După fluviile de fiere, umori, frustrări și ură deversate pe platformele sociale, încerc cu modestele mele mijloace și lecturi aplicate să încropesc un crochiu al unuia din ultimii scriitori autentici ai Europei de Răsărit, un self made man, un om deosebit de talentat care și-a clădit în timp o personalitate artistică uriașă.

Bineînțeles nu sunt naiv, Premiul Nobel are întotdeauna, pregnant în ultimele două decenii, o conotație politică de actualitate: Krasznahorkai provine pe linie paternă dintr-o familie evreiască convertită de frica regimului horthyst, numele lor inițial fiind Korin. După mamă are origini ardelenești, posibil românești, mama fiind născută Haiduc. Este originar din Gyula, o provincie săracă și cam uitată de lume la frontiera ungaro-română. Este un opozant vocal al regimului lui Viktor Orbán, practic un ungur devenit european, multicultural, trăindu-și o bună parte a vieții în străinătate.

Cu toate că continuă să scrie doar în maghiară, Krasznahorkai este emblematic pentru multiculturalitate, liberalism și chiar postmodernitate, criterii care evident au contat în decernarea Premiului Nobel. 

Câteva date biografice esențiale

Nume complet: László Krasznahorkai

Data nașterii: 5 ianuarie 1954

Locul nașterii: Gyula, Ungaria (regiunea Békés, aproape de granița cu România)

Naționalitate: maghiară

Ocupație: romancier, eseist, scenarist, traducător, conferențiar itinerant

Limbă de creație: maghiară

Premii majore:

Man Booker International Prize (2015, pentru întreaga operă)

Best Translated Book Award (SUA, 2019, pentru Baron Wenckheim’s Homecoming)

National Book Award for Translated Literature (SUA, 2022)

Austrian State Prize for European Literature (2021)

Premiul Kossuth (Ungaria, 1993).

Origini și formare intelectuală

Familie: provine dintr-o familie de profesori; mediul a fost marcat de cultură umanistă și rigoare morală.

Educație: Liceul din Gyula.

Studii universitare la Universitatea József Attila din Szeged (litere și drept). Urmează apoi filologie și estetică la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta, unde se specializează în literatura germană și teoria artei.

Lucrare de licență: Kafka și problema vinovăției existențiale – încă din tinerețe îl interesa raportul dintre religie, ruină și limbaj.

În timpul studenției frecventează cercuri literare independente (în special cele asociate revistei Mozgó Világ), apropiate de gândirea filozofică antitotalitară și de estetica modernistă.

Perioada de formare (1977–1985)

Lucrează o vreme ca redactor la editura Magvető și ca bibliotecar, timp în care își definește vocea stilistică.

Începe redactarea romanului Sátántangó (Tangoul Satanei)(1977–1984), care îi va aduce recunoașterea.

În această perioadă citește intens Kafka, Dostoievski, Musil, Thomas Bernhard, Blanchot și mistici evrei și creștini (Gershom Scholem, Meister Eckhart).

Caută o formă de „literatură escatologică fără teologie”, ceea ce va deveni semnul distinctiv al operei sale.

Debut și afirmare (1985–1989)

1985: publică Sátántangó la editura Magvető – debut considerat imediat un eveniment literar major în Europa Centrală.

Devine rapid asociat cu noul val al prozei maghiare postmodern-apocaliptice.

1989: publică Az ellenállás melankóliája (Melancolia rezistenţei), romanul care îl consacră internațional.

În același an, începe colaborarea cu Béla Tarr, care va adapta ulterior ambele romane în filme-cult.

Anii ’90 – itineranță și deschidere internațională

După căderea comunismului, devine o figură literară nomadă, călătorind între: Berlin (unde beneficiază de o bursă DAAD), Kyoto și Tokyo (studiind cultura și estetica japoneză), New York, China și Anglia (ca scriitor rezident). Această perioadă îi formează dimensiunea orientală și mistică a viziunii: „În Japonia am descoperit ce înseamnă liniștea sacră a lumii după sfârșitul ei.”

În această etapă scrie Háború és háború (Război şi război) (1999), romanul obsesiv despre salvarea unui manuscris, inspirat din experiența exilului și a comunicării prin Internet (pe care îl consideră „un nou Babel”).

