Număr vizualizări 16 ori
Holocaustului din România i-au supraviețuit aproximativ 380.000 de evrei, din totalul de peste 728.000 atins în perioada interbelică. Reîntoarcerea în țară nu însemna că viața își relua cursul de dinainte de perioada persecuțiilor, căci supraviețuirea în sine însemna adaptarea la noile provocări postbelice. Acest text va puncta, pe de o parte, câteva elemente de bază ale reconstrucției vieții evreiești după Holocaust, în ciuda obstacolelor politice, sociale și materiale. Pe de altă parte, va avea în vedere migrația ca strategie dominantă de supraviețuire și reconfigurare identitară, influențată de situația geopolitică și politici duplicitar aplicate.
O primă dificultate consta în găsirea unui spațiu de locuire, căci casele evreiești erau fie distruse, fie ocupate de neevrei. Pe lângă aceasta, evreii se confruntau și cu dificultăți în găsirea altor membri ai familiei care poate mai erau în viață, depășirea traumelor fizice și psihologice, recuperarea bunurilor, dar și căutarea unor opțiuni mai sigure pentru reconstruirea unei noi vieți, precum migrarea spre Palestina sau alte țări din Occident. Pentru alte mii de evrei din lagărele de persoane strămutate (DP camps) din Austria, Germania sau Italia, dilemele supraviețuirii se conturau și mai acut.
Aceeași situație dificilă a fost întâlnită și în rândul supraviețuitorilor din Transilvania de Nord (aproximativ 35–40.000, din cei peste 132.000 de evrei deportați). Majoritatea s-au întors din deportările la Auschwitz în vara anului 1945. Doar câțiva au supraviețuit ascunzându-se, ca refugiați în România, sau au fost eliberați în vara anului 1944 din batalioanele de muncă forțată din Ungaria. Aceștia din urmă au început reorganizarea vieții comunitare sub conducerea lui Ernest Marton,[1] lider sionist important din perioada interbelică, fugit în România în mai 1944. El a ajutat la organizarea migrației ilegale spre Palestina în timpul războiului, prin Comitetul de Ajutorare pentru Refugiații Evrei din Transilvania de Nord.[2] După 23 august 1944, această organizație a primit statut oficial și ulterior a adoptat numele Consiliul Consultativ Evreiesc al Transilvaniei de Nord. Organizații similare din regiune au sprijinit repatrierea supraviețuitorilor din lagărele naziste, deoarece guvernul român nu s-a implicat până în martie 1945, când sovieticii i-au predat controlul asupra acestei zone. Crucea Roșie Internațională și Joint au oferit sprijin esențial în acțiunile de ajutorare, precum organizarea transporturilor feroviare la inițiativa emisarilor Mossad (deși doar un sfert dintre supraviețuitori au beneficiat, restul sosind prin mijloace proprii).
În general, între principalele surse și organizații de sprijin pentru reconstrucția comunităților evreiești s-au remarcat eforturile majore ale liderilor comunitari precum Wilhlem Filderman sau Rabinul Moses Rosen, dar și ale Joint, ale Crucii Roșii Internaționale sau ale organizațiilor sioniste de tineret. România a devenit, de asemenea, o reședință temporară și punct de plecare spre Palestina pentru zeci de mii de refugiați evrei din Polonia, Ungaria, Germania, Austria și Cehoslovacia, precum și pentru evrei eliberați din munca forțată sub sovietici. Unele statistici arată că în 1947 numărul total al acestor refugiați a ajuns la 130.000, reprezentând o provocare majoră pentru comunitățile care încercau ele însele să se readapteze și să se reorganizeze.[3]
Traumatizați de suferință, rămași fără familii și locuințe, confruntându-se cu noi forme de antisemitism, majoritatea supraviețuitorilor din România au emigrat în deceniile următoare. Chiar dacă cetățenia evreilor supraviețuitori a fost restaurată prin decrete în 1944 și 1947, restituirea proprietăților a fost doar parțială, iar practicile discriminatorii au persistat. Așa cum arată Ștefan Ionescu în cartea sa recentă[4], până la instaurarea oficială a regimului comunist, ceea ce a fost distinctiv în abordarea guvernelor de tranziție față de supraviețuitorii evrei a fost un grad accentuat de duplicitate. Aceasta a devenit evidentă prin disonanța dintre retorica publică filosemită și adoptarea ulterioară a unor legi de restituire care au fost rapid subminate sau anulate. Sprijinul aparent pentru restituire era, în realitate, determinat de interese politice naționale – în special dorința de a obține condiții mai favorabile și câștiguri teritoriale la negocierile pentru Tratatul de Pace din 1947. După semnarea tratatului, guvernul român a modificat legislația privind cetățenia, revocând-o rapid pentru cei care fugiseră din țară, sub motivația sancționării unei presupuse lipse de loialitate. Opinia publică era în mare parte indiferentă sau chiar ostilă problemei restituirii. Chiar și presa de stânga radicală, deși aborda probleme sociale reale, redirecționa deseori nemulțumirile către evreii supraviețuitori. Doar câțiva avocați neevrei (precum Valjean Vasilescu, V.V. Stanciu și Constantin Vicol) au pledat public pentru abrogarea legislației antievreiești și apărarea drepturilor supraviețuitorilor.
