În 1978 o companie petrolieră din Texas a angajat firma la care lucram să construiască un invertor special pentru a alimenta senzori de mare adâncime folosiți la foraj. Era chiar la începutul perioadei mele în firmă — abia trecuse un an de când ajunsesem în țara belșugului. Cea mai mare parte a muncii reale de proiectare fusese deja făcută de inginerul-șef, Frank L.

Frank pilotase un bombardier în al Doilea Război Mondial. Încă înainte de a împlini douăzeci și doi de ani a fost doborât deasupra Germaniei, capturat și dus în marș printr-un sat, rănit la mână de un glonț; totuși cu aceeași mână făcea semne și zâmbea fetelor. Într-o misiune anterioară, pe când încerca să se întoarcă la bază cu avionul avariat, a auzit pe interfon pe unul dintre membrii echipajului spunând: „Pop, trebuie să reușești — acasă te așteaptă cea mai bună sticlă de bourbon.” Așa era Frank și mulți dintre colegii mei erau ca el — veterani de război plini de povești.

Glenn, șeful producției, povestea că luptase în Pacific cu japonezii. Când nava le-a fost torpilată și a coborât într-o barcă de salvare, au fost înconjurați de rechini, până când au fost salvați de o șalupă. Proprietarul companiei, Leonard G. (Lenny), fusese navigator pe un bombardier și spre sfârșitul războiului avionul lui s-a prăbușit. Din clipa în care a deschis parașuta și până a atins pământul a hotărât să se „convertească” la protestantism, aruncând tot ce arăta că e evreu. În lagăr tot încerca să evadeze și să se întoarcă la luptă, dar nu a reușit. În cele din urmă a fost eliberat de Armata Sovietică și abia mai târziu mi-a povestit cel mai ciudat detaliu al eliberării: un ansamblu de fete rusoaice a susținut un spectacol de cântece și dansuri pentru prizonierii americani. Am întâlnit mulți veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial din toate categoriile sociale, de la agentul de asigurări auto până la vicepreședintele unei mari companii din Ohio.

Mai erau și alții — tineri, de fapt niște copii, care luptaseră în Vietnam, unii mai aveau uniformele și medaliile. Ralph fusese pilot. Deși era inginer-șef la o firmă concurentă, mi-a devenit prieten apropiat, unul dintre cei mai apropiați până astăzi. Am lucrat împreună la multe proiecte și am ajuns la destinații cu avionul pilotat de el. Prin el am văzut inima generoasă, frumoasă a Americii.

Primii ani în Statele Unite au fost plini de descoperiri: un pământ nou, o națiune nouă, o împletire de frumusețe și mizerie, un amestec confuz care îmi amintea de J.D. Salinger.

Mă aflam pe o navă de explorare oceanică și de foraj de ultimă generație care cerceta fundul oceanului în căutarea aurului negru. L-a găsit în largul Coastei de Fildeș, nu departe de Abidjan. Așadar, la mai puțin de un an în America, cu viză temporară, fără green card și doar cu un document de călătorie al ONU pentru apatrizi, călătoream deja prin lume. Mai mult, am schimbat avionul la Paris — orașul-magnet pentru oricine crescuse în România.

În zborul de la New York la Paris mă însoțeau doi tineri texani pentru care nimic nu era mai rău decât o călătorie peste ocean — nici măcar impozitele. Sarcasmul lor față de entuziasmul meu pentru călătorii a făcut ca acele șapte ore din prima etapă să fie un chin. Odată ajunși la Paris, ei au dispărut imediat, lăsându-mă să-mi împlinesc visul de a vedea Turnul Eiffel. L-am văzut, doar că am pierdut avionul următor, spre Abidjan.

Nu-mi amintesc exact cum am reușit, dar a doua zi dis-de-dimineață eram într-un zbor Air Afrique spre destinația mea. După aterizare, cum nu aveam idee încotro s-o iau, m-am dus să cer ajutor la ambasada americană. Secretara ambasadei, care s-a nimerit să fie evreică, m-a ajutat să-mi regăsesc colegii și, curând după aceea, un texan masiv (toți colegii mei din acel proiect păreau să fie texani; e și normal având în vedere petrolul) m-a luat la heliport pentru zborul până la navă. Nu știu cui i-a fost mai greu să-l înțeleagă pe celălalt, mie cu accentul lui texan sau lui cu engleza mea ezitantă, dar ne-am descurcat. În timp ce conducea și se plângea de obrăznicia șoferilor francezi — pe atunci Coasta de Fildeș mai era de facto o colonie franceză — mi-a arătat o pungă mare de hârtie plină cu bani, de parcă tocmai jefuise o bancă. „Ăsta e statul de plată săptămânal”, se lăuda.

Pe navă am fost prezentat conducerii și, spre groaza mea, am descoperit că se construise deja o legendă în jurul meu. Chipurile eram celebrul expert rus în sisteme de putere care îi putea întrece la băutură pe toți cei de pe bord. Poate că a fost ideea omului nostru de marketing. După o asemenea primire, nu putea să urmeze decât un anticlimax.

