Multe capodopere ale literaturii şi teatrului liric au ca tematică esenţială scene de viaţă, personaje, situaţii dramatice în legătură cu sau chiar din viaţa ţiganilor. Cred că ar fi potrivit să se reamintească mai des că ţiganii nu au fost doar exemplele mizeriei sociale, nu au fost doar hoţi, cerşetori, puşcăriaşi şi mafioţi, ci au fost şi eroi pozitivi, oameni frumoşi, talentaţi, demni de dragoste şi recunoaştere socială. Am crescut cu aceste drame, opere, operete, după cum am trăit alături de ţigani: copii cu care ne-am jucat împreună, adulţi cu care am lucrat în diferite conjuncturi. Şi tot împreună, evreii şi romii au împărtăşit ”soluţie finală” care le-a destinat-o Hitler şi ideologii săi…
Aferim!
Pentru cei care nu sunt la curent cu cele mai proaspete informaţii de pe ”frontul” cultural, vă destăinuiesc o ştire ”bombă” care va ”exploda ” în ziua de 18 februarie! Aţi ghicit?! Nu! E altceva! Se prezintă (în premieră absolută) la Festivalul ”Ursul de Aur” de la Berlin filmul românesc ”AFERIM” în regia lui Radu Jude. Filmul, având scenariul scris tot de el, este o coproducţie România/Franţa/Bulgaria. Acţiunea filmului se petrece la începutul secolului 18 în… (am vrut să scriu România, dar aş fi comis o eroare istorică:) undeva în spaţiul românesc şi, printre personajele principale, se află un zapciu (ăsta este un fel de dregător al acelor vremuri) şi un ţigan (rom:) rob. Pe atunci, exclusiv în Ţara Românească şi Moldova, ţiganii erau robi (să nu uităm că cele două principate erau sub stăpânire otomană!).
Scenă din filmul Aferim
Eliberarea lor din sclavie s-a petrecut târziu şi lent. Ţara Românească sau Valahia cum i se mai spunea, unde trăiau cei mai mulţi ţigani, a fost zguduită la începutul secolului 19 de răscoala condusă de pandurul Tudor Vladimirescu, apoi de ”minirevoluţia” din 1848 în frunte cu Nicolae Bălcescu care a avut ca urmare (printre alte măsuri radicale) şi desfiinţarea robiei, dar ultimii ţigani sclavi au fost eliberaţi doar în 1864 de voievodul Alexandru Ioan Cuza.
În cea de-a treia provincie locuită în majoritate de români (Transilvania, incluzând şi Banatul) ţiganii, ca şi în restul Europei, duceau o viaţă nomadă, poate chiar pitorească, dar – cu siguranţă – mizeră. Acest trai nu se ştie exact de unde a fost moştenit. Oricum viaţa lor (privită de departe) era învăluită într-un soi de romantism uşor desuet, care a aprins fanteziile multor artişti de toate felurile. La pragul dintre secolele XVIII şi XIX, un ardelean erudit pe nume Ion Budai Deleanu, hunedorean de origine, cu studii la Viena şi cariera împlinită la Lemberg (Liov), a scris o epopee comică celebră intitulată ”Ţiganiada”. Deşi toată lumea a auzit de ea (că de 60 de ani e subiect de examene la limba română:) au citit-o foarte puţini. Asta în condiţiile în care Jaques Byk, (un filolog evreu-român ) a editat-o într-un limbaj inteligibil. Cam tot atunci un muzician englez cunoscut (Michael Kelly) a compus o operă comică pe un libret scris de şi mai cunoscutul poet şi dramaturg Thomas Moore cu titlul ”Prinţ ţigan” (The Gypsy Prince). Acţiunea se petrece în Spania unde un copil răpit de un trib de ţigani nomazi este crescut de ei devenind un lider şi erou al romilor. În timp ce salvează un om din ghearele inchiziţiei este arestat şi condamnat la moarte. În momentul execuţiei află că judecătorul care i-a pronunţat sentinţa n-a fost altul decât propriul său tată…
O poveste asemănătoare, care se petrece tot într-un oraş spaniol şi se termină nu doar cu una, ci cu două execuţii şi o sinucidere, a fost scrisă de Salvadore Commarano. Aceasta a atras atenţia lui Giuseppe Verdi luând naştere una din cele mai frumoase şi mai jucate opere din repertoriul mondial: ”,Trubadurul” . Contele di Luna, îndrăgostit de frumoasa Leonora, ca să-şi înlăture rivalul (Manrico, cântăreţul ţigan) îl condamnă la moarte, împreună cu mama lui (ţiganca Azucena). Prea târziu află că Manrico este, de fapt, propriul lui frate care a fost crescut într-o şatră de ţigani care l-au ocrotit. Leonora s-a otrăvit nevrând să-l trădeze pe Manrico cel pe care îl iubea. Premiera operei a avut loc în 1853 la Roma, iar la Paris în 1857, in prezenţa lui Napoleon III (împăratul Franţei) .
