Număr vizualizări 594 ori
După vizita la Omaha şi conferinţa de la Washington, am ajuns la New York în ziua de 16 Decembrie la orele serii. La gara Penn, aflată în mijlocul Manhattan-ului, refăcută faţă de cea pe care mi-o aminteam, mă aştepta prietenul meu V. L. Sala principală, ce poartă numele lui Daniel Moynihan [1] este o expansiune a gării originale Penn, şi oferă posibilităţi de călătorie către noi direcţii. Ajunsă aici, am simţit că revin într-o lume pe care o cunoşteam, dar de această dată, principalul meu obiectiv era să reîntâlnesc prieteni din tinereţe.
Ce senzaţie plăcută, să fii aşteptat de un prieten care te va conduce la hotelul ales cu totul din întâmplător, foarte aproape de gară.
În timpul celor cinci zile la New York, am reuşit – singură sau cu prietenii – să ajung şi la unele obiective turistice. Pentru prima seară, îmi cumpărasem un bilet la Carnegie Hall[2].
Concertul era susţinut de quintetul „Vengerov si prietenii”. Iniţial aş fi preferat să-l pot vedea pe Maxim Vengerov [3] ca violonist solist, dar a trebuit să mă mulţumesc cu participarea sa într-un grup concertant alături de alţi muzicieni.
Următoarele zile erau programate pentru întâlnirea cu prietenii mei „vechi” şi foarte buni DDB, pentru a vizita împreună, două locuri necunoscute de mine. Este vorba de inedita „grădină botanică” situată în partea sudică a oraşului, numită „High Line” şi Muzeul de artă americană Whitney care o mărgineşte la capătul dinspre sud-vest.
Ultima zi a şederii a fost o întâlnire aproape inedită, o lungă discuţie şi depănare de vieţi şi amintiri cu B.L, valoroasa solistă a corului de copii de la Bucureşti în anii `70, cu o voce profundă, amintind-o pe cea a lui Edith Piaf.
Drumul cu V.L. pe 7’th Avenue, de la gară spre hotel, l-am făcut trecând prin mulţimea de oameni grăbiţi, în timp ce noi eram deja în lumea „noastră”, departe de zarva şi zăpăceala din jur. Întâmplarea făcuse că ultima noastră întâlnire, avusese loc la Bucureşti, chiar în toamna anului trecut.
Am căpătat o cameră la etajul 14, o cameră care avea să-mi dea mult de furcă din cauza funcţionării nereuşite a aparatului de aer condiţionat
După ce am lăsat bagajul la hotel, am plecat împreună cu Vlad, într-o plimbare lungă de-a lungul lui Broadway, spre strada 57, unde se află Carnegie. M-am lăsat condusă agale şi fiind doar cu o săptămână înaintea Crăciunului, nu era de mirare cât de animată era strada. Astfel am ajuns în scurt timp în vestitul Time Square. Lumini, reclame, gălăgie, lume… Time Square before Christmas 2025
Dintr-o dată, mi-au atras atenţia ţipetele, care se voiau cântece, în limba idiş, ce rosteau cuvinte pe care oricum nu le-aş fi înţeles. Patru tineri evrei (aş fi spus evreiaşi) scunzi (poate copii) şi îmbrăcaţi în „uniforma – cămaşă şi pantalon” alb-negru a religioşilor ortodocşi, cei patru făceau un zgomot deranjant în mijlocul pieţei, dansând într-o horă, în timp ce strigau cu voce tare. Era a treia zi de Hanuca, motiv pentru care un rând de camionete, staţionau în spatele tinerilor, aliniate în rând, lăsând să se vadă câte o lampă din metal gri, adică o Hanukia, cu lumânările (vezi becurile) zilei a treia, aprinse. Era un spectacol gălăgios, inestetic şi mai ales doritor de a atrage atenţia. Mă gândeam pe de-o parte la libertatea de „exprimare” care aici continuă să persiste, în ciuda atmosferei globale potrivnice evreilor, identificaţi de cele mai multe ori ca israelieni. Pe de altă parte, îmi spuneam de ce trebuie aceşti tineri să se dea în spectacol, într-o lume, care, mă îndoiesc că îi iubeşte.
Drumul a continuat cu un popas la o pizzerie ultra-aglomerată şi un altul în staţia de metro unde mi-am cumpărat o cartelă pentru următoarele şapte zile, pe care o voi putea folosi la orice mijloc de transport în comun (se numeste OMNY). În cele din urmă ne-am despărţit în faţa intrării de la Carnegie Hall.
M-am orientat cu ajutorul plasatoarelor şi am ajuns la locul meu, aflat în mijlocul sălii. Fiind destul de târziu nu am putut vedea mai nimic din arhitectura interioară sau decoraţiile sălii atât de prestigioase. Un lucru a fost cert, m-am aşezat pe scaun, cu haina de iarnă în braţe şi am încăput destul de greu. Aproape că ne atingeam unii pe alţii, totul era foarte strâmt şi incomod, nu mi – a făcut nici o plăcere să stau aşezată. Speram ca programul să recompenseze lipsa de comoditate. Dintre cele câteva săli de concert renumite pe care le-am vizitat, nici una nu întrece în frumuseţe şi chiar sonoritate excelenta, sala Ateneului Român. Iar dacă cuiva, nu i-au trecut încă paşii pe acolo, faceţi-o fără ezitări. Nu sunt multe săli atât de frumoase, evocatoare si cu o sonoritate deosebitâ.
Cele două piese din program erau compoziţii de Brahms, Quintetul de pian nr. 34[4] cu interpretarea la pian a lui Yefim Bronfman, cunoscut publicului israelian şi cel de clarinet nr. 115[5]. Cu Maxim Vengerov la vioară, alături de patru muzicieni talentaţi, printre care, o doamnă la vioara a doua.
