Număr vizualizări 24 ori
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.
Traducerea din limba germană îmi aparține. Versiunea română o publicăm în foileton în Revista Baabel cu aprobarea editurii.
Hava Oren
16 februarie. Weiberfastnacht (Carnavalul Femeilor)
Joia asta am liber, căci astăzi începe al cincilea anotimp: carnavalul. La fel ca în fiecare an, timpul normal se oprește și la ora 11 și 11 minute, puterea e preluată de femei și de bufoni. Câșlegile încep cu gogoși, cu pupici și cu tobe. În ultimii ani, cu măsurile luate împotriva pandemiei, orașului i-a fost tare dor de toate acestea. Pe durata carnavalului, tot restul se estompează: războiul din Ucraina, întoarcerea la dictatură în atâtea locuri din lume, crimele împotriva femeilor în Iran, cutremurele din Turcia și din Siria, liniștea de moarte în Belarus.
Seara, „Pizzeria il Golfo”, pizza la pachet: o încăpere mică, o tejghea, un cuptor cu mangal, un aparat de cafea; afară trei-patru mese, câteva scaune. Atât. Patronul s-a schimbat, înainte era un napolitan. Se pare că acesta a pus la punct afacerea și când a devenit rentabilă, a vândut-o unuia din Bangladesh, cu tot cu pizzarul și cu bucătăreasa, o siciliancă.
Noul patron împingea mesele la locul lor, îndată avea să deschidă. Se vedea că mai era motivat, afacerea mergea bine. Pizzarul știa să frământe un aluat bun. Era scund, șters, numai ochii lui trădau ce văzuse pe drumul lung prin Pakistan până la Brindisi; munca de acolo, numai pentru masă și cazare, dacă priciul pe care dormea putea fi numit cazare. Vorbea italiana, germana nu, dar până acum s-a descurcat: avea de lucru, un acoperiș deasupra capului și o asigurare de sănătate. Bucătăreasa, cu țigara în colțul gurii, cu cuțitul în mâna dreaptă și cu privirea atentă la tot ce se petrecea în încăpere. Vocea răgușită, aproape fără accent, îi subliniază purtarea amabilă, întotdeauna la înălțime, încordată ca un arc.
Am luat în primire pachetele, ca de obicei, o Margherita, una Capperi, Sardelle, Ruccola. La ieșire se formase o mică coadă, tineri în drum spre școala de dans din parc. Unul din ei făcea pe clovnul și purtătorul de cuvânt. „Un domn bătrân vrea să treacă.” Avea dreptate, aveam de trei ori cei șaptesprezece ani ai lui și eram, într-adevăr, un domn cărunt, cu spatele drept, cu privirea cercetătoare, vesel și deloc arogant și – ceea ce azi ieșea în evidență în mod deosebit – nu eram nici costumat, nici mascat.
23 februarie. Schimbare de perspectivă
E ceață. Catedrala străpunge cenușiul spălăcit cu turnurile ei ascuțite, întunecate – de fapt e un tablou frumos, dar el se pierde în cacofonia clădirilor ridicate la nimereală pe celălalt mal al râului. Astăzi papagalii sunt obosiți. Pălăvrăgesc în alunul lor secular, cu crengile răsucite ca niște licurici stinși. Par să se distreze.
În aerul dimineții, de la Grand Hotel se mai simte mirosul de pește al cinei tradiționale de ieri, Aschenmittwoch (Miercurea Cenușii). Deasupra apei plutesc zdrențe de ceață. Aici, la cotitura râului, orașul respiră ca un convalescent la prima plimbare pe coridorul spitalului. De pe pod se văd semnalele roșii și albastre care ghidează circulația fluvială, ici-colo câte un ponton sau un șlep. Spre nord și spre sud orizontul se deschide larg. Prin pâcla care se topește pare să se anunțe o schimbare a vremii. Oare va ploua după-amiază? Sau va fi soare?
Mai târziu, la intrarea clinicii, uit să-mi activez cheia electronică. Fac cale-ntoarsă și străbat din nou toată lungimea coridorului. Abia acum observ excavatorul galben de peste drum și îi urmăresc brațul de oțel care scurmă pământul negru ca și cum ar răscoli în trecut sau poate într-o altă lume pe care noi o disprețuim, nefiind în stare să ne schimbăm perspectiva. Mânați de impresii vagi, în căutarea neobișnuitului, surzi la tăcere și la erotica obiectelor, suntem prizonierii normalității, cu privațiunile ei enorme și cu belșugul ei irațional. Oare realitatea – mâine se împlinește un an de la atacul Ucrainei de către Rusia, cum ne anunță titlurile țipătoare ale ziarelor de bulevard – ne face surzi, muți și orbi?
Peter Rosenthal