Mult mai târziu, spre sfârşitul secolului 19, un compozitor vienez foarte îndrăgit – Johann Strauss (jr) – reia în aplomb eroul ţigan într-o operetă: „Voievodul Ţiganilor”. Şi aceasta a intrat, de mult, în repertoriul teatrelor de operă din întreaga lume. Libretul lui Ignatz Schnitzer a fost inspirat de romanul ”Baronul Ţiganilor” al scriitorului clasic maghiar Jókai Mór, a cărui acţiune se petrece prin împrejurimile oraşului Timişoara, la începutul secolului 18. Era o schimbare de epocă, se încheia ocupaţia turcească a Banatului – pentru a fi înlocuită cu ocupaţia habsburgică. Îmbogăţiţi peste noapte, revendicări vechi, eroi şi ticăloşi, bărbaţi nobili şi femei frumoase, toţi se înfruntă sau se iubesc pe muzica fermecătoare cu accente dunărene. Toate până când (aşa cum a prezis bătrâna ţigancă Ţipra) tânărul chipeş – Şandor – se îndrăgosteşte de strălucitoarea ţigancă de stirpe domnească şi este ales voievod al ţiganilor !! De fapt, termenul iniţial era cel de „baron”, dar acesta avea să devină jignitor în zilele noastre, motiv pentru care traducătorii în limba română l-au abandonat.
În 1910, Franz Lehar, scrie o operetă de mare succes cu titlul îmbietor ”Dragoste de Ţigan”. Acţiunea lucrării se petrece tot in Transilvania, într-un sat în care trăiesc paşnic români, maghiari şi ţigani, până când Zorica fiica unui gospodar român înstărit se îndrăgosteşte de Ioji şi-l urmează fericită în şatra ţigănească. După mai puţin de doi ani celălalt ”uriaş” al operetei – Emeric Kálmán – a scris opereta ”Lăutarul” (Der Zigeunerprimas), prezentată în premieră la Viena în 1912.
Despre oameni ”mişto” (în limba Romani ”mişto” înseamnă ”frumos”)
Am enumerat câteva lucrări de artă, artă dramatică în speţă, mai frecvente în circuitul public, care aveau (au) ca tematică esenţială scene de viaţă, personaje, situaţii dramatice în legătură cu sau chiar din viaţa ţiganilor. Mi s-a părut că ar fi potrivit să se reamintească mai des că ţiganii nu au fost doar exemplele mizeriei sociale, nu au fost doar hoţi, cerşetori, puşcăriaşi şi mafioţi ci au fost şi eroi pozitivi, oameni frumoşi, talentaţi, demni de dragoste şi recunoaştere socială. Am crescut cu aceste drame, opere, operete după cum am trăit alături de ţigani: copii cu care ne-am jucat împreună, adulţi cu care am lucrat în diferite conjuncturi. Împreună am ascultat multă muzică interpretată cu talent şi har de cântăreţi şi cântăreţe. Am admirat pianişti şi violonişti, acordeonişti sau artişti la ţambal, şi nu numai. În anii incerţi de după schimbarea regimului comunist, au fost primii care s-au dumirit. Noi, obişnuiţi să primim şi să executăm dispoziţiile altora, nu aveam nici curajul nici experienţa minimă să ne ocupăm noi înşine de noi înşine. Din acest motiv, am privit cu uimire, dar şi cu suspiciune la ţiganii care au început să circule, să vândă şi să cumpere dând un exemplu simplu şi viu că trebuie să începem să facem ceva. Nu tot ce au făcut ei atunci era demn de