Maxim Vengerov este un violonist celebru, născut la Novosibirsk, israelian în momentul de faţă, este cotat printre marii violonişti ai epocii, având şi o activitate educativă bogată în favoarea tinerilor muzicieni talentaţi.
M-am întors seara la hotel cu un autobuz care m-a lăsat destul de aproape. Am avut câţiva dascăli buni în ale transportului new-yorkez.
Ziua următoare urma să fie o premieră, poate evenimentul cel mai inedit la New-York. Este vorba de întâlnirea cu membrii familiei mele, din partea maternă. Lanţul genealogic matern, cu partea sa americană, a început atunci când cei doi fraţi ai bunicii mele, Clara Ichill, din Botoşani, au ajuns în SUA înaintea Primului Război Mondial.
Este vorba de Iosif, în postura sa americană Joseph Ishill (1888-1966)[6], maestru tipograf, care a înfiinţat în anul 1926 în statul New Jersey o tipografie, „Oriole”, după numele fiicei mezine. Acolo a publicat literatură radicală sau europeană până la închiderea tipografiei în 1964.
Încă din tinereţe, Joseph a fost un om cu vederi anarhiste, deţinând în casa părintească o bibliotecă bogată. De această bibliotecă, care cuprindea cărţi ale socialiştilor utopici, dar şi ale lui Bakunin sau alţi anarhişti ruşi, a profitat în adolescenţă mama mea, Malvina Herşcovici. Încercând diferite căutări în catalogul de cărţi „worldcat.org”, spre surprinderea mea, apare numele lui Joseph, ca autor al câtorva lucrări. Faptul că tipografia „Oriole” a avut un rol în lumea gazetărească, poate şi literară a vremii, cel puţin în zona în care a funcţionat, se poate deduce din cele de mai jos:
Al doilea frate, George Ishill a trăit în Florida, iar cele două familii nu au fost în legătură.
Legătura cu membrii familiei, americani, a fost extrem de vagă în timpul perioadei comuniste, se cam ştia că nu era bine-venită corespondenţa cu „străinătatea”. Lipsa corespondenţei a continuat până nu mult, când am reluat legătura cu nepotul unchului Joseph, Ronald Ishill. Ne-am întâlnit, Ron, soţia Pat şi fiul Craig la o cafenea. Am vorbit despre trecut, despre rudele cunoscute, am văzut nenumărate poze de familie, dar nu am rămas cu certitudinea,că firul legăturii noastre s-a reînnodat cu adevărat.
În zilele următoare, fie cu DDB, fie cu V.L, mi-am reluat mai de voie, mai de nevoie, postura de turistă, în ciuda iernii încă în faşă.
Primul obiectiv a fost “High Line”[7], o platformă proiectată inițial la începutul anilor 1930 ca o linie feroviară de marfă. Construcția a început în 1929 şi a fost inaugurată îm 1933. Proiectul a făcut parte din proiectul de îmbunătățire a traficului urban local, menit să elimine pericolul circulaţiei trenurilor la nivelul străzii. Astăzi, “High Line” este o autentică grădină botanică, de-alungul căreia îţi poţi permite o promenadă cu deschideri spre privelişti ale clădirilor mai vechi sau mai moderne, încercând sentimentul foarte plăcut al plimbării printr-o grădină ecologică.
În fundal se observă clădirea Hudson Yards, la vederea căreia te întâlneşti cu o altă realizare arhitectonică neobişnuită, “The Edge”[8], un balcon sau punct de observaţie deasupra New-Yorkului, la etajul 100 al clădirii. Nu ar fi intrat în lista mea de priorităţi.
În anul 2004 s-a desfăşurat o competiţie internaţională pentru reconstituirea zonei “High Line”, câştigătorii fiind firma de arhitecţi James Corner Field Operations, Diller Scofidio + Renfro, în colaborare cu Piet Oudolf, un specialist olandez în grădinărit, a cărui politică de grădinărit se bazează pe folosirea plantelor perene [9].
Am dat numele acestor companii de arhitecţi, pentru că în efortul depus pentru a înţelege câte ceva despre “măreţia” activităţii de construcţie a grădinii, a trebuit să fac destul de multe investigaţii, din păcate post-factum, sau mai bine zis post-vizită.
Una dintre firmele care au concurat atunci, era cea a marii arhitecte irakiene Dame Zaha Hadid (1950-2016)care a trăit în Marea Britanie şi este considerată unul din marii arhitecţi ai secolului XX. “Hadid a adoptat pictura ca instrument de design și abstracția ca metodă de „reinvestigare a experimentelor avortate și netestate ale modernismului […] pentru a dezvălui noi domenii ale construcției”.Am menţionat-o pe Hadid din dorinţa de a scoate în evidenţă cât de departe poate ajunge o femeie de origine irakiană în competiţia uriaşă care există în domeniul arhitecturii mondiale, dominat de bărbaţi. La 31 martie 2016, Hadid a murit în urma unui atac de cord la vârsta de numai 65 de ani la Centrul Medical “Mount Sinai” din Miami, unde era tratată pentru bronșită[10]
În ultimele decenii parcul este cunoscut drept rezultat al proiectului de Agri-tecture, spaţiu verde de mare atracţie, mai ales în anotimpurile florale (primăvara-sfârşitul toamnei)
Ulterior, firma SOM, a fost aleasă pentru construcţia conectorului ce leagă porţiunea care se ramifică la strada 30 către Penn Station, sala Moynihan[11], dar şi către vestul Manhattan – ului [12]. Se realizează astfel o legătură directă de la principalul centru de transport din New York, până la Hudson Yards. Punctele de acces la nivelul ridicat al platformei sunt fie cu ajutorul unor scări simple, altele cu lifturi care permit accesul oricui.
Pentru mine, ziua în care m-am plimbat pe “deasupra străzilor” prin “High Line”, a fost o zi senină, un soare cu dinţi, şi un timp în care am putut reflecta, privi şi regreta desigur, că nu am venit mai informată.
La capătul sudic al promenadei mă aştepta Muzeul de Artă Americană Whitney [13]. Împreună cu prietenii DDB am vizitat câteva Săli ale muzeului fondat în anii 1930-1931 de către artista Gertrude Vanderbilt Whitney (1875 – 1942) care a fost nu numai sculptoriţă, dar şi o doamnă – mecena a Americii, colecţionară de artă americană și fondatoare în 1931 a Muzeului. Atmosfera muzeului este destinsă, şi fiecare etaj are un alt specific, arta expusă este prin excelenţă artă modernă americană. Unele lucrări îmi aminteau de expoziţia artiştilor americani de la începutul anilor ’70 la Bucureşti, în “nemuritoarea” Sală Dalles.
Unii tineri vizitatori aşezaţi comod, privesc în jurul lor, iar alţii trec pe balconul exterior, cu o vedere largă de jur împrejur. Iată câteva imagini surprinse de acolo:
sau
De pe balconul Muzeului Whitney
M-am despărţit şi de acest muzeu cu o senzaţia că oricât ai umbla şi ai vedea, nu ajungi niciodată să te saturi în a privi noutăţile create de oameni, variantele necunoscute, dar atât de inovatoare ale Artei de pe toate meridianele globului:
Theo Triantafyllidis, Greece Pheromone Spa
În ziua următoare, din nou în compania lui V.L, mi-a fost dat să văd, o clădire pe care am considerat-o, a N-a minune a lumii. Este vorba de “Oculus“, clădire proiectată de renumitul arhitect spaniol Santiago Calatrava [14], numită astfel pentru că seamănă cu un porumbel cu aripile deschise gata să-şi ia zborul. Calatrava a proiectat şi podul de la intrarea în Ierusalim.
Clădirea dată în folosinţă în anul 2016, a fost ridicată în apropierea memorialului de la “Ground Zero” [15] Este noul Noul Centru Comercial (World Trade Center) al oraşului New York.
Nu mi-am închipuit că voi scrie sau menţiona acest loc asociat cu unul dintre momentele tragice din istoria modernă a umanităţii. Am trecut însă pe lângă acest loc şi am văzut groapa cea neagră, acolo, unde la 11 septembrie 2001, se prăbuşiseră cele doua blocuri turn. Îmi amintesc perfect această clipă, tocmai intrasem în casă şi televizorul era deschis. Am văzut cum avionul străpunge cu sălbăticie neînţeleasă atunci, partea de mijoc a primului bloc turn şi cum deodată totul se prăbuşeşte: clădiri, vieţi omeneşti, speranţe . Am rămas pe loc, îngrozită.
Oculus, complexul acesta arhitectonic copleşitor, este format din nervuri de oțel albe, ușor curbate, care se ridică de sub pământ pentru a forma o cupolă eliptică deasupra unui hol imens.
Structura fiind transparentă, lumina poate pătrunde de dedesubt, prin podelele de marmură gri și albă. Un panou translucid, numit şi luminator, se întinde de-a lungul coloanei vertebrale a “Oculusului“[16], şi se deschide în fiecare 11 septembrie pentru a onora memoria victimelor.
După ce am trecut prin clădire, împreună cu prietenul meu V.L. am luat prânzul în apartamentul său de pe marginea râului Hudson.
Seara era destinată spectacolului de balet al bine cunoscutei trupe Alvin Ailey, cea mai mare companie de dans modern din Statele Unite [17], întemeiată de Alvin Ailey (1931-1989) [18], care a condus-o, până când viaţa s-a curmat, către faima actuală. Deoarece văzusem la Bucureşti, un spectacol al acestei companiei, gândul m-a purtat înapoi în timp.
Poza de mai jos este o scenă din “Many Angels”, unul dintre cel patru spectacole. Majoritatea spectatorilor erau cupluri tinere, foarte mulţi de culoare, arătând o energie neobişnuită la finalul fiecărui fragment; aplauze frenetice, strigăte de entuziasm, manifestări de bucurie şi implicare ca şi cum ar fi fost tovarăşii celor de pe scenă.
Mai jos, trei minute ale fanteziei cu Ingeri din baletul “O mulţime de îngeri”, pe muzica lui Gustav Mahler.
Compania Alvin Ailey este condusă astăzi de Alicia Graf Mack [19], dansatoare şi profesoară de balet, cu titluri universitare şi o experienţă de zeci de ani ca membră a nenumărate şcoli de balet.
Baletul modern este o specialitate prezenţa pe scenele internaţionale de multe decenii; îmi vine în minte numele lui Pina Baush (1940-2009), una dintre marile balerine şi coreografe ale secolului trecut, născută în Germania, cu o carieră internaţională. A avut spectacole şi în Israel.
M-am întors seara acasă cu acelaşi autobuz, M7 de pe 7’th Avenue, care mă ducea foarte aproape de hotel. Atmosfera din autobuz, chiar la acele ore târzii era neobişnuit de familială. Mă miram…
Îmi rămăsese doar ziua de sâmbătă, în care am aşteptat-o cu o oarecare emoţie pe solista corului de la Bucureşti. Brânduşa, a sosit cu un zâmbet cunoscut din trecut şi am discutat câteva ceasuri în voie şi prietenie. Nu este prima dată când, revăzându-mă cu foşti cunoscuţi din lumea copilăriei şi a adolescenţei, de care viaţa ne-a despărţit, fixându-ne pe meridiane atât de diferite, continuăm a avea în comun, nu numai limba, dar şi experienţele care ne-au format cu decenii în urmă.