O altă particularitate a guvernelor de tranziție a fost utilizarea pe scară largă a românizării și a justiției retributive ca instrumente politice folosite de toate părțile împotriva adversarilor lor, mai degrabă decât din preocupare reală pentru dificultățile evreilor. În același timp, birocrați, profitori și politicieni ai fostului regim au continuat să beneficieze de achizițiile de bunuri evreiești din timpul războiului, în ciuda legislației adoptate între ianuarie și aprilie 1945 care viza explicit categoria „profitorilor de război”.
Pe de altă parte, unele tendințe ale guvernelor de tranziție continuau de fapt practicile și politicile discriminatorii aplicate de regimul anterior. Așa cum arată stenogramele guvernelor de tranziție (precum cel condus de generalul Sănătescu între 23 august – 3 noiembrie 1944) și ale ședințelor interne de partid, antisemitismul a continuat să fie o realitate socială și politică. Atitudinile antievreiești au fost alimentate de vizibilitatea unor evrei procomuniști în cadrul coalițiilor guvernamentale. Apoi, continuități apar și în resentimentele economice ale românilor, mulți considerând exproprierea bunurilor evreiești din timpul războiului drept o formă de „justiție socială”. Unii cetățeni au sprijinit regimul Antonescu – chiar și în perioada de declin – motivați de teama de a pierde câștigurile materiale dobândite în detrimentul evreilor. Anxietăți similare au reapărut după război, în special ca reacție la întoarcerea refugiaților și supraviețuitorilor evrei care încercau să-și recupereze locuințele și proprietățile.
Care au fost reacțiile evreilor la aceste noi provocări? Sub toate regimurile politice, evreii și liderii comunitari au apelat la instrumente legale și la sprijinul internațional pentru a-și apăra sau recupera drepturile și proprietățile – eforturi care au alimentat deseori acuzații de conspirație și neloialitate față de stat. O rețea informală de rezistență juridică, condusă de liderul Wilhelm Filderman, a pus în aplicare experiența acumulată în timpul Holocaustului, prin adaptare la contextul postbelic. Până în 1948, recuperarea drepturilor și bunurilor a depins în mare parte de litigii, negocieri legale și activitatea avocaților și specialiștilor, astfel încât restituirea reușită a fost accesibilă doar unui număr limitat de foști proprietari evrei. Pentru copiii și tinerii care își pierduseră familiile și resursele materiale, speranța de recuperare a dispărut și mai devreme.
Antisemitismul popular din Europa de Est s-a amplificat așadar după 1945 din cauza asocierii generalizate dintre evrei și comunism, care reinstituia mitul antisemit al iudeo-bolșevismului.[5] Chiar dacă între cadrele de partid se regăseau numeroși evrei, între care unii foști refugiați în Uniunea Sovietică din cauza pericolului nazist, integrarea populației evreiești în structurile statului socialist s-a dovedit rapid un eșec, iar marea parte a comunității a ales calea migrației.
Aliyah a fost facilitată de către organizațiile sioniste și mișcările de tineret, care s-au reînființat rapid după război. Relansarea a fost marcată de o mare varietate de opțiuni ideologice, ceea ce a condus la fragmentarea mișcării în diverse organizații care funcționau sub Executiva Sionistă, coordonată de Organizația Sionistă Mondială și Agenția Evreiască. Reînființarea a fost permisă și chiar încurajată de autoritățile române în primii ani postbelici, deși atitudinea generală a Uniunii Sovietice față de sionism era destul de ostilă.[6]
Datorită caracterului lor extrem de dinamic, numărul membrilor organizațiilor sioniste postbelice este greu de estimat. Pentru 1947, unii istorici au estimat 100.000 de membri, dintre care aproximativ 20.000 în mișcările de tineret, cu o preferință clară pentru structurile de stânga. După crearea statului Israel, numărul total a ajuns la 200.000.[7] O statistică din 1948 privind tinerii sioniști din toată țara, aparținând diferitelor organizații grupate sub Hehaluț (care coordona în special fermele de pregătire – hachshara), arată că cele mai numeroase organizații erau Dror-Ichud, Hanoar Hatzioni și Busselia.[8] În perioada tranziției către comunism (1945–1947) și înainte de crearea statului Israel (1948), emigrarea se făcea pe cale ilegală, deoarece autoritățile britanice emiteau un număr limitat de autorizații pentru emigranți. Migrația ilegală era organizată în principal de tineretul sionist (Bricha) cu sprijinul Joint.
