Malka Fischman s-a născut la 1 mai 1901, la Bănişor, un sătuc pitit între dealurile blânde ale Sălajului. Mă întreb cum o fi ajuns familia Fischman, din îndepărtata Galiţie, tocmai în colţul acela uitat de lume? Se întâmpla prin anii 1850-60.  Probabil călătoriseră cu căruţa şi bătuseră un drum lung şi anevoios până au găsit un sat unde încă nu se stabilise nicio familie de evrei care să impulsioneze negoţul cu produse agricole. Cert este că toţi cei care odihnesc sub lespezile micului cimitir evreiesc din Bănişor (în total vreo 20 de morminte, datând din veacul XIX şi prima jumătate a veacului XX) fac parte din aceeaşi familie: Fischman.

Când Malka Fischman avea vreo 19 ani, prin partea locului nefiind prea mulţi flăcăi care să intre la socoteală, i-au găsit – prin intermediari – un soţ tocmai la Cluj. E drept că era cu 17 ani mai în vârstă decât mireasa,  făcuse  războiul în Italia (unde a fost rănit şi decorat), dar era un bărbat serios şi destoinic; funcţionar de bancă.

Malka si sotul ei Mauriciu Székely, Cluj 1921

Pe fotografia tinerilor căsătoriţi, Malka, îmbrăcată într-o rochie de culoare albă, stă în picioare, lângă bărbatul ei. Are faţa ovală şi o căutătură fermă, pătrunzătoare. „Mama avea o privire cu care te ţintuia, mai ales atunci când era supărată. Când se uita aşa la mine, îmi venea să intru în pământ de ruşine.” îmi povestea Tata.  De altfel şi el moştenise aceeaşi privire plină de focul mocnit al mâniei, care te pedepsea fără să mai fi fost nevoie de cuvinte sau de gesturi punitive.  Asemănarea dintre mamă şi primul ei născut, Imi, se observă într-o altă fotografie. Copilul de câţiva anişori, îmbrăcat în costum de marinar, a suferit în primii ani de viaţă o succesiune de intervenţii chirurgicale care i-au redat sănătatea, dar i-au lăsat o umbră de durere în privire.

Tata, Imi Székely, cu părinţii lui Malka şi Mauriciu. Cluj 1925

Boala primului băiat, naşterea – după şapte ani – a celui de al doilea, Laci, urmată de o tromboflebită gravă, precum şi criza financiară din anii 1929-1933 au topit bruma de avere a familiei, care a fost nevoită să se mute cu chirie la periferia Clujului. Tatăl a fost obligat  să accepte tot felul de slujbe mărunte şi nesigure, iar mama să înfrunte lipsurile de zi cu zi, drămuind fiecare bănuţ, astfel încât să ajungă pentru sacul de cartofi, supa de găină de Şabat, braţul de lemne pentru încălzitul încăperii şi taxa şcolară pentru Imi, care învăţa la Liceul Bariţiu. Asta până când sărăcia tot mai mare l-a obligat să abandoneze şcoala şi să înveţe meseria de lăcătuş, la uzinele Dermata. Nu mai erau timpuri de mers la fotograf.

Totuşi, Malka mai apare în două instantanee. Unul vara, la ţară, la Bănişor. Probabil prin 1936, pentru că Imi încă era licean şi fratele lui, Laci, încă preşcolar.

La ţară, la Bănişor, Malka alături de Imi, îmbrăcat cu chipiu de licean, în spate Mauriciu alături de un unchi. Jos, în faţă Laci.

Ce de al doilea instantaneu a fost făcut pe prispa casei de pe strada Kemény Zsigmond din Cluj. Să fi fost în 1943, 1944?

Pe prispa casei din Cluj, strada Kemény Zsigmond nr. 29. În 1943 sau 1944. În stânga Mauriciu, în dreapta Malka, în spate vecinii. Jos Laci. Imi lipseşte fiind deja în detaşamentul de muncă al armatei maghiare.

