Număr vizualizări 30 ori
Povestea de faţă face parte din categoria: “de n-ar fi, nu s-ar povesti”, așa că hai s-o povestim!
Fiind de peste 30 de ani membru și chiar unul din directorii clubului de caiac-canoe din Richmond Hill, am trecut prin multe situații deosebite, interesante și chiar unice. Clubul a fost întemeiat de un grup de entuziaști ai sportului, în frunte cu Jean Chretien (nicio legătură cu fostul prim-ministru al Canadei), un atlet cu suflet și condiție fizică de campion. Putea sta chiar și în picioare într-o canoe de competiție (în mod normal se stă pe un genunchi), un lucru extrem de dificil într-o ambarcațiune care cântărește doar 14 kg. Din păcate, acum câțiva ani un atac de cord l-a luat pe Jean dintre noi.
La început, clubul se concentra mai ales pe activități de competiție, dar cu timpul, membrii originali și-au adus familiile și prietenii, astfel încât populația clubului a crescut de la 16 membri la vreo 300, adăugându-se și activități de divertisment. Orientarea spre performanță a continuat și clubul a creat mulți sportivi medaliați pe plan național și internațional. Masters (maeștrii), de la 30 de ani în sus, mai toți născuți în Europa de Est și foști campioni, au continuat și ei să se antreneze serios, în tradiția și spiritul din tinerețea lor. Apogeul activității de lor era Campionatele Naționale Canadiene care se ținea anual în august. Locul campionatului se alegea prin tragere la sorți printre cluburile naționale.
Până acum câțiva ani, am fost și eu activ în aceste competiții locale și naționale și am acumulat o mulțime de medalii de toate culorile. Dar de la o vreme m-am lenevit, am continuat să fac sport numai de plăcere, totuși i-am mai antrenat pe noii veniți și i-am supravegheat.
În ultimii șapte ani, profilul etnic al clubului s-a schimbat radical. A avut loc o adevărată invazie de “ruși” din Republica Moldovenească, Ucraina și “lipoveni” din Dobrogea, toți canotori de vârf în țările lor. La început, noii mei colegi se chinuiau cumplit cu engleza și cum eu vorbesc foarte bine limba rusă, am devenit atât un traducător căutat, cât și un ghid cu experiență pentru integrarea noilor veniți în societea canadiană.
Acum câțiva ani, după Campionatele Naționale de Masters de la Calgary, la clubul nostru a apărut un sportiv pe nume Igor, venit recent din Ucraina. La vremea sa fusese multiplu campion național al Ucrainei și acum, la “bătrânețe” (45 de ani), a devenit antrenor. L-am văzut antrenându-se pe lacul Wilcox al clubului nostru și în mod clar avea stilul și viteza unui mare campion. Câțiva dintre cei mai buni canoiști ai clubului l-au însoțit pentru antrenament, dar Igor i-a depășit cu ușurință, era clar că el era de un calibru special. Când a ieșit din barcă, m-a impresionat statura lui de cel puțin 1,95 m și brațele de culturist. Mai puțin m-a impresionat burta lui, tot uriașă, și faptul că s-a așezat pe ponton și și-a aprins imediat o țigară.
Antrenorul clubului m-a rugat să vorbesc cu Igor, să-i mai dau îndrumări și chiar să-l duc acasă cu mașina mea, dacă “vărul” lui nu vine să-l ia. Am făcut-o cu mare plăcere, iar el s-a entuziasmat de rusa mea și de faptul că îi voi putea fi de folos. Mi-a povestit că în Ucraina fusese antrenor, cu salariul “spectaculos” de $90 pe lună, și că demult își dorise să plece în vest. Când i-a fost acceptată participarea la Campionatele Naționale Canadiene, el a vândut tot ce avea și banii i-au ajuns taman pentru un bilet de avion Kiev-Calgary, atât. La Calgary, clubul local și câțiva canotori ucraineni l-au hrănit și i-au dat ceva bani ca să se poată întoarce. El însă avea alte intenții. După ce a câștigat o medalie de aur la mai toate probele, a devenit mult mai încrezător în steaua lui și a decis că merita să încerce să rămână în Canada și avea șanse să-și găsească pe undeva un post de antrenor.
Până la urmă a venit la Richmond Hill, lângă Toronto, unde cunoștea deja câțiva canotori de la campionatele din Calgary. În plus avea acolo și o rudă, un fel de văr care i-a promis să-l găzduiască pentru câteva săptămâni.
Am mai stat la taclale și mi-a mărturisit că suferea cumplit că nu găsea nicăieri hrișcă, mâncarea lui obișnuită de acasă. I-am spus că secretul era să meargă la magazine rusești și i-am și explicat unde să le găsească. Apoi m-a rugat să-l duc acasă, la vărul lui, care locuia în apropiere. Pe drum l-am întrebat ce planuri avea pentru vară și mi-a spus că s-a înțeles cu niște ruși care își construiau căsuțe de vară mai la nord, în zona lacurilor. Acolo era mult de lucru, mai ales în dulgherie, și el se pricepea. Plata era bineînțeles în cash, la negru. Primea două mese pe zi și putea să doarmă acolo. Între timp am ajuns, dar “vărul” nu era acasă și el nu avea cheie.
I-am propus să așteptăm împreună întoarcerea vărului. El a acceptat cu bucurie, cred că se și aștepta la această propunere. “Vărul” locuia într-o vilă care părea să valoreze peste un milion de dolari. Și da, chiar îi aparținea. Apoi a adugat jenat că “vărul” venise din Rusia doar cu doi ani în urmă și încă nu-și putea permite o casă mai mare. Spre surprinderea mea, nu glumea, afirmația i se părea pefect normală. Voiam să-l întreb cu ce se ocupă vărul lui, dar m-am răzgândit. Nu avea niciun motiv să-mi spună adevărul, chiar dacă îl știa.
Timp aveam berchet, așa că am trecut la miezul problemei: cum își va aranja statutul legal în Canada? După o scurtă ezitare, Igor mi-a răspuns că e prea obosit ca să mai inventeze vreo minciună și îmi va spune adevărul, în speranța că îl voi înțelege și că voi păstra secretul. A intrat rapid în miezul problemei și mi-a spus că intenționează să profite de caracterul corupt și pervers al societății canadiene, deși soluția i se părea necinstită, ba chiar rușinoasă. În Ucraina avea cetățenie, loc de muncă, și o mică locuință și acestea l-ar fi descalificat ca refugiat. Prin “vărul” lui aflase că exista soluție aproape garantată și rapidă: să apeleze la clauza de compasiune acordată celor persecutați pe bază de orientare sexuală. Trebuia doar să declare că e homosexual și că în țara lui fusese bătut de poliție și amenințat că își va pierde atât slujba, cât și locuința, dacă nu renunță la stilul lui de viață și activitățile homosexuale. Partea legală a fost pusă la punct de un grup de avocați canadieni gay cu influență, conectați solid cu autoritățile. Aceștia aveau interesul să ajute la consolidarea numerică, socială și economică a comunității gay și erau dispuși să ajute chiar și pe cei care nu erau cu adevărat gay, dar erau gata să pretindă că sunt.
În formulare trebuia să descrie amănunțit cum și când au avut loc persecuțiile, precum și natura lor. Odată aflat în Canada, trebuia să dovedească că are un stil de viață gay. Cel mai simplu era să frecventeze localuri cunoscute ca atare. Instrucțiunile cuprindeau și situații în care el va trebui să provoace altercații fizice în baruri gay, suficient ca să atragă atenția poliției și să fie înregistrat ca un gay activ, dar să nu exagereze cu violența, ca să nu fie închis sau expulzat din Canada – deci să fie un bătăuș “prietenos” și “politicos”. Tot ce mi-a spus Igor mi s-a părut bizar, dar nu inimaginabil.
L-am întâlnit din nou toamna, după închiderea sezonului, și mi-a spus că a câștigat frumușel cu munca lui de dulgher. În privința stabilirii în Canada, formalitățile erau deja într-o fază avansată. În primăvara următoare a devenit rezident permanent. Un antrenor excelent și un dulgher profesionst – ce societate nu are nevoie de astfel de membri?
Așa se încheie saga acestui sportiv întreprinzător și curajos care poate spune cu convingere că în acest deznodământ everybody wins!
George Kun
Septembrie 2010
Sursa imaginilor:
1. George Kun
2. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Canoe2010Vizu.JPG Victor Vizu, CC BY-SA 3.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0>, via Wikimedia Commons
3. https://tvtropes.org/pmwiki/pmwiki.php/Main/BarBrawl Anton Otto Fischer Creative Commons Attribution-NonCommercial-ShareAlike 3.0 Unported License, via Tvtropes
