Situaţia politică din Statele Unite e unică, cel puţin dacă analizăm istoria recentă a acestei ţări. Preşedintele e democrat, iar Senatul şi Congresul posedă majorităţi republicane. Cele două partide de mult nu mai cooperează, iar preşedintele e practic nevoit să apeleze la dreptul său de veto pentru a împiedica legislatorii să-i pună tot timpul beţe în roate. Şi iată, că în mijlocul acestui conflict intern american, apare în capitala americană primul ministru al Israelului şi în mod clar şi vădit, în public, de la pupitrul celei mai avansate democraţii mondiale, pledează pentru una din părţi şi acuză pe cealaltă…
Mi-a trebuit mult timp până să mă hotărăsc a trata acest subiect, şi asta pentru simplul motiv că mă tot întrebam pe cine din afara “familiei” interesează un conflict care în loc să fie aplanat se înteţeşte pe zi ce trece? În plus, posed eu capacitatea de a diseca lucrurile şi de a le prezenta de o manieră care să depăşească coaja poveştii respective şi să le dea o alură care să se potrivească altor întâmplări similare ?
Ceea ce m-a făcut, totuşi, să dezvolte subiectul e amintirea unui episod din peregrinările mele pe pământul canadian, în urmă cu mulţi ani. Mi-am zis că una din metodele de a dezvolta un subiect e de a trece de la mic la mare, şi uite, că în felul acesta mi-am învins temerile şi iată povestea.
Am petrecut, în secolul trecut (!) mult timp prin spitalele toronteze, unde mi-am cizelat o parte din cariera mea profesională. Toronto avea pe vremea aceea (şi încă mai are şi acum) o multitudine de avantaje, pentru că găseam acolo, de fiecare dată, exact ce căutam: un nivel medical foarte avansat, un oraş pitoresc, familie şi prieteni, o colonie românească dezvoltată şi un grup de israelieni cu care puteam discuta de fiecare dată “de ale noastre”.
Într-un din zile fui acostat de un prieten care-mi povesti, fără prea mare lux de amănunte, că e pe pragul de a divorţa şi întrucît acesta ar fi ultimul lucru pe care şi l-ar dori, se întreabă dacă aş fi dispus să le fac, lui şi soţiei, o vizită acasă, să aud păsurile ambelor părţi şi să încerc să îndulcesc situaţia prin a propune câteva măsuri de îmbunătăţire a atmosferei conjugale. Propunerea m-a găsit complet nepregătit pentru un asemenea act. N-o făcusem până atunci ( a propos, şi nici de atunci!) şi în sinea mea mă întrebam în ce măsură eram eu posesorul acelui absolut necesar tact de a aborda o chestiune atât de gingaşă, de al cărui efect depindea nu numai soarta celor doi, dar şi cea a fiului lor, aflat la o vârstă la care o ruptură de acest gen putea distruge plăpânda personalitate a progeniturii. M-am automulţumit cu posibila explicaţia că fiind un outsider, un vizitator, cei doi s-ar fi simţit mai liberi să se destăinuiască în faţa mea decât în prezenţa unui membru al constantului cerc de prieteni.
Mi-am zis că cel puţin voi incerca, şi în cel mai rău caz voi eşua, dar nu voi putea spune că mi-am abandonat prietenii aflaţi la ananghie şi nu voi fi învinuit de indiferenţă faţă de o situaţie care se cerea rezolvată.
“Întrevederea ” a durat mai mult de trei ore. De la o cafea la alta, cu câteva lacrimi şi chiar ridicări de tonuri, cei doi parteneri reuşiră să-şi transmită – unul, alteia – nişte amănunte şi chiar doleanţe pentru care, singuri, nu găsiseră cadrul potrivit de a şi le împărtăşi. Eu m-am trezit în postura de mediato, am încercat să accentuez părţile luminoase ale unei relaţii conjugale care dura deja de aproape 20 ani şi să estompez acele amănunte, în marea lor majoritate nesemnificative, care de fapt contribuiseră la schisma familiară. Un singur gând mă stăpâni tot timpul discuţiilor: ferească Cel de Sus să iau partea unuia din ei!!! Chiar dacă aş fi decis că unul era de fapt mai vinovat decât celălalt, mi-era extrem de clară interdicţia de juca rolul de avocat al unei singure părţi în loc de ceea ce americanii numesc “honest broker“. Concluzia cuplului, la sfârşitul “şedinţei” fu mai mult decât încurajatoare. Hotarîrea fu de a continua viaţa în comun, de a pune deoparte divergenţele şi de găsi calea pentru o convieţuire satisfăcătoare pentru amândoi, şi mai ales cu o imensă grijă pentru sufletul şi viitorul unicului vlăstar.
Rog pe cititor să nu mă chestioneze în legătură cu continuarea poveştii. De fapt, am întrerupt de mult relaţiile mele cu acel cuplu (“ochii care nu se văd se uită….”), dar ceea ce pot afirma cu siguranţă e faptul că luni de zile după accea , în momentul reîntoarcerii mele acasă, în Israel, cei doi mai erau împreună, dacă nu de facto cel puţin de jure…..