La 1 mai 1944 Malka  împlinea 43 de ani. Câteva zile mai târziu, în faţa porţii casei de pe strada Kemény Zsigmond [actuala Take Ionescu] nr. 29 din Cluj, avea să oprească un camion şi jandarmii maghiari cu pană de cocoş să se năpustească în mica locuinţă din fundul curţii, pentru a-i lua pe soţii Mauriciu şi Margareta Székely şi a-i transporta  la ghetoul din incinta Fabricii de Cărămidă din Cluj. Imi  şi Laci, care tocmai soseau din oraş, au văzut camionul din faţa porţii şi au iuţit paşii, îndreptându-se către părinţi, însă  aceştia, pentru a-i feri,  le-au făcut semne discrete să-i ignore, să dea impresia că sunt nişte străini. Locuinţa a fost sigilată, iar cei doi băieţi, descumpăniţi, au rămas peste noapte sub cerul liber, plănuindu-şi scăparea…

Malka  şi Mauriciu au îndurat câteva săptămâni condiţiile cumplite din ghetoul de la Cluj, unde erau închişi peste 16.000 de evrei din oraş şi alte 2000 din împrejurimi. Apoi au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi deportaţi la Auschwitz. Mauriciu (în vârstă de 60 de ani) a sfârşit curând în camera de gazare, dar Malka a scăpat de selecţie. Robotea, răbda de foame şi de frig şi suferea de ulcer varicos.

Planul de scăpare urzit de Tata (pe atunci de 22 de ani) şi fratele său mai mic cu şapte ani, nu s-a realizat şi curând au fost şi ei deportaţi la Auschwitz. Amândoi au avut…noroc. Laci a părăsit curând lagărul de exterminare cu un transport către un lagăr de muncă, iar Imi  a putut să lucreze la un atelier de lăcătuşerie, ceea ce-i permitea o oarecare libertate de mişcare în diferitele sectoare ale lagărului. Într-o zi  a zărit prin gardul care-l despărţea de sectorul de femei,  un grup de deţinute înfrigurate care se grăbeau în şir către baie. Auzind că vorbeau ungureşte,  le-a strigat că şi el este din Cluj. La un moment dat, o femeie slabă şi pipernicită s-a apropiat de  gard şi privindu-l lung (Tata era tuns chilug, slăbit şi îmbrăcat în zeghea ponosită) l-a întrebat: „Dumneata nu eşti Imre Székely din Cluj?”. „Ba da. De unde mă cunoaşteţi?”, s-a mirat Tata. Femeia i-a răspuns cu lacrimi în ochi: „Sunt eu,  mama ta”…

Malka şi-a întrebat fiul cel mare dacă ştie ceva de cel mic, iar acesta – deşi habar n-avea ce se întâmplase cu  Laci – a liniştit-o că e bine, că sunt împreună şi are grijă de el, dar Laci, nefiind meseriaş, nu are voie să circule prin lagăr. Imi i-a confecţionat mamei sale o cană de tablă şi i-a făcut rost de pastile Burow ca să-şi oblojească picioarele,  reuşind să-i arunce peste gard aceste adevărate comori, în zilele când Malka se ducea la baie. S-au mai întâlnit de câteva ori. Apoi el a fost evacuat din lagăr. Niciodată nu şi-a mai revăzut mama…

După război Imi avea să afle că mama sa a făcut tot posibilul să nu părăsească Auschwitzul cu nici un transport, în speranţa că-şi va întâlni fiii. În urma unei selecţii a fost trimisă la camera de gazare.

Bunicii mei Malka şi Mor Székely (pieriţi la Auschwitz, în 1944), fotografie retuşată după război

Cele câteva fotografii cu chipul Malkăi, bunica mea dinspre tată, nu au fost distruse şi nici nu s-au pierdut ca majoritatea pozelor rămase în casele evreieşti părăsite, după deportare. József Kántor, un prieten maghiar de al lui Imi, a păstrat fotografiile şi scrisorile de familie, riscând destule neplăceri. Le-a înapoiat după război împreună cu o bicicletă şi alte câteva obiecte lăsate în grija lui, în 1943, când Tata a fost înrolat în detaşamentul de muncă obligatorie din armata maghiară. Datorită lui József Kántor ştiu şi eu cum arăta chipul Malkăi, bunica mea dinspre Tata.

Tata şi unchiul, dar şi alte câteva rude supravieţuitoare care o cunoscuseră pe Malka, mi-au spus că semăn cu ea.  Adesea, privindu-mă în oglindă, am căutat să descopăr dincolo de trăsăturile mele, chipul bunicii Malka Fischman, pierită la Auschwitz, pe care o port în privire şi în suflet.

Andrea Ghiţă

5 mai 2017