Perioada matură (2000–2016)

Trăiește între Berlin, Kyoto și Pilisszentlászló (Ungaria, la poalele munților Pilis – loc cu reputație mistică în tradiția maghiară).

Publică Seiobo járt odalent (Seiobo a trecut prin infern) (2008), operă de mare rafinament estetic, alcătuită din 17 povestiri interconectate, despre întâlnirea omului cu sacrul în artă.

Báró Wenckheim hazatér (Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim – apărut şi în limba română, la Editura Trei, în 2021) (2016) încheie ciclul apocaliptic început cu Sátántangó: o „comedie a sfârșitului”, care transformă viziunea tragică într-o farsă cosmică.

În interviuri, afirmă că vede aceste romane ca părți ale unei singure Cărți, o „Divină Comedie postmodernă”.

Stil de viață și filozofie personală

Refuză viața publică și interviurile convenționale; trăiește retras. Nu folosește tehnologie modernă (nu are telefon mobil, evită Internetul). Este preocupat de meditație, tăcere, exercițiu spiritual.

A studiat îndelung Zen-ul japonez, Taoismul chinez, mistica evreiască (Kabbala), și escatologia creștină occidentală.

Consideră literatura un act sacral și scrisul o formă de asceză. „Scrisul e o rugăciune făcută unei divinități care nu mai răspunde.”

Tematică și stil

Teme: degradarea morală, disperarea metafizică, sfârșitul civilizației, căutarea sensului.

Stil: fraze foarte lungi (adesea o pagină întreagă), un flux continuu al conștiinței, o voce narativă profetică, ritm de incantație.

Influențe: Kafka, Gogol, Dostoievski, Thomas Bernhard, dar și mistica iudaică și taoismul.

Ton: apocaliptic, ironico-metafizic, uneori grotesc.

Textele sale sunt populate de figuri profetice deformate, comunități decăzute și peisaje postapocaliptice. Timpul este adesea neclar, ciclic sau suspendat, iar limbajul devine un mijloc de revelație sau distrugere.

Krasznahorkai folosește o proză de rezistență la citire, în care dificultatea devine formă de ascetism intelectual.

Este adesea considerat un scriitor al viziunii, nu al intrigii.

Context cultural și estetic 

Krasznahorkai este considerat cel mai important romancier maghiar postbelic și unul dintre marii autori europeni ai „crizei modernității”.

Opera sa poate fi plasată la intersecția a trei mari tradiții: modernismul central-european târziu (Kafka, Musil, Broch, Gombrowicz), Postmodernismul metafizic (Thomas Bernhard, W.G. Sebald), mistica și apocaliptica iudaică și orientală (Kabbala, taoism, budism zen).

Scrisul său reunește structura de coșmar moral a Europei Centrale cu o căutare spirituală de tip universalist, apropiindu-l de Kafka sau Beckett prin sentimentul de a fi „la capătul istoriei”.

Scrisul său reunește structura de coșmar moral a Europei Centrale cu o căutare spirituală de tip universalist, apropiindu-l de Kafka sau Beckett prin sentimentul de a fi „la capătul istoriei”.

Colaborări artistice

Béla Tarr: colaborare cinematografică excepțională – Sátántangó (1994), Werckmeister harmóniák (2000), A torinói ló (Calul din Torino, 2011). Scenariile sunt scrise de Krasznahorkai; dialogul filmic traduce fraza lui literară în imagine temporală lentă.

Tarr a spus despre el: „Krasznahorkai e singurul scriitor care gândește în durată, nu în acțiune.”

A avut legături intelectuale strânse cu Péter Esterházy, Imre Kertész, Péter Nádas. Împreună definesc „epoca de aur a prozei maghiare contemporane.

Receptare și importanță culturală

A fost tradus în peste 25 de limbi și recunoscut ca una dintre cele mai importante voci ale literaturii europene postbelice.

În Occident este considerat urmașul lui Kafka și Beckett și „profetul apocalipsei lente. „Dacă ar exista un Nobel pentru profunzime, Krasznahorkai l-ar merita de mult.” (Susan Sontag).

În Germania este văzut ca „scriitorul central-european al ruinei morale”.

În Japonia este citit ca „romancier zen”, datorită Seiobo járt odalent.

În SUA a devenit o figură cult în mediile academice, mai ales prin traducerile lui George Szirtes și Ottilie Mulzet.