Spre seară am plecat într-o scurtă raită de cumpărături la Macy’s aflat foarte aproape de hotel după care am revenit, am strâns bagajele şi mi-am dat seama că vizita mea în SUA s-a încheiat. Dar, aceasta nu înainte de a vă povesti, că am fost foarte aproape de a mă întâlni cu Dna Cristina Toma Salamon, dar în cele din urmă, întâlnirea noastră a fost numai pe calea telefonului Whatsapp. Am purtat o convorbire, care deşi nu ne conoşteam, a durat mai bine de un ceas de seară. Trăirile comune pot fi împărtăşite, chiar atunci când este vorba de o vârstă şi de preocupări diferite.
A doua zi de dimineaţă am luat un taxi către aeroportul J.F.Kennedy, terminalul 4, de unde se face îmbarcarea pentru zborul cu compania El Al. Nu mă mai gândeam decât la orele lungi şi obositoare ale zborului ce va urma. După periplul american de doua săptămâni, rămăsesem în suflet cu multe trăiri, revederi şi amintiri ale unor timpuri care nu se mai întorc.
Veronica Rozenberg
Surse fotografii
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:New_York_Times_Building_-_Bottom_Portion_(48193462432).jpg Ajay Suresh from New York, NY, USA, CC BY 2.0 <https://creativecommons.org/licenses/by/2.0>, via Wikimedia Commons
.jpg){kind=link}
Foto 2-12 – Veronica Rozenberg
Bibliografie:
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Daniel_Patrick_Moynihan
[2] https://www.carnegiehall.org/]
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Maxim_Vengerov
[4] https://www.youtube.com/watch?v=DsT3WkS3UVQ
[5] https://www.youtube.com/watch?v=QnNmM8SMkiU]
[6] [https://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_Ishill
[7] https://en.wikipedia.org/wiki/High_Line
[8] https://en.wikipedia.org/wiki/File:Edge_HY.jpg]
[9] https://en.wikipedia.org/wiki/Piet_Oudolf
[10] https://en.wikipedia.org/wiki/Zaha_Hadid
[11] Conectorul High Line – Moynihan, proiectat de Skidmore, Owings & Merrill (SOM), este o extensie lungă de 182 de metri care creează o cale continuă între High Line si Sala Moynihan din gara Penn.
[12] https://www.getyourguide.com/high-line-l3366/
[13] https://whitney.org
[14] [https://en.wikipedia.org/wiki/Santiago_Calatrava
[16] https://www.designingbuildings.co.uk/wiki/The_Oculus
[17] https://en.wikipedia.org/wiki/Alvin_Ailey_American_Dance_Theater
[18] https://en.wikipedia.org/wiki/Alvin_Ailey
[19] https://en.wikipedia.org/wiki/Alicia_Graf_Mack
33 Comments
În primul rând, este de admirat perseverența cu care autoarea călătorește aproape sau departe, iarnă sau vară, și vizitează cu pasiune locuri noi sau locuri pe care deja le-a mai vizitat.
Aceste articole mi-au trezit amintiri despre întâmplări asemănătoare cu cele descrise de ea.
De exemplu, primul articol mi-a amintit despre anxietatea pe care mi-a cauzat-o frica de a nu ajunge la timp la poarta de îmbarcare a unui aeroport, frica care m-a cuprins când am călătorit cu un avion mic de tip vechi care era zguduit de vânturi puternice, de plăcerea pe care uneori am simțit-o discutând cu un călător necunoscut alături de care s-a nimerit să șed în avion, de plăcerea deosebită provocată de întâlnirea cu prieteni pe care nu i-am văzut de mult…
Al doilea articol m-a dus cu gândul la atmosfera congreselor internaționale de matematică la care am participat ca „persoană însoțitoare” a soțului meu: am înțeles că aceeași forfotă și atmosferă febrilă domnesc la un congres la Washington, ca și la un congres în stațiunea balneară Ciechocinek, Polonia sau la un hotel de lux în piața Tacsîm din Istanbul, Turcia. Indiferent de tematică, se pare că un simpozion internațional se desfășoară într-o atmosferă foarte asemănătoare…Chiar dacă hotelul, deși de lux, este mai puțin impresionant decât cel descris în articol. A fost interesant să aflu despre Association for Jewish Studies” care a organizat simpozionul și despre activitățile acestei asociații.
In final, ultimul articol mi-a trezit emoțiile cele mai puternice, pentru că este vorba de New York, pe care l-am vizitat relativ recent ca să particip la nunta unei rude, și de prieteni comuni din tinerețe pe care nu i-am văzut de mult, și despre care am aflat din articol. Ca să nu mai vorbesc despre legătura mea cu rude din partea tatei care, la fel cu rudele Veronicăi, trăiesc în SUA de 5 generații, începând cu un frate și o soră de-ale bunicii. Poate mai norocoasă decât Veronica, când sora bunicii nu a mai putut să scrie, bunica m-a rugat să corespondez cu una dintre nepoatele surorii ei. Aveam 16 ani. Vara aceasta de gradul 2 este cam de o vârstă cu mine. Corespondența începută atunci, continuă și azi.
În concluzie, aceste articole mi-au îmbogățit cunoștințele și mi-au provocat o serie de emoții plăcute. Mulțumesc, Veronica!
Dragă Irina,
Mă bucur pentru că ai acordat din timpul tău ca să scrii un comentariu atât de amplu cu detalii chiar personale,
Mă gândesc dacă călătoriile mele au fost determinate de perseverenţă, mă îndoiesc că acesta a fost motivul, cred că fiecare călătorie are o suită de evenimente care o precedă şi probabil o hotărâre mai lentă sau mai pripită în momentul finalizării “proiectului” Plecarea în iarnă, a fost o provocare.
Trebuie să spun că m-am bucurat citind mărturisirile tale, exprimând un fel de “universalitate” cauzată de experienţa noastră de viaţă, într-o lume asemănătoare, în care am crescut. Îţi mulţumesc foarte mult!
Bine ai venit la baabel!
Prietenia este un atuu al oricarui om, care il cultiva.
In februarie 2024 am facut o excursie in Islanda “In cautarea Aurorei Boreale”, cu compania bucuresteana Dal Travel. M-am imprietenit cu colega mea de camera, cu care, in mod cu totul intamplator, aveam lucruri in comun. Ne nascusem in cartierul Cotroceni, la diferenta de 10 ani, ea s-a nascut inainte, in aceeasi luna alui Martisor, zodii diferite, am studiat amandoua la facultatea de matematica din Bucuresti si din cand in cand ne vedem pe WA sau la Bucuresti.
Este o mare calatoare si o viitoare ghida de turisti, un om inteligent, care printre multe alte tari, a vizitat Iranul in anul 2024, gresisem antrior, de unde urma sa se intoarca cu grupul exact cand a inceput atacul Iranului asupra Israelului, in luna iunie. Imi spusese de atunci ca oamenii intalniti atunci erau oameni cumsecade, pasnici, binevoitori,
Am primit de la ea urmatorul clip destul de dual si poate chiar problematic.
Am primit aprobarea sa public atat clipul cat si ceea ce mi-a scris alaturat.
https://www.facebook.com/reel/1804297643576190
Textul alaturat:
Candva mi-am dorit f mult sa merg in SUA. Cand am putut mi-am luat si viza.
Acum, dupa tot ce au distrus, mi-e greu sa mai ma uit la poze sau sa citesc ceva legat de ei
Imi place sa citesc ce ai scris tu, dar momentan nu pot citi nimic de SUA. Mi-a trimis aceste date dupa ce eu i-am trimis linkurile la Periplul meu american.
Veronica – Am vizionat clipul. Am înțeles că dna înțelege America așa cum o înțelege autorul clipului. E posibil ca dna să aibă o altă înțelegere dacă în loc să viziteze țări s-ar fi “plimbat cu degetul pe hartă” fiind în stare să discearnă informațiile corecte. Clipul respectiv indică înțelegerea limitată a autorului sau dorința de a prezenta America într-o lumină defavorabilă. Autorul omite voit sau nu să menționeze cadrul mondial.
Urmarind clipul nici eu nu as fi putut contrazice cele pe care le prezinta dl. elvetian. America pe care o prezinta, nu poate fi invaluita intr o lumina favorabila, oricare ar fi fost momentul istoric sau cadrul mondial. Puterea , mai mult decat maiestria politica, a facut ca in cele din urma, SUA sa iasa din acele situatii.
Citind am făcut o adevărată excursie virtuală – parcă vedeam fiecare colț de stradă, fiecare clădire în fața ochilor.
Sincere felicitări și „La Mulți Ani” de Ziua Femeii!
Dragă Florentino, ce surpriză, îţi mulţumesc foarte mult şi pentru urări, dar şi pentru faptul că ai “călătorit” alături de mine, în excursia făcută acum deja trei luni, timp în care nu ne puteam închipui – sau doar nu voiam să ne închipuim – cât de problematică va fi situaţia noastră aici în Israel în primăvara care abia a început !!
Păreri expuse succint la sfîrkșitul acestui periplu –
– I – mi-a dat o senzație de liniște și apoi de plăcere parcurgînd muzeul
– II – citind toate titlurile, în mare majoritate nu m-au apropiat de înțelegerea subiectului studii iudaice.
– III – prezentare atrăgătoare a unor locuri de vizitat, pentru unii în această viață iar pentru alții în cea viitoare.
Ivan, imi pare bine ca ai comentat la un subiect care se interesecteaza cel putin partial cu tine, da, doar partial !
Deoarece noi discutăm adesea, şi cunoaştem unele lucruri reciproce, voi repeta aici câteva elemente pe care am încercat deja să ţi le explic:
Conferinţa a fost triggerul vizitei, şi sosirea la acel eveniment a fost surprinzătoare prin imensitatea evenimentelor, dar şi a a modalităţilor fizice de a le accesa, chiar loco. Am încercat să redau imaginea acestei “imensităţi”, fie ea şi relativă. Nu am găsit rostul de a detalia subiectele specifice la ale căror expuneri am fost prezentă personal. Notiţele luate câteodată nu m-ar fi ajutat şi ar fi ocupat nu numai 2×1000 ci chiar mult mai mult. Am menţionat subiecte generale, încercând să redau ceva din atmosferă. Câteva titluri de subiecte au fost şi ele menţionate într-un comentariu, ca să indice evantaiul foarte larg al preocupărilor conferinţei, mult peste aşteptările unei persoane care nu este direct în domeniu. Le repet, aici, pt că bănuiesc că nu le-ai observat:
“Centering Sephardic Experience :Theorizing Jewish Diversity”,
“Crossing Borders: Jewish Mobility and Belonging in Modern Europe”,
“Continental Philosophy and Jewish Thought”,
“Jews and Race in Urban Space: Transnational Perspectives”,
“Gender and Sexuality: Texts and Contexts”,
“Affects, Zionism, Palestine, Israeli Cultural Imprints on American Jewish Life”,
“Ethics of Representations”,
“What can Jewish Music Do for You? Pedagogic Strategies”,
“Medieval Judeo-Arabic Thought in its Interreligious Milieux”
Am citit, desigur, tot periplul dvs. american. Nu am apucat să-l comentez pe cel din DC, unde am ajuns chiar zilele trecute (noi locuind în Fairfax, deci destul de aproape), imediat după izbucnirea războiului şi, spre surprinderea noastră, atmosfera era „safe”, maşini de poliţie nu chiar la tot pasul, iar străzile şi restaurantele pline.
