optimism, când, la numai 24 ore de la catastrofă, spitalul primește deja cazuri grave, operează, tratează, oferă fiecărui pacient tratamentul care i se cuvine. Și asta nu e totul. La numai 24 ore de la catastrofă, echipele de reparații erau deja prezente! Aproape în fiecare loc lovit am întâlnit muncitori cu caschete care îndepărtau molozul și ici-colo am văzut și indivizi cu planuri în mână!
Am înțeles. Totul e o chestie de timp. ”Pacientul” e într-o stare gravă, dar echipa terapeutică e alături, îi dă primul ajutor și se pregătește pentru ”operația” cea mare, cea care îl va scoate la liman și îi va reda sănătatea.
Cum spuneam, e doar o chestie de timp. Se spune că reparațiile vor dura cel puțin un an. Există planuri de demolare și reconstrucție a clădirii celei mai vechi, lovită în plin de racheta lansată de cei pentru care moartea unui israelian e singurul țel și singura satisfacție.
Ah, era să uit. Spre sfârșitul vizitei, între două coridoare distruse, printre cioburi de sticlă, cărămizi, tencuială căzută și tot ce vrei, s-a apropiat de mine o femeie complet necunoscută, de vreo 50-60 de ani, în halat alb, de spital, împingând un cărucior, și mi-a întins un pachețel:
– Uite un sandviș… Vrei?
Gabriel Ben Meron
Sursa imaginilor: Gabriel Ben Meron