Oare de ce am simţit nevoia acestei (prea!) lungi introduceri, pentru a justifica cele ce urmează ? Pentru că în ultimele zile am devenit conştient de necesitatea curajului de a-mi spune părerea în legătură cu un eveniment aflat în centrul atenţiei opiniei publice israeliene, cu ecouri semnificative în mai toată lumea.
Situaţia politică din Statele Unite e unică, cel puţin dacă analizăm istoria recentă a acestei ţări. Preşedintele e democrat, iar Senatul şi Congresul posedă majorităţi republicane. Cele două partide de mult nu mai cooperează, iar preşedintele e practic nevoit să apeleze la dreptul său de veto pentru a împiedica legislatorii să-i pună tot timpul beţe în roate. Motivele de conflict sunt multiple, majoritatea legate de politica internă a Americii. Noua legislaţie a asigurărilor medicale e doar un exemplu luat din lunga listă de subiecte pentru care conducerea americană nu găseşte calea spre o soluţie acceptată de ambele părţi.
Dar mai e un punct pe ordinea de zi în care cele două poziţii, cea democrată şi cea republicană, se întâlnesc exact la fel ca două linii paralele: negocierile cu Iranul în vederea întreruperii proiectului acestei ţări de a se înarma cu arma atomică. Democraţii, şi în primul rând preşedintele, consideră că e absolut necesar a negocia cu regimul totalitar de la Bagdad şi că atingerea unui compromis e, la datele existente, singura soluţie. Republicanii sunt de părere că America negociază de pe o poziţie slabă, inferioară, şi că de fapt Administraţia e dusă de nas de un sistem care combină dictatura cu fundamentalismul islamic, dublate de o imensă rezervă de petrol, aducătoare de valută forte în cantităţi practic nelimitate.
Subiectul nu e numai de importanţă americană, magnitudinea lui depăşeşte graniţele continentului nord-american şi el are o preponderenţă uşor de înţeles în noianul de griji pe care şi le face Orientul Mijlociu, şi în primul rând Israelul.
Şi iată, că în mijlocul acestui conflict intern american, apare în capitala americană primul ministru al Israelului şi în mod clar şi vădit, în public, de la pupitrul celei mai avansate democraţii mondiale, pledează pentru una din părţi şi acuză pe cealaltă (desigur, folosind toate expresiile care au drept scop de a îndulci intervenţia) de miopism, naivitate, grabă, neînţelegere a situaţiei şi ignorarea interesului vital al Israelului.
Să fim bine înţeleşi: Nataniahu are dreptate! Şi ce?! Acesta e drumul cel mai potrivit de a-ţi expune punctul de vedere?! Întârâtând o parte împotriva celeilalte ?! Aducând acuzaţii (oricât ar fi ele de adevărate) în public, luând partea unuia în defavoarea altuia, semănând ură acolo unde ura nu lipseşte, accentuând divergenţele şi provocând valuri de antiisraelism până şi în rândurile acelor cercuri politice ce pedează pentru o politică clar proisraeliană?!
Oare nu era indicat de a cere o întrevedere între patru ochi cu preşedintele american, cu scopul de aduce în discuţie exact aceleaşi argumente (corecte şi adevărate!), dar fără a se implica, a se amesteca făţiş, în certurile politice americane?
Se spune, şi sondajele de opinie publică din ultimele zile par a infirma această supoziţie, precum că motivul inopinatului discurs ţinut în Capitoliul washingtonian a avut drept scop îmbunătăţirea situaţiei partidului primului ministru israelian, mai puţin de două săptămâni înaintea alegerilor parlamentare.
Dar chiar dacă apelăm la vechiul dicton, pus pe seama lui Machiavelli, după care scopul scuză mijloacele, de data aceasta “mijoacele” au fost foarte prost alese.
Se susţine că un cuvânt bine ales, într-un moment justificat şi intr-un cadru potrivit, poate schimba faţa lucrurilor mai mult decât o pleiadă de discursuri şi intervenţii.
Dar cu toată onestitatea şi obiectivitatea pe care sunt capabil a le folosi în scopul susţinerii acestei opinii, eu (şi ca mine, cu părere de rău, încă mulţi) susţin că chiar dacă cuvântul a fost bine ales, momentul şi cadrul au fost în cel mai bun caz, complet nepotrivite.
Şoricelul îşi poate permite să critice elefantul în timp ce traversează podul, dar nici decum nu are dreptul să-l admonesteze în public şi nici să încerce de a-i asumţi duşmanii aflaţi la pândă şi aşteptând doar momentul potrivit pentru a muşca.
Nu o dată mi s-a spus că definiţia diplomaţiei e să trimiţi pe cineva în iad şi acela să-ţi mulţumească din suflet pentru bunele tale intenţii.
O privire, chiar superficială, asupra întregii poveşti, nu te poate duce la o altă concluzie decât că între cele întâmplate în prima săptămână a lui Martie curent la Washington şi diplomaţie, orice legătură e cu totul coincidentală.
