Într-un articol anterior, întitulat 1988. Moscova şi nu numai (https://baabel.ro/2025/08/1988-la-moscova-si-nu-numai/), relatam despre o deplasare în URSS, prilejuită de cooperare tehnică americano-sovietică. Acest articol povesteşte despre cea de adoua călătorie în ţara aflată în Perestroikă.

Proiectul meu s-a dovedit mai puțin robust decât credeam și prezența mea la uzina din Brejnev a fost amabil solicitată. Proiectul de modernizare a durat câțiva ani și a implicat patru țări, așa că reapariția mea în comunitatea străinilor nu a stârnit surprize. Dar mă grăbesc.

Aterizarea la Moscova părea lipsită de evenimente — It’s déjà vu all over again!, cum spunea Yogi Berra. Mă însoțea un coleg de la principala firmă contractantă. Ne-a întâmpinat aceeași escortă Intourist, am stat la același hotel și a doua zi am prins un zbor târziu spre Brejnev. Am ajuns la 2 noaptea. O dubă ne-a lăsat în fața aceleiași clădiri ca anul trecut. În timp ce mă îndreptam spre intrare cu bagajele în mână, o umbră a ieșit din întuneric și mi-a întins ceva, spunând în grabă:

– Știu că au adus ”Sibirskaya” pentru barul străinilor. Cumpără-mi, te rog, o sticlă, iată banii.

Pentru o secundă am înghețat, apoi m-am prefăcut că nu înțeleg rusa și am intrat. În timpul perestroikăi, autoritățile au încercat să reducă alcoolismul endemic din Uniunea Sovietică. Producția de vodcă a fost redusă și s-au aplicat restricții la cumpărare. Dar, din cauza prejudiciului adus economiei, măsura nu a durat mult. Sărmanul om, care stătea noaptea în așteptarea unei șanse la o sticlă, mi-a adus aproape realitatea socială.

Printre angajații străini am fost primit ca un vechi prieten. Unii erau acolo, cu întreruperi, de ani de zile. Lipsea numai inginerul olandez. Se îndrăgostise de o frumoasă Natașa, probabil o dragoste adevărată, pentru că s-a mutat la ea, ignorând clauza din contract care ne interzicea să locuim în afara clădirii alocate. Puteai primi oaspeți, chiar și peste noapte, dar nu era permis să te muți. Într-o dimineață, la serviciul lui a sosit o mașină și l-a dus direct la aeroport. Natașa a rămas în urmă, inconsolabilă.

După prima vizită m-a apucat curiozitatea despre acea țară vastă și am căutat cărți pentru a înțelege mai bine Rusia, trecutul și prezentul. Am găsit Scrisori din Rusia ale marchizului de Custine, scrise în timpul călătoriei sale din 1839. M-a fascinat atemporalitatea observațiilor sale. În timpul călătoriei, el a ascuns aceste note, temându-se de Ohrana, poliția țaristă omniprezentă. Dacă nu vedeai anul scrierii, ai fi putut crede cu ușurință că au fost scrise în anii 1980. Aveam cartea cu mine și, într-un moment imprudent, am fotocopiat câteva pagini nedatate și le-am postat pe coridorul nostru. Nu mi se părea un act subversiv, credeam că doar străinii le vor vedea. A doua zi dimineața am auzit râsete, dar paginile dispăruseră.

Înaintea plecării noastre, uzina a organizat un picnic pe Volga. Fluviul era imens, impresionant, bogat în vegetație și faună și cu multe insule. Nave rapide lăsau cozi lungi de valuri. A fost grătar și multă bere. Am stârnit dezaprobarea grupului german, fiindcă am „răpit”-o pe cea mai drăguță dintre colegele rusoaice și am intrat cu ea într-o discuție lungă și captivantă, în timp ce ceilalți se ocupau de frigărui. Nu pot să interpretez altfel animozitatea nemților.