Echipamentul nostru, de mărimea unui frigider de familie, vopsit în galben, era montat și funcționa și eu mă gândeam deja cum să-mi umplu timpul, când, într-o dimineață, tânărul texan care călătorise cu mine a apărut și a anunțat radios: „Galbenul s-a dus.” Echipamentul meu cedase și fără piese de schimb, nici nu-l puteam repara. Așa că nu prea aveam ce face și m-am întors pe țărm cu elicopterul francez — și mai bătrân decât pilotul lui. Am găsit un hotel decent și am început să explorez cartierul.

Abidjan se întindea pe o suprafață mare: un centru cu clădiri coloniale bine întreținute, înconjurat de o mare de sărăcie. Nu departe de centru, o șosea asfaltată mergea câteva sute de metri și apoi dispărea printre dune nesfârșite de nisip; o plăcuță proclama: „Această șosea este un dar din partea poporului Cehoslovaciei.” Mai încolo, rămășițele unei fabrici de încălțăminte indicau o origine similară — cadouri dintr-o țară socialistă soră. Mi-au venit în minte memoriile lui Paul Théroux despre proasta gestionare a ajutorului dat Africii după independență. Străzile principale erau pline mai ales de rezidenți francezi și de oameni de afaceri aflați în vizită; fete tinere în pantaloni scurți mergeau pe motociclete cu nonșalanță franțuzească. Oamenii își făceau somnul de după-amiază pe trotuare sau pe petice de iarbă. În copaci ciorchini de lilieci atârnau cu capul în jos, adăugând culoare peisajului.

Și apoi era Hotel Ivoire, o clădire modernă cu mai multe etaje, cu un hol imens care găzduia magazine-boutique și, în centru, un patinoar, o prezență ciudată într-un climat tropical.

Acolo, și nu-mi amintesc prea bine cum, l-am întâlnit pe cel mai interesant om din oraș. Josh era un israelian care crescuse în România și emigrase curând după terminarea serviciului militar, în anii ’60. La Abidjan era antreprenor în instalarea și întreținerea aparatelor de aer condiționat. Ne-am împrietenit imediat și, la insistențele lui, în aceeași zi m-am mutat în apartamentul pe care îl împărțea cu prietena lui franțuzoaică.

Povestea lui era neobișnuită. În copilărie, Josh îl însoțea adesea pe tatăl său, care era directorul Circului de Stat din București, în turnee în provincie. Mulți artiști erau romi și de la o vârstă fragedă el a cunoscut cultura și limba lor. Într-un fel, era fiul a două triburi — născut într-unul, adoptat de celălalt. Oriunde îl duceau drumurile, căuta comunitatea romă locală. După ce a părăsit România, a petrecut o vreme într-un lagăr de tranzit la Viena, unde, apropiindu-se de romii locali, era adesea tratat ca unul de-al lor, au încercat chiar să-l oprească să-și continue drumul spre Israel.

În Israel a încercat să întemeieze un circ, dar a eșuat financiar; apoi s-a angajat în marina comercială. Așa a ajuns la New York. Acolo, abia coborât de pe navă, a găsit un băiat rom care l-a condus la bulibașă — conducătoarea comunității — o femeie din Brooklyn care l-a primit ca pe un oaspete de onoare. Mi-a descris cu drag acea întâlnire; doi ani după ce îmi vorbise prima oară despre ea, pe când eram înapoi în SUA, un necrolog din New York Times anunța moartea ei.

Odată, plimbându-ne prin Hotel Ivoire, ne-a oprit un bărbat din Pakistan care cerea o informație. Până să-mi dau seama, el și Josh au intrat în vorbă — unul în urdu, celălalt în romani —și s-au înțeles perfect. Am rămas cu gura căscată. După anii petrecuți cu circul, Josh era și un magician formidabil. Mereu făcea scamatorii, uneori numai pentru mine, alteori într-un bar pe care îl frecventam. Din clipa când intra, fetele de la tejghea îl salutau strigând: „Israeli! Israeli!” Primea chiar invitații de la comunitatea franceză locală pentru spectacole ocazionale. O dată era să-i stric un spectacol. În ultima mea zi, înainte de plecare, m-a rugat să-i cumpăr două ziare. Am făcut-o cu plăcere, dar când i le-am dat, am înțeles că făcusem o gafă: se referise la două ziare identice pentru scamatoria din acea seară.

Acea primă vizită în Africa mi-a lăsat amintiri de lungă durată. Am încercat să-mi aștern impresiile în scrisori, trimise familiei și prietenilor, prin serviciile poștale ale hotelului, dar niciuna nu a ajuns. Doar două, trimise prin poșta privată a companiei petroliere, au ajuns la destinație. Ani mai târziu într-o grămadă de scrisori vechi, am găsit una de la secretara acelei companii texane, o fată din Singapore cu care legasem o scurtă prietenie. Ea mi-a retrimis o scrisoare care sosise după plecarea mea și un bilet în care spunea că nu a venit să-și ia rămas-bun, fiindcă nu voia să fie văzută plângând.

Vladimir Brunstein