Însă nu numai capitala – ci şi New Yorkul, revăzut prin ochii dvs., mi-a plăcut enorm. Eu am avut a „love and hate relationship” cu NY, oraş în care mi s-a îmbolnăvit grav nepoţica de 2 ani, dar care mi-a redat-o sănătoasă la 5. Cu ea am hoinărit prin NY în aprilie trecut, un oraş înfloritor ca şi nepoata mea care are acum 23 de ani şi este o tânără cu studiile terminate şi viaţa înainte, o minune de care a vrut Dumnezeu să avem parte.
Ea ne-a plimbat şi pe High Line, despre care nici eu nu ştiusem mare lucru. Am aflat atunci câte ceva şi am revăzut acum, după ce v-am citit textul, pozele făcute. Dar vă mulţumesc pentru descrierea atât de la obiect şi de bine documentată a acestei, să-i zicem, „promenade”.
Nu mai intru în detalii, vă spun doar că mi-a făcut multă plăcere să mă plimb acum cu dvs. prin oraşul în care stăteam vreo 3 luni pe an acum vreo 20, lucrând, cum s-ar zice acum „remote”, cu Editura Trei. Aţi surprins şi descris atât de grăitor ce aţi văzut, dăruindu-ne şi poze şi filmuleţe. Plus tot ce aţi scris despre cunoştinţele revăzute şi despre familia dvs.! Excelent articol.
Dragă Daniela, după “micile confesiuni” făcute la ultimele tale comentarii, sper să nu te deranjeze că nu mai sunt protocolară, aşa că te rog – dacă n-ai nimic împotrivă – să adopţi aceeaşi metodă.
Mi-a făcut o deosebită plăcere comentariul tău, o adevărat bucurie aş putea spune. Încerc să explic:
– Fără să fi fost de multe ori la New York, am fost şi eu în admiraţia oraşului atât de reprezentativ nu numai pentru AMERICA, ci poate pentru întreaga lume. Mi-am amintit despre povestea ta aproape biografică destăinuita după trecerea în nefiinţă a lui Mirjam Bercovici z”l şi despre nepoţica la a cărei creştere ai participat intens, astăzi o tânără căreia îi doresc o carierea şi viaţă minunate. La ultima vizită, cea de acum două luni, am simţit că nu doresc să mai revin, probabil am simţit că eu nu mai sunt ceea ce am fost probabil altă dată, iar tempo-ul lui NYC, mă depăşeşte.
– M-a bucurat nespus paralelismul despre care povesteşti în contextul High Line, paralelism atât fizic, legat de-a plimbarea de-a lungul său, dar şi cel sufletesc, luminând amintiri şi clipe de viaţă pe care, chiar fără să vreau le-am “resuscitat, că tot vorbea Tibi de resuscitare: -)).
– Aş mai adăuga, fără legătură cu articolul, pot spune că, după ce am citit despre ocupaţia ta de redactor, sau text editor, am fost chiar emoţionată, motivele fiind explicate la articolul celor “7 păcate ale scrisului”
Şi “last but not least” aprecierile din suflet pe care nu întotdeauna le primeşte cineva aici la baabel, unde nu e uşor să treci diferite “garduri” virtuale făcute nu din scânduri, ci tocmai din prea multe cuvinte.
Iţi mulţumesc din inimă pt identificare şi cuvintele atât de frumoase!!
Vă mulţumesc (adică îţi mulţumesc) pentru cuvintele atât de calde şi mă bucur enorm că ţi-ai amintit de ceea ce am scris în articolul despre draga mea Mirjam când „ar fi împlinit 102 ani”. Da, chiar la NY a venit şi, ca rudă a noastră dar şi ca medic, a stat de vorbă cu cei de la secţia de oncologie pediatrică şi ne-a dat si ea curaj. Ceea ce am relatat, printre altele, în 2014, în romanul „Două supravieţuitoare – povestea noastră”.
Am abordat în comentariul de ieri doar paralelismul cu High Line, ca să nu mă lungesc. Dar ar fi fost atâtea cuvinte apreciative de adăugat, după ce m-ai ajutat să mă plimb ieri din nou, virtual, prin oraşul pe care de mult deja îl iubesc din nou, sentimentele neplăcute fiind depăşite… şi, oricum, ce vină avea de fapt oraşul.
„La mulţi ani!” tuturor femeilor de ziua noastră şi… să depăşim şi acest moment greu din istorie, aşa cum micuţa mea Claire şi-a depăşit de mult boala şi înfloreşte ca femeie tânără care poate fi şi ea sărbătorită azi.
Îţi mulţumesc pentru felicitări, pe care le transmit şi eu înapoi doamnelor şi domnişoarelor, desigur şi lui Claire, draga de ea. Nu întotdeauna ştim să preţuim ce înseamnă SĂNĂTATEA.
Mulţumesc, chiar azi mă văd cu ea, aşa că îi transmit lui Claire. Ştie deja că nu este numai eroina mea (şi a cărţii noastre), ci că vine vorba de ea şi în Baabel.
Mă bucur ca ai avut la NY o experiență cultural-artistica atât de diversă și plăcută.
Vengerov nu este numai un instrumentist virtuos dar și o personalitate plăcută și dinamică. REcent a participat în juriul concursului tinerilor instrumentiști și cântăreți de muzică clasică Virtuozo, organizat de televiziunea maghiară.
