Istoria populației germane din România din perioada 1944-1989 –  a sașilor și șvabilor – este o ilustrare a  politicii duplicitare duse de statul comunist român față de minorități. Dacă aparent propaganda comunistă vorbea despre egalitatea în drepturi a tuturor minorităților, a unei atitudini echitabile față de toți cetățenii români, de fapt autoritățile manifestau o neîncredere și poate pe undeva  teamă, mai ales în cazul unei populații minoritare masive.. Este vorba concret de maghiari, germani și evrei. Dacă pentru prigonirea evreilor și maghiarilor se alimenta în mod subtil antisemitismul și antimaghiarismul, la sași și la șvabi se căutau motivații politice. Ei au fost aliații lui Hitler, au participat în cel de-al doilea război mondial în rândurile armatei germane, respectiv în Waffen SS, unii dintre ei au ajuns chiar paznici în lagărele de muncă și de exterminare, în consecință trebuie pedepsiți. Chiar dacă toate cele enumerate au fost adevărate, aplicarea pedepsei colective,  respectiv deportarea populației germane valide în Ucraina la muncă forțată, indiferent dacă au fost sau nu membri ai formațiunilor politice pronaziste din România, au comis sau nu crime de război pe front, nu a fost o măsură corectă, pentru care, după 1989 România și-a cerut scuze Germaniei și germanilor din România.. Dar măcar partea română a putut susține că, spre deosebire de state ca Cehoslovacia, Polonia și parțial și Ungaria, nu i-a expulzat pe germani. În afara deportărilor, o parte dintre ei au fost strămutați nediscriminatoriu, li s-au luat pământurile, casele, de fapt aproape toate bunurile și în permanență suspiciunile au planat asupra lor, în primul rând datorită prezenței Germaniei Federale care a încercat să-i ajute, acceptând până la urmă să-i răscumpere de la regimul  Ceaușescu. De voie sau de nevoie, o parte dintre sașii și șvabii din România au emigrat înainte de 1989 iar restul, aproape toți, după 1990.

Aș menționa două dintre marile dificultăți ale celor care s-au strămutat în Germania, așa cum reiese din două recente volume publicate în acest an și dedicate minorității germane: ”Istoria, poveștile și viața unui sat de sași” și ”Povestea sașilor din Transilvania –spusă chiar de ei”. Ambele sunt semnate de Ruxandra Hurezean, o talentată jurnalistă din Cluj, cu un interes deosebit față de această temă. „Eroii” povestirilor ei sunt, în general oameni de la sate sau orășele, mai puțin intelectuali, cei care generații întregi au muncit cu brațele, au fost țărani sau meseriași, dar au învățat și carte, căci așa cerea codul etic al sașilor, au ridicat școli, au angajat învățători, au înființat biblioteci sătești. Viața comunităților săsești era reglementată strict, existau coduri scrise și nescrise legate de comportament, de obiceiuri și tradiții, de familia mai mică sau mai mare, de modul de a coexista. Toate acestea au păstrat integritatea comunității germane. Și apoi, era vorba de o istorie de 800 de ani. Germanii își iubeau satul sau orașul de unde se trăgeau. Cum să nu te atașezi de locurile tale de baștină unde cimitirele sunt pline de strămoșii tăi, de generații din familia ta. Cum să nu te simți legat de pământul tău, de locurile  unde te-ai născut, ai crescut, te-ai împrietenit, ai iubit și…în ultimă instanță, ai suferit. De-aici au izvorât cele două dificultăți de care am amintit după ce au fost obligați să plece –greutatea de a te adapta în țara unde ai emigrat și dorul nestins de acele locuri minunate de unde ai plecat.

În comunele săsești și șvăbești părăsite au mai rămas doar câțiva membri ai comunitățil germane. Sunt un fel de paznici ai memoriei. Pot fi oameni simpli sau preoți care încearcă să mai salveze câte ceva din trecut – documente, cărți, biserici și obiecte bisericești și caută oameni de bine sau organizații care să ajute la renovarea lor deoarece multe dintre ele, faimoasele biserici-cetăți săsești– se prăbușesc. Dar mai ales vor să păstreze și să transmită istoria și tradițiile acestor locuri. Acest rol și-a asumat Sofia Folberth o țărancă de peste 90 de ani din satul Criț, eroina volumului ”Istoria, poveștile și viața unui sat de sași” – cu care autoarea a stat de vorbă zile de-a rândul. Cu o memorie excelentă în pofida vârstei ei înaintate, Sofia Folberth s-a dovedit o adevărată carte de istorie, amintindu-și atât perioada interbelică în care se mai păstrau tradițiile săsești, anii de război și apoi tragedia sașilor începând din 1945 și întreaga perioadă comunistă. Istoria  sașilor și șvabilor este redată și prin gura povestitorilor din volumul ”Povestea sașilor din Transilvania”…Aici  evantaiul eroilor este mai larg, ei aparțin diferitelor categorii de populație, nu numai țărani ci și meseriași,  foști intreprinzători care au locuit în orașe, intelectuali, