În iarna lui 1959 am petrecut mai multe săptămâni la Moscova, în vizită la tata, care îşi făcea doctoratul în inginerie la Institutul Baumann[1]. Am locuit în căminul pentru doctoranzii străini, unde am fost primită cu multă simpatie, fiind singurul copil (poposit vremelnic) în anturajul lor. M-am împrietenit repede cu Munir Mohamed Hillel din Egipt, Jas’ha din Indonezia şi Li din China. În ajunul plecării mele au organizat o mică petrecere, mi-au dat cadouri şi au scris câteva rânduri în jurnalul meu[2]. Cel mai bine m-am înţeles cu Li care m-a învăţat să salut în limba chineză. Aveam să mă folosesc de noua achiziţie lingvistică la întoarcerea în ţară, în Gara de Nord, unde ne-a ieşit în cale un chinez pe care l-am abordat cu un Ni-hao[3] plin de voioşie. N-o să uit niciodată zâmbetul larg, prietenos, al acelui chinez necunoscut, uimit că o fetiţă de șase ani din România îl saluta în limba lui maternă.
Cred că atunci mi-am dat seama pentru prima oară ce mult înseamnă salutul, contactul paşnic cu celălalt, fie el şi necunoscut. De altfel, potrivit antropologilor, salutul este „un pact tacit de neagresiune”: îți arăt că te recunosc, nu te ignor, nu te atac. De aceea, aproape toate culturile au formule de salut prietenoase, binevoitoare. Mai mult, în majoritatea limbilor vorbite pe planetă[4], formula de salut e aceeaşi: Bună ziua (şi variantele ei: bună dimineaţa, bună după-amiaza, bună seara, noapte bună).
Cred că pentru cititorii Baabel (care cunosc foarte bine formulele de salut din principalele limbi de circulaţie internaţională) e interesant de aflat cum se dă bună ziua în finlandeză – Hyvää päivää, în armeană – Բարև ձեզ (Barev dzez), malteză – Bongu, inuită – ᐊᒐᓇᖅᑐᖅ (Agnaiqtuq), în bască – Egun on, în albaneză – Mirëdi.
Există şi alte formule de salut care urează sănătate şi noroc (precum cunoscutele formule ale romanilor – Ave şi Salve – dar şi cel din în limba romani – Sastipe baxtale şi coreeană – 안녕하세요 (Annyeong haseyo), dar şi urarea de Pace (în ebraică Şalom שלום şi în arabă Salam سلام).
Dar să revin la Bună ziua, acest salut quasi-universal care a inspirat una dintre zicalele româneşti cele mai înţelepte: Să laşi loc de bună ziua.
Este un sfat care te îndeamnă (probabil, pe baza unei experienţe străvechi) să nu rupi definitiv o relaţie (de prietenie, vecinătate, colaborare sau afaceri), chiar dacă apar neînţelegeri sau conflicte, să nu împingi duşmănia până la punctul de rupere, fără nicio posibilitate de împăcare, când şi salutul (semnul ancestral de minimă atenţie şi bunăvoinţă) va fi anulat, spulberându-se şansele de reînnodare a legăturii, cândva în viitor.
Când mânia îţi întunecă judecata, nu-ţi mai pasă dacă vei încheia relaţia, dacă ruptura va fi definitivă, ba chiar îţi doreşti acest lucru, declarând cu năduf: „Cu tine am terminat-o! Piei din faţa mea! Să nu te mai văd în faţa ochilor! Niciodată nu voi mai schimba vreo vorbă cu tine!” După un răstimp, însă, când vei fi cumpănit în linişte asupra situaţiei, poate că vei dori să te împaci, dar reconcilierea e mult mai dificilă, uneori chiar imposibilă, dacă cearta a fost definitivă… Este tocmai ceea ce te povăţuieşte zicala ancestrală, bazată pe învăţămintele trase în urma unui şir lung, foarte lung, de certuri şi împăcări: să laşi loc de bună ziua.
Proverbe sau zicale similare se întâlnesc şi la alte popoare. Dau doar câteva exemple: Don’t burn your bridges (Să nu-ţi arzi punţile) spun englezii, Man sieht sich immer zweimal im Leben (În viaţă te poţi întâlni de două ori cu acelaşi om) spun germanii, Deja siempre una puerta abierta (Lasă întotdeauna o ușă deschisă) zic spaniolii, dar eu cred că zicala românească e mult mai plastică.
Pentru mine acel „loc de bună ziua” este un spaţiu ferit de valurile vrăjmăşiei, alocat viitoarei împăcări, unde cele două părţi vor putea pătrunde pentru a-şi lepăda duşmănia, cu condiţia de a rosti parola: Bună ziua.
Mi-am amintit de această zicală acum, în răstimpul dintre Roş Haşana şi Iom Kipur, Zilele Căinţei, când – potrivit preceptelor iudaismului – trebuie să găsim căile împăcării, reconcilierii, să cerem iertare celor cărora le-am greşit, să reînnodăm legăturile deteriorate de neînţelegeri. Nu este un proces uşor, pentru că presupune empatie, smerenie, flexibilitate. Nu poţi porni pe calea reconcilierii fără să faci primul pas… în locul lăsat pentru bună ziua.
Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă simt lovită în rărunchi într-atât, încât am fost paralizată de supărare. Am încremenit, buzele mi-au rămas ferecate şi mi-a fost imposibil să mai salut vreodată persoana care m-a ofensat. Duşmănia a invadat locul de bună-ziua şi risipirea ei nu avea sorţi de izbândă. A lăsa loc de bună ziua înseamnă a preveni cronicizarea unor conflicte, a-ţi cumpăni acţiunile şi a-ţi struni pornirile. Uşor de zis şi, uneori, foarte greu de făcut. Probabil că există şi situaţii când nu poţi lăsa niciun loc de bună-ziua… Nu-ţi permite vrăjmaşul.
Andrea Ghiţă
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Bauman_Moscow_State_Technical_University
[2] Jurnalul (pe care l-am inaugurat la vârsta de cinci ani şi jumătate) era dictat de mine şi scris de tata. A fost ideea lui şi s-a dovedit de mare ajutor pentru educaţia şi formarea mea.
[3] 你好 (Nǐ hǎo).
[4] Informaţie furnizată de AI