Vengerov este intr-adevar o personalitate interesata de progresul tineretului talentat in muzica. Multumesc pentru opinie, excursia in SUA, determinata de participarea le conferinta a fost un prilej de a ma intalni cu oameni dragi si locuri noi pe care nu le-am cunoscut. Interesul meu turistic dupa Corona a scazut in panta abrupta descendenta. Cu toate aceste m-am surprins pe mine insami regretand ca nu am facut un efort mai mare in a ma informa.
Veronica,
Foarte bine scris, presentat, comentat, ilustrat si documentat. In plus, s-a creat, poate involuntar, un succes asendent al episoadelor tale, si astfel ultimul e intr-adevar cel mai reusit, Si asa va fi retinuta toata lucrarea ta. Felicitari! Thoroughly enjoyed!
Gyuri Kun
P.S, Fratele fostei mele sotii a fost consulul Croatiei la New York cativa ani, si am fost oaspetii lui de nenumarate ori. Am putut sa savuram astfel orasul sub toate aspectele pozitive si negative si ma bucur ca ai avut si to ghizi competenti si rabdatori
Gyuri iti multumesc pentru comentariu, pentru cuvintele calde si concluzie, ma bucur ca nu ti-a fost greu sa citesti ceea ce a depasit 2*1000.
A, intotdeauna o strangere de inima atunci cand apare de undeva si chiar indirect “soricelul”. Dar esti de-acum in lumea iubita si de mine a pisicutelor. Noroc si bucurati-va de primavara, care este pe drum !!
New York,este orașul în care solidaritatea cu Israelul se demonstra ,sărbătorește,în fiecare an și în care acum un tsunami de demonstranți,zbiară Free,Free,Palestine,în vreme ce evreii,timorați,sunt nevoiți să se ascundă în dosul ușilor ferecate.
Îi mulțumesc călătoarei Veronica că mi-a prilejuit o reîntâlnire cu metropola pe care chiar evrei mai sarcastici o numeau Jew York.
Biletul pentru Carnegie Hall este o manifestare a prezenței,a neabandonării unor valori.Întâlnirile cu prieteni,vizitarea monumentalului Oculus ,realizat de Calatrava,spectacolul de balet al trupei Alvin Ailey,sunt toate memorabile.Mai cu seamă evocarea tipografului Joseph Ishill,rudă pe linie maternă,expert și cetățean al lumii cu orizont ideologic revoluționar,conferă o calitate de excepție acestui periplu.
Desigur ca “Te-am ghicit” draga Thomas, cuvintele tale incarcate de inteles si de valoare suplimentara prin referinte si sugestii, isi au intotdeauna locul lor pe piedesatulul cunoasterii si al bunavointei, Probabil ca ai si dreptate in privinta situatiei mai neobisnuite creata prin plecarea catre locuri departate in mijloc de iarna.
Multumesc foarte mult !!
Veronica, după 40 de ani in New York, tot am avut de învățat din descrierea ta (nu am știut ca luminatorul de la Oculus se deschide o data pe an…) . Ca de obicei, scrierea ta e amănunțită si profunda, fără sa fie plictisitoare. Mă bucur ca ai profitat de o parte din cultura pe care o oferă New Yorkul. Mi-a făcut plăcere sa ne revedem, si sunt cu gândul la voi, sper sa se termine repede balaganul.. V.L.
🙂 🙂
Ai fost un ghid excelent, de un ajutor nepreţuit şi de asemenea o companie de neuitat. Amintirile comune nu sunt puţine şi istoria comună ne leagă venindu-ne întotdeauna în ajutor, chiar şi atunci când suntem poziţionaţi pe alte meridiane aparţinând altor lumi.
Mă bucură prezenţa ta la baabel, prin acest comentariu! Mulţumesc:-)
Veronica, partea aceasta a călătoriei este foarte atractivă.
Să-l vezi carne și oase pe Vengerov, care e unic în felul lui de a executa orice creație muzicală , ca violonist. Este de o energie fără limite și de o măiestrie tot fără limte. Ce plăcere să fi fost pentru tine.
Desigur întlnirile cu rudele pe care nu le-ai cunoscut încă desigur erau interesante.
De prieteni vechi, nici nu vorbesc… ce poate fi mai plăcut.
Și apoi Muzeul de artă modernă și Baletul modern, pentru toate astea ți–ai făcut timp și-ți va rămâne o amintire de neuitat .
Înțeleg că Oculus este așezat lângă Ground Zero, totul pare uriaș . Desigur foarte interesant.
Și la sfârșit revii în mica noastră țară ! Bine că te-ai întors la timp !
Eva îţi mulţumesc pentru acest rezumat precis al vizitei mele la New York, a fost într-adevăr finalul unei plecări hotărâte rapid şi pe care nu o regret. Am revenit la timp, lucru la care a participat întâmplarea. Nu ştiu dacă m-aş mai încumeta în a zbura atât de multe ore. Revenirea are partea ei de mulţumire, alături de o doză de nelinişte, care a sporit exponenţial la aproape două luni de la plecarea la Boston pe 9 decembrie.
Din cele relatate reiese că autoarea a reuşit să-şi alcătuiască un program foarte echilibrat pentru cea de a treia vizită la New York şi să transmită cititorului, impresiile auditive, vizuale, sentimentele şi chiar o felie de istorie familială care ar merita să fie detaliată într-un articol aparte. Fotografiile dau valoare adăugată celei de a treia părţi a periplului american care, în ciuda lungimii ei (: e cea mai reuşită din această trilogie.
Totul e bine când se termină cu bine, şi mai ales cu aprecierea Andreei 🙂
Mulţumesc !