Semnificația universală a lui Krasznahorkai

László Krasznahorkai oferă una dintre cele mai coerente și radicale viziuni apocaliptice ale epocii postmoderne. El rescrie condiția umană în termeni de ruină, obsesie și speranță mistică, într-un univers unde lumea s-a sfârșit deja, dar limbajul continuă să existe

.

Opera sa este punctul de contact dintre romanul modern european și meditația filozofică asupra sfârșitului civilizației. Astfel, el apare ca moștenitorul final al modernismului central-european, dar cu o formă nouă de misticism narativ — o religie a ruinei și a rezistenței prin viziune.

Krasznahorkai este sinteza și depășirea lui Kafka, Bernhard și Sebald. De la primul preia legea opacă și vinovăția metafizică, de la al doilea monologul claustrant și dezgustul existențial, iar de la al treilea melancolia ruinelor și estetica memoriei. Toate acestea se reunesc într-o cosmologie a sfârșitului, unde limbajul devine instrumentul mântuirii prin dezastru.

László Krasznahorkai este un scriitor al escatologiei moderne, un vizionar al ruinei, care traduce marile teme teologice — sfârșitul, mântuirea, tăcerea divină — în forme literare seculare.

Prin fraza sa monumentală și prin viziunea totală, el se înscrie în linia marilor profeți estetici ai Europei Centrale, alături de Kafka, Musil și Kertész.

Câteva citate semnificative

„Lumea nu se destramă brusc. Se destramă cu o infinită tandrețe, pas cu pas, cu o răbdare divină.”— Sátántangó (1985)

„Apocalipsa nu este o catastrofă. Este o stare.”— Interviu, Berlin, 2002

„Totul se sfârșește, dar în feluri care cer o infinită atenție.”— Az ellenállás melankóliája (Melancolia rezistenței, 1989)

„Am simțit dintotdeauna că trăim nu înaintea, ci după sfârșitul lumii.”— Interviu, Der Spiegel, 1999

„Sfârșitul nu e un eveniment, ci o atmosferă care a pătruns peste tot.”— Conferință, Tokyo, 2008

„Oamenii nu mai cred în nimic, dar continuă să vorbească despre sens. Iar acesta e cel mai profund semn al ruinei.”— Sátántangó

„Ruina nu este distrugere, ci forma de existență a lumii după ce Dumnezeu a plecat.”— Interviu, New York, 2000

„Trăim printre resturile unei ordini divine care nu mai are centru, dar încă produce umbre.”— Az ellenállás melankóliája.

„Există o frumusețe tăcută în fiecare ruină: e semnul că lumea nu a murit, ci s-a oprit din creștere.”— Notiță din jurnal, Kyoto, 2006.

Ediții și opere

Krasznahorkai, László. Sátántangó. Budapest: Magvető, 1985.

Krasznahorkai, László. The Melancholy of Resistance. New Directions, 2000.

Krasznahorkai, László. War and War. New Directions, 2006.

Krasznahorkai, László. Seiobo There Below. New Directions, 2013.

Krasznahorkai, László. Baron Wenckheim’s Homecoming. New Directions, 2019.

Studii critice și eseuri

Sontag, Susan. “The Apocalypse According to Krasznahorkai.” The New Yorker, 1995.

George Szirtes. “The Melancholy of Resistance.” The Guardian, 2016.

Kovács, András Bálint. Screening Modernity: Béla Tarr and László Krasznahorkai. Routledge, 2015.

Peternák, Miklós. The Cinematic Metaphysics of Béla Tarr and László Krasznahorkai. Budapest: CEU Press, 2013.

Boyd Tonkin (ed.). Man Booker International Anthology: Krasznahorkai Essays. London: Granta, 2015.

James Wood. “The Death of the World: Krasznahorkai’s Vision.” The New Yorker, 2019.

Dyer, Geoff. “A Novelist of Infinite Sentences.”The New York Review of Books, 2020.

Sursa fotografiei

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1b/Krasznahorkai_L%C3%A1szl%C3%B3_%28D%C3%A9ri_Mikl%C3%B3s%29_%283x4_cropped%29.jpg

Miklós Déri, CC BY-SA 4.0 https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0, via Wikimedia Commons

George Vigdor