Sionismul a jucat un rol important atât pentru evreii români aflați în tranzit în lagărele de persoane strămutate din Europa, cât și pentru cei întorși din Transnistria sau care au supraviețuit în România în timpul războiului. În lagărele de persoane strămutate din Europa de Vest, propaganda sionistă îi îndemna constant pe supraviețuitori să opteze pentru Palestina prin organizarea de kibuțuri. Viața în lagăre pentru cei fără casă sau care refuzau să se întoarcă acasă nu era ușoară: „Eliberați, dar nu liberi – acesta este paradoxul evreului”.[9] Dar sionismul oferea sens chiar și pentru acei refugiați evrei care în cele din urmă au optat pentru alte destinații decât Israel. Migrația a transformat astfel un proiect național politic într-o a doua șansă la supraviețuire. Pentru tinerii evrei, grupurile de kibuț din aceste lagăre au devenit opțiuni atractive, devenind locuri ale camaraderiei, sprijinului și chiar „familii” substitut de care aveau disperată nevoie.
În Europa de Est situația a fost diferită. Majoritatea supraviețuitorilor evrei trăiau în adăposturi private, nu în lagăre de refugiați, uneori împreună cu alți membri ai familiei care au supraviețuit. Viața de zi cu zi se desfășura în sărăcie și condiții dificile. În România, în toamna anului 1944, Consiliul de Miniștri a aprobat deschiderea centrelor de pregătire (hachșarot) pentru viitorii emigranţi. Astfel, ferme din apropierea orașelor au fost închiriate pentru pregătire agricolă, în timp ce muncitorii sioniști se puteau pregăti și în diverse fabrici.
Aplicând și în cazul migrației același tratament duplicitar, autoritățile române evitau să interzică migrația, dar nici nu o facilitau. Emigrarea evreilor din România a fost formalizată în 1947 prin „pașapoarte colective”. Comitetul Democrat Evreiesc (noua organizație de stat care reprezenta evreii și era subordonată autorităților comuniste) a fost însărcinat de la acel moment cu problemele migrației, îndepărtându-i pe sioniști din acest domeniu.
După crearea statului Israel și în deceniile următoare, politicile românești privind emigrarea au oscilat între acces deschis (emigrarea evreiască în masă din 1948–1951, respectiv 1958–1965) și închiderea frontierelor (1951–1957). Ca stat-satelit al Uniunii Sovietice, poziția României privind emigrarea evreilor depindea de interesele sovietice în Orientul Mijlociu. Emigrarea a devenit posibilă doar prin pașapoarte individuale, în urma unei proceduri complicate. Transferul evreilor din România în Israel a evoluat așadar ca transfer de marfă de export, bazat pe acorduri între cele două țări.
Între speranță și constrângere, traseele evreilor supraviețuitori din România arată că reconstrucția postbelică a fost inseparabilă de migrație, aceasta devenind nu doar o opțiune, ci soluția prin care o comunitate devastată și-a putut revendica demnitatea, continuitatea și dreptul la o viață sigură.
Dr. Anca Filipovici
cercetătoare la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale din România
Surse imagini:
- Arhiva Fortepan, donată de András Dőri
- Arhiva Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din Români, Fond VII
- Colecția de arhivă a United States Holocaust Memorial Musem
[1] Attila Gidó, „Raportul lui Ernest (Ernő) Marton despre situaţia evreilor din Transilvania de Nord”, în Magazin Istoric, 4/2016, p. 38–43.
[2] Attila Gidó, „Survivors of the Northern Transylvanian Deportations: Liberation, Repatriation, Reckoning”, în Yad Vashem Studies, 2 (51) 2023, p. 80.
[3] Liviu Rotman, Evreii din România în perioada comunistă, 1944-1965, Polirom, Iași, 2004, p. 31.
[4] Stefan Cristian Ionescu, Justice and Restitution in Post-Nazi Romania. Rebuilding Jewish Lives and Communities (1944-1950), Cambridge University Press, 2025.
[5] Bernard Wasserstein, Vanishing Diaspora. The Jews in Europe since 1945, Hamish Hamilton, London, 1996, p. 42.
[6] Hary Kuller, Evreii în România anilor 1944-1949. Evenimente, documente, comentarii, Hasefer, București, 2002, p. 70.
[7] Hildrun Glass, Minderheit zwischen Zwei Diktaturen. Zur Geschichte der Juden in Rumänien 1944-1949, R. Oldenbourg Verlag, München, 2002, p. 39, 42.
[8] Kuller, Evreii în România anilor 1944-1949, p. 81-83.
[9] Avinoam Patt, “Our Courage: The Meaning of Zionism for Survivors in the Aftermath of the Holocaust”, in Kata Bohus (et all.), Our Courage. Jews in Europe 1945-48, De Gruyter, Oldenbourg, 2021, p. 287.