Un articol frumos, interesant, dens, concentrat, bine scris.
New York este condiderat capitala lumii începind cu mijlocul secolului XX Si tu, Veronica, ne- ai transmis o parte din intensa viata culturala si noile realizari arhitecturale si peisagistice din marele oras , prin vizita ta din decembrie 2025.
Desigur, miscătoare intilnirea ta cu ramura americana a familiei, care prin tipografia Oriole, si- a adus contributia la dezvoltarea presei scrise si la raspindirea litetaturii universale in America.. Şi grija ta de a cultiva prietenii vechi de zeci de ani, imi trezeşte admiratia.
Vreau insa sa subliniez 2 aspecte din articol care m- au emotionat adinc.
Primul, dansul de Hanuka al copiilor evrei religioși la o intersectie de strazi insotiti de alti enoriasi cu 3 luminari, aprinse in Hanukia, marcînd a 3- a zi de sarbatoare. Inseamna ca evreii credinciosi se simt la New York acasa, liberi , fara teama să- şi asuma traditiile si sa bucure..
Al doilea lucru, nostalgia ,dragostea ,dorul Veronicai pentru tara natala, Románia.
Oriunde merge sau ce loc viziteaza in lume Veronica, inclusiv Capitala Lumii, nimic nu se compara cu Bucurestiul copilariei si tineretii.
Nici o sala de concert din lume, nici vestita Carnegie Melon, nu are frumusetea si acustica perfecta a Ateneului. Expozitii originale si deschieatoare de drumuri, nu au farmecul intilnirii cu arta americana moderna din sala Dales, acum citeva decenii.
Inchei si transmit inca odata Felicitari Veronicai,, care m-a scos pentru citeva momente din rutina vietii cotidiene,, adica alarme, , caderi si interceptari de rachete si drone,, grija pentru cei dragi si marea durere pentru victime. Ne- ai transpus intr- o lume de vis.
Dragă Marica, mă bucur că şi această parte te-a entuziasmat, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu li s-a întâmplat multora ; -)
Mulţumesc şi pentru aprecieri, dar cu toate acestea fac câteva remarci, în anumite privinţe pe care le-ai menţionat în comentariu:
1. Mie nu mi-au plăcut grupul de tineri evrei dându-se în spectacol în mijlocul publicului din Times Square. Pot înţelege aprecierea ta privind libertatea de care se bucură evreii – şi acum – în NY, sau şi în alte părţi ale SUA, şi eu am menţionat acest fapt, dar nu cred că sunt simpatizaţi prea tare şi aş fi preferat un profil mai modest.
2. Holul Carnegie, este considerat una dintre cele mai prestigioase săli de concert din lume, este însă veche şi foarte incomodă. Nu pot spune că nici o sală din lume nu e mai “grozavă” decât Ateneul, dar la Ateneu este minunat, arhitectură şi decorurile interioare, acustica, dar dincolo de acestea, faptul că poţi recunoaşte în frescele dimprejur istoria învăţată la şcoală, chiar fără ca aceasta să aibă legătură cu iudaismul sau evreii. Ea are legătură cu viaţa mea, şi asta, mie, îmi face o mare plăcere.
3. Nu am spus că întâlnirea de la Whitney nu a fost la înălţimea celei de la Sala Dalles, probabil nu m-am făcut înţeleasă, în ciuda fluxului de cuvinte. Era o proiectare în urmă, ca de altfel multe alte momente, care au legătură cu trecutul.
Mulţumesc pentru timpul acordat şi aprecieri!!
Ai perfecta dreptate ca evreii ar trebui sa fie mai discreti in afara Israelului. Acum au tara lor , unde se pot manifesta, daca vor. Dar in Israel este o asemenea neliniste si tristete!
Si mie imi place mult Atheneul, am petrecut acolo atitea clipe de neuitat! Dar nu-mi amintesc nimic din picturile cu care este decorat. Am parasit de peste 40 de ani România.
Recunosc, in afara de Israel, nu am fost intr- o sala de concerte in nici o alta țara . In Europa, ca si in Israel, multe concerte au loc in edificii religioase
Iti amintesti de Concertul la care ne- ai invitat in biserica superba din Magdala, ridicata in onoarea Mariei Magdalena, alaturi de ruinele de acum 2000 de ani?
Te- ai facut perfect inteleasa, sigur ca muzeul Whitney e ceva unic, dar ti- a amintit de sala Dalles.
Multumesc 🙂
Aici tocmai se vorbeste (iti recomand sa citesti articolele despre esentializare si poezia japoneza haiku) despre a scrie cat mai concis si mai esentializat.
Esentializarea este cu siguranta un apanaj al oricarei cercetari stiintifice, sau al reporterilor gazetari, care relateaza celor interesati de evolutia unor momente, impactul acelora supra mediului si a celor din jur.
Nu cred ca se poate aplica – intinde automat asupra oricarui tip de relatare.
Multumesc pentru ganduri si interes !!
Veronica,partea a treia m-a cucerit definitiv.Nu pot descrie cum m- a impresionat descrierea locurilor vizitate si a intalnirii cu prieteni .M- am simtit alaturi ,am admirat dinauntru sau dinafara cladirile pe langa care ai trecut sau intrat si vizitat.Stilul relatarii este frumos si interesant si m- a o
prins in nrejele sale.As fi vrut sa continui.
Când poţi să antrenezi un cititor (sau ascultător) să te însoţească în gând, sau să retrăiască în anumite situaţii momente asemănătoare ai motive să fii satisfăcut. Este ceea ce mi se întâmplă şi mie, la finalizarea în scris a Periplului meu american de la sfârşitul primului sfert al veacului XXI. Mulţumesc, Mariana !