Uneori eram invitat la casele colegilor. Multe dintre femeile mai tinere aveau voci frumoase și la întâlnirile cu prieteni sau colegi cântau cântece populare siberiene. Majoritatea erau divorțate și aveau un copil – probabil de vină era vodca “Sibirskaya”. La cină, una dintre ele mi-a spus că, după tradiția tătarilor, femeia nu se așeza la masă până când soțul ei nu termina de mâncat – dovadă că educația sovietică nu pătrundea peste tot.

În februarie 1989, trupele sovietice au părăsit Afganistanul și amintirile traumei generale și ale tragediilor individuale erau încă proaspete. Am auzit despre mame care abia ieșeau din casă, sperând că fiul dispărut s-ar putea întoarce. Anunțurile de deces aduse familiilor evitau să menționeze Afganistanul, atribuind pierderile unor accidente de antrenament, în care fiul „erou” murise salvându-și camarazii. Veteranii din Afganistan se recunoșteau ușor — privirea intensă și mersul hotărât spuneau totul.

Noua deschidere și toleranța timidă față de disidență aduceau speranța unui viitor mai luminos. Oamenii criticau fără teamă eșecurile comuniste, unii chiar spuneau că vor să emigreze în America.

La încheierea proiectului am mai avut câteva ședințe și curând după aceea ne-am trezit la același hotel din Moscova, cunoscut din anul trecut, cu același Argus, pe același scaun din colțul holului.

Arbat
Având o zi liberă, m-am dus să văd faimoasa stradă Arbat, boemă și nărăvașă, celebrată de scriitori și de cântăreți precum Bulat Okudzhava și Vladimir Vîsoțki. Când am ajuns, era plin de oameni care sorbeau dintr-o libertate pe care nu o mai cunoscuseră. Nu e ușor de descris, dar se simțea o oarecare asemănare cu West Village din New York și chiar cu Strada Lipscani. Artiști și interpreți ocupau trotuarele. Într-un colț, un grup recita un poem dedicat lui Janusz Korczak, profesorul polonez care a decis să meargă în lagărul de exterminare împreună cu copiii din clasa sa de la orfelinat. În altă parte, cineva cânta cântecele lui Vîsoțki cu o voce uimitor de asemănătoare. Erau grupuri care recitau poeme sau cântece interzise, blatnîie pesni — cântecele prizonierilor politici din gulag. Acolo se simțea cel mai tare vântul libertății. Am filmat cât am putut și m-am întors la hotel.

„O noapte furtunoasă”
Escorta ne-a informat că au o problemă și nu ne pot da camere separate. Ce puteam face? Am împărțit o cameră cu colegul meu – din fericire erau două paturi separate.

Când ne-am așezat bagajele, am observat că ușa abia se închidea. Puteai să bagi un deget între ușă și toc. Am făcut haz de necaz și ne-am culcat. Eu dorm ușor și nu mă așteptam la o noapte odihnitoare. După miezul nopții l-am auzit pe colegul meu strigând:

 
– Cine e acolo?

 
Mi-am închipuit că are un coșmar și am adormit la loc. Peste încă vreo oră am auzit pași în dormitor și m-am gândit că e colegul care nu poate dormi. Apoi a fost liniște și am dormit până dimineața. M-a trezit vocea colegului:

– Hei, Vladimir, verifică-ți blugii, vezi dacă portofelul e la locul lui.

Ambele portofele lipseau. Am sunat escorta noastră de încredere și ea a izbucnit în lacrimi.

– Toți o să dea vina pe mine, fiindcă nu v-am spus să vă ascundeți lucrurile de valoare sub pernă! – a spus ea, speriată.

Babușka, cea care supraveghea toată activitatea pe etaj, a venit să-și exprime compătimirea. Show-ul era perfect, probabil era și ea implicată în furt.