admirat sau de urmat, dar – în primul rând iniţiativa – da! Am întâlnit atunci numeroşi ţigani (romi, că atunci începuse moda cu acest apelativ, de care prietenii mei ”gabori” din zona Târgu-Mureş, râdeau). Ei nu erau jenaţi să li se spună ţigani, purtau cu conştiinţa mândriei apartenenţa lor de oameni liberi cinstiţi, îmbrăcaţi curat ca să nu mai vorbesc de femei care erau de a dreptul seducătoare. Oamenii aceia, când promiteau ceva, chiar se ţineau de cuvânt. După un timp drumurile noastre s-au separat. Nu mai aveam decât contacte sporadice cu ţigani, şi în rândurile lor s-a produs aparent un clivaj brutal. Unii – se pare că prea mulţi – au părăsit căile mai grele ale onoarei, cinstei şi efortului şi în afara câtorva care s-au îmbogăţit , poate nu tocmai pe cele mai ”ortodoxe” căi, cei mai mulţi au abandonat calea grea a reuşitei prin sine.
Revelion în India
Am plecat într-o dimineaţă ireală; cel puţin aşa mi se părea ideea că vom face revelionul la Delhi. Pe un tărâm de basm, într-un loc pe care nici măcar nu mi-l puteam imagina, astfel încât am decis în sinea mea să-mi limitez orice perspectivă la orizontul zilei de ”azi”. Am făcut o escală la Istanbul, dar şi aici ne-am limitat orizontul la priveliştea ”exotică” a unei ”cafelniţe” în care se făceau cafele tip ”fast food” în travesti. La Aeroportul din Delhi am ajuns dimineaţa întrucât toată noaptea am zburat în conul de umbră nocturnă al emisferei estice. Am avut însă şansa ca, deşi frânţi de oboseală, să aruncăm o privire ce-i drept nedumerită asupra lumii noi în care am ajuns şi a oamenilor, mulţi, chiar foarte mulţi, care o populează.
Prima impresie a fost una dezolantă. Ne aflam în mijlocul capitalei indiene, într-o circulaţie haotică, total străină nouă, când din mulţimea oamenilor din jurul nostru am început să desluşim încetul cu încetul priviri, apoi feţe care se întorceau spre noi şi au început să ni se pară cunoscute. Erau aceleaşi trăsături, gesturi,expresii care ne erau familiare. Da erau feţe care aduceau leit cu cele ale romilor de la noi.
N-am stat pe gânduri. N-aveam nici-un motiv s-o fac. Voiam să aflu de la sursă părerile indienilor din ”patria mumă” despre fii lor ”rătăciţi” departe de meleagurile originare tocmai până la capătul de apus al Europei. Eram curios ce cred indienii despre ţigani, rudele lor de netăgăduit, atât de izbitoare este asemănarea, cel puţin fizică, între ei. Cum îi consideră? Ca rude îndepărtate sau ca parte a unei întinse diaspore indiene? Există vreo filiaţiune culturală sau spirituală care să întreţină peste veacuri o legătură de suflet? Primul interlocutor avizat a fost ghidul nostru. Un domn cu evidentă bună creştere, cultivat şi cu bun simţ, profesor de liceu şi un patriot indian vorbind cu patos, dragoste şi înţelegere despre tot ce este hindus..
Dezamăgirea mea a fost totală auzind refuzul lui – calm, dar categoric – de a admite măcar cea mai vagă legătură între ţiganii din Europa şi imensul popor indian.
Patrie şi diasporă
Diaspora indiană este extinsă pe tot globul pământesc. Dacă e să ne limităm strict la cifre putem evalua că este una numeroasă, cuprinzând circa 20 de milioane de oameni. Un popor important numeric şi poate mai important valoric. Sunt zone întregi ale lumii unde economia s-ar prăbuşi dacă indienii s-ar decide peste noapte să se întoarcă acasă. În ţările Golfului, în Africa de Sud, în multe ţări arabe, africane sau asiatice, comerţul şi finanţele, pe alocuri economia întreagă, este ţinută în mâinile harnice, pricepute şi cinstite ale indienilor. Pe de altă parte dacă socotim că cei 20 de milioane de expaţi indieni nu reprezintă decât 1,5% din populaţia Indiei, trebuie să observăm, de exemplu, că românii care trăiesc în afara hotarelor ţării, sunt relativ mult mai numeroşi. Ei sunt peste 4 milioane, reprezentând aproape 20% faţă de cei rămaşi înlăuntrul graniţelor.
Una din marile subiecte ale viitorului va fi şi problema diasporelor. Este, deja, sursa unor confruntări şi mize politice. Pentru politica românească recentă a fost ”buturuga (nu tocmai) mică în stare să răstoarne „carul mare” al domnului Ponta. Probabil că, în viitor, diaspora va trebui să fie mai clar definită printr-un fel de sistem de obligaţii reciproce ale celor care doresc să-i aparţină şi ”patria mamă” în a cărei destine ei doresc să aibe un cuvânt de spus. Pentru că acum, în acest, domeniu se creează loc pentru un arbitrariu care poate genera nemulţumiri şi conflicte.
Deci ţiganii (romii) nu sunt consideraţi ca făcând parte din diaspora indiană. Asta în condiţiile în care există dovezi istorice, psiho-sociologice şi, mai recent, chiar genetice despre faptul că ţiganii originari din Rajahstan, Punjab (adică nord-vestul continentului indian) au fost dislocaţi şi goniţi din locurile lor de baştină de oştirile musulmane; armate care au venit dinspre Mesopotania, Iran, Afganistan, în cursul secolelor 8-11 în valuri de cuceritori, şi care au distrus în parte civilizaţia hindusă cu simbolurile ei. Urmaşii acestor exilaţi nu sunt acceptaţi ca făcând parte din diaspora indiană!. Paradoxal, deşi în conştiinţa publică ideea unei diaspore compusă din ţigani cu rădăcini în India şi – trăitoare de aproape un mileniu în Europa (aproape la fel de numeroasă ca diaspora indiană ”oficială”) – nu este agreată, în subconştientul popular indian simpatia pentru viteazul şi eroul ţigan pentru frumoasa şi deşteapta ţigancă trăieşte pe furiş. O dovadă ”strălucitoare” este ”musical-ul” care se bucură de cel mai răsunător succes de public şi de ”box office” ZANGOORA -”Prinţul ţigan”. Lansat cu mare pompă în 2010 cu prilejul inaugurării la Delhi a celei de a XIX-a ediţii a Jocurilor Commonwealth-ului, un concurs sportiv (uşor nostalgic) după modelul JO la care au participat (în 2010, căci de atunci a mai avut loc încă o ediţie, în Scoţia-2014) peste 8000 de sportivi din 71 de ţări membre ale Commonwealth-ului (ţările devenite independente al fostului Imperiu Britanic) , Zangoora a depăşit, deja, 1000 de spectacole şi ca un adevărat musical de succes joacă de 4 ani cu sala plină. La Delhi a fost construit în stil şi proporţii demne de Las Vegas, un complex numit Regatul Viselor (Kingdom of Dreams) cu două săli uriaşe pentru reprezentaţii şi un spaţiu destinat ”aventurilor gastronomice”. Cea mai fastuoasă dintre săli, Nautanki Mahal, a fost, de la inaugurare, gazda spectacolelor cu Zangoora: băiatul ţigan care ajunge prin numeroase peripeţii şi aventuri, printre disputele amoroase a două fete uluitor de frumoase, un veritabil şi râvnit Prinţ al Ţiganilor. Povestea cu multe personaje, cu un montaj exorbitant în stil hollywoodian, cu o trupă de peste 200 dansatori (oare), şi cântăreţi şi cântăreţe, este până la urmă o poveste palpitantă despre eterna luptă pe viaţă şi moarte, dintre BINE şi RĂU, în care (de aceea ne plac atât de mult poveştile:) binele învinge! Dacă vreţi să simţiţi grandoarea acestui maxi-spectacol (pe care doar dimensiunile îl distanţează de ”kitsch”) rupeţi-vă un minut şi daţi un click pe link-ul:
Ce e rău şi ce e bine
Poate şi din acest motiv se visau în serviciul unei cauze drepte, în apărarea ” binelui” în luptă mereu împotriva ”răului ”
De-a lungul ”aventurii” lor europene, ţiganii au reuşit să-şi păstreze identitatea. Este o mare performanţă a unei populaţii dispersate pe un teritoriu atât de larg cum este Europa să-şi păstreze caracteristici distinctive suficient de pregnante ca să se regăsească oriunde ar fi; ca o entitate care se deosebeşte, care nu dispare în mulţimea care o înconjoară. Lupta neîncetată pentru existenţă în condiţiile unei quasi permanente mobilităţi a favorizat, într-o măsură oarecare, viaţa lor separată. Limba diferită de toate familiile limbilor vorbite în Europa. Romani face parte din familia limbilor indo-ariene în care se pot regăsi şi influenţe din sanscrită. Era inevitabil, ca urmare a accentuatei răspândiri teritoriale, să se dezvolte numeroase dialecte ale limbii romani care, însă, nu sunt atât de radical diferite. Vorbitorii lor se pot – cu un oarecare efort – înţelege. Limba şi un set de tradiţii, dar mai cu seamă ritualul căsătoriei – în interiorul tribului – au servit conservarea identităţii etnice. Asta s-a întâmplat timp de secole, chiar în lipsa explicită a forţei unificatoare a unei patrii ancestrale. Poate şi din acest motiv se visau în serviciul unei cauze drepte, în apărarea ” binelui” în luptă mereu împotriva ”răului ”. Există o ipoteză, (printre multe altele) bazată pe deducţii filologice, cum că denumirea ”Athinganos”, însemnând în Greaca veche ” ceva de neatins”, ar fi fost la originea denumirii de ”ţigan”. Se poate presupune (că provenind din caste inferioare ale unei populaţii originare din nord-vestul Indiei) au migrat spre vest străbătând timp îndelungat întinderile Imperiului Bizantin, sosind în estul Europei în secolul 13-14. Ajungând în vestul Europei, s-a lipit de ei şi denumirea de” Gypsy” (mai ales în ţările anglo-saxone) fiind bănuiţi ca provenind din Egipt.
Există numeroase teorii şi studii relativ la examinarea cauzelor care au dus la ostracizarea ţiganilor, la aplicarea nenumăratelor sancţiuni administrative, persecuţii, expulzări, acţiuni de pedepsire, într-un cuvânt apariţia şi consolidarea unor atitudini şi comportamente de antiţigănism sau anti-romanism. Fără a avea îndrăzneala de a emite opinii în materie, cred totuşi că elementul esenţial care a condus la discriminarea manifestă împotriva ţiganilor a fost (şi este) nomadismul lor, care generează dispreţul faţă de proprietate şi apetitul pentru infracţiuni (chiar crime) mai mici sau mai mari! ”Clasificaţi” ca fiind în slujba răului! Un mare gânditor, Albert Einstein care nu poate fi suspectat de religiozitate excesivă, a scris : ”Precum lipsa luminii determină întunericul, lipsa Divinului determină răul”. Multă vreme ţiganilor le-au lipsit două valori unificatoare şi creatoare de morală. Patria ancestrală şi Credinţa comună.
Comemorăm împreună
Evreii şi ţiganii erau două etnii răspândite în Europa. Ambele aveau cam acelaşi număr de suflete (înainte de cel de al doilea război mondial), cu populaţii mai dense în Europa de Est, dar complet diferite, asemănându-se doar prin faptul discriminării. Deosebiri fundamentale socio-culturale au făcut ca practic între aceste două etnii să nu fi existat decât tangenţe rare şi absolut întâmplătoare. Trăiau – în ciuda unor inevitabile apropieri geografice – în ”lumi” diferite.
Furia oarbă şi criminală a nazismului a apropiat romii şi evreii în aceeaşi ”soluţie finală” care le-a destinat-o Hitler şi ideologii săi. Legile rasiale adoptate în 1935 (binecunoscutele legi de la Nürnberg) erau bazate pe cercetarea purităţii rasei. Rasa superioară care nu putea fi degradată prin încrucişări cu ”elemente” semite, era cea ariană. Ori romii erau fără îndoială proveniţi din leagănul celei mai autentice rase ariene astfel încât Legile de la Nürnberg au trebuit amendate în 1937, ca să includă şi romii (indo-europeni, indo-arieni de ”cea mai pură extracţie”) clasificaţi ca asociali, cetăţeni de rangul doi, lipsiţi de libertăţi fundamentale şi expuşi samavolniciilor poliţieneşti, putând fi oricând internaţi în lagăre de detenţie. De aici până la exterminare, ca şi în cazul evreilor, nu mai era decât un pas. Pasul a fost făcut întâi în Germania apoi în celelalte state fasciste satelite, printre care şi România sub Antonescu.
Prizonieri romi ai lagărelor naziste
Din Germania au fost deportaţi 30.000 de ţigani în trei valuri, începând din anul 1939. În acelaşi an au pornit vagoane cu romi din Viena, din Moravia anexată Germaniei şi din Polonia, mai exact din zona Katowice. În anul 1942, Himmler a semnat un decret pentru deportarea tuturor ţiganilor la Auschwitz. Pentru o perioadă a existat un lagăr la Auschwitz, destinat familiilor de ţigani, care a fost, însă lichidat, în August 1944. O parte din deţinuţi au fost trimişi la muncă forţată în interiorul Germaniei, iar cei rămaşi au fost lichidaţi prin gazare, din ordinul lui Himmler. Nu există evidenţe precise privind numărul exact de ţigani ucişi în Holocaust. Estimările sunt între 300.000 şi 1 milion. Atât de” mult” a valorat o viaţă de om încât călăii nici măcar nu s-au obosit să-şi numere victimele.
Rezoluţia 60/7 a ONU adoptată de Adunarea Generală la 1 noiembrie 2005 din iniţiativa delegaţiei Statului Israel condusă de Silvan Şalom a stabilit ziua de 27 ianuarie drept Ziua Internaţională pentru Comemorarea victimelor Holocaustului. Aceeaşi rezoluţie interzice negarea Holocaustului şi condamnă fără rezerve orice manifestare de intoleranţă, incitare sau violenţă împotriva persoanelor sau comunităţilor de altă credinţă sau origine etnică; asta după 60 de ani de la cea mai oribilă şi inumană încălcare a acestui percept.
27 ianuarie 1945 a fost ziua eliberării lagărului de exterminare Auschwitz de către soldaţii
Primului Front Ucrainean al Armatei Roşii. Cel care a scris primul reportaj cutremurător despre Auschwitz a fost marele scriitor (evreu) Boris Polevoi, celebrul autor al romanului ”Povestea unui om adevărat”. În momentul eliberării, la Auschwitz mai bântuiau vreo 6000 de schelete încă vii, pe care SS-iştii (care au evacuat ultimii 60.000 de deţinuţi cu o săptămână înainte) i-au lăsat să moară în lagărul părăsit. Nu mai erau în stare nici să se bucure de eliberare.
Copii romi în lagăr
În jurul lor fumega încă mirosul morţii a un milion de Evrei şi sute de mii de alte victime, printre ele foarte mulţi Ţigani.
Rachel Năstase la Monumentul Holocaustului din Braşov, 27 ian. 2015
Printre cei 6000 de supravieţuitori, eliberaţi în 27 ianuarie 1945, cu 70 de ani în urmă, a fost şi Doamna Rachel Năstase atunci copila de 15 ani, Rachel Pasternak cu numărul de prizonier A18793, tatuat pe antebraţ.
Tiberiu Roth, 27 ianuarie,2015,
la 70 de ani dela eliberarea Auschwitz.