Curând a sosit poliția: un ofițer în uniformă și unul în civil, evident de rang superior. În mintea mea l-am botezat „Inspector Clouseau”. Ne-a întrebat unde am fost și cât am pierdut: eu 700 de dolari, colegul meu 900. Eram practic lefteri. Observând că înțeleg rusa, inspectorul a ieșit să se consulte cu escorta Inturist. La întoarcere s-a așezat și ne-a sugerat:

– De ce nu declarați că aveați toți banii laolaltă și i-ați pierdut într-un restaurant?

Abia mi-am stăpânit râsul, până mi-am dat seama că încerca să ne ajute. La intrarea în Uniunea Sovietică trebuia să declari câți bani ai, iar la ieșire trebuia să dai socoteală pentru diferență. Când am rămas singuri în cameră, m-a întrebat ce mai aveam în portofel.

– Permisul de conducere și carduri de credit, am spus.

– Ce e un card de credit?

I-am explicat pe cât am putut.

– Nu trebuie să-ți faci griji că cineva îl va folosi aici.

Era politicos și compătimitor.

– O să ai probleme când te întorci acasă?

– Nu, am răspuns, trebuie numai să sun compania de carduri și îmi vor trimite altul.

Prăpastia culturală era izbitoare.

– Puteți să-mi dați un raport de poliție pentru asigurarea de acasă?

– Imposibil! Un document oficial sovietic să iasă din țară? Nici țara voastră nu ar permite așa ceva.

A fost un schimb cald și instructiv, lecția a meritat 700 de dolari.

Cu ancheta încheiată, trebuia să găsim o soluție pentru problema imediată. Aveam nevoie de ajutor. Singura care ne putea ajuta era ambasada, dar nu prea știam cum să ajungem acolo. Am oprit o femeie pe stradă și am întrebat-o unde e ambasada americană. Ne-a dat indicații. Nu eram sigur că am înțeles bine, așa că am întrebat-o încă o dată pe ce stradă trebuia să o luăm. Deodată a înlemnit.

– Nu știu cine sunteți și mi-e frică, a spus și s-a îndepărtat în grabă.

Vântul libertății nu ajunsese la toți.

În sfârșit am ajuns la ambasadă și pentru prima dată la Moscova cineva ne-a zâmbit. Secretara era amabilă și eficientă. Ne trebuiau vreo 60 de dolari, dar ea a insistat să ne dea fiecăruia cel puțin 300. Ne-a cerut pașapoartele, bine că le mai aveam.

– Pașapoartele pierdute ajung adesea la organizații teroriste internaționale, ne-a spus.

Ne-a înmânat banii și și-a cerut scuze:

– Știți cum e guvernul, nu-i place să piardă bani, îi vrea înapoi.

Și, înainte de a termina propoziția, a aplicat pe prima pagină a ambelor documente câte o ștampilă mare pe care scria: „Acest pașaport este valabil numai pentru întoarcerea în SUA”. Era, în sfârșit, o dovadă incontestabilă că am fost la Moscova.

Mai aveam încă o noapte înainte de plecare și, învățați de experiență, am baricadat ușa cu bagajele. Totuși nu puteam dormi și, precum ne așteptam, după miezul nopții, cineva a încercat să deschidă ușa. M-am sculat, m-am dus la ușă și am auzit pe cineva fugind.

În ultima zi la Moscova, în sala de așteptare a aeroportului Șeremetievo, am răsfoit o broșură de pe un stand. Pe copertă era emblema Amnesty International și steaua lui David. Titlul anunța cu litere de-o șchioapă: Amnesty International — o unealtă a sionismului internațional. Era un ultim efort al propagandei sovietice.

Acasă am trimis prin poștă pașaportul însoțit de un cec de 300 de dolari. După câteva săptămâni, pașaportul a revenit cu o ștampilă mică pe ultima pagină: „Valabilitatea acestui pașaport este restabilită”. Am mai folosit de multe ori acel pașaport și niciuna dintre cele două ștampile nu a fost vreodată verificată.

Vladimir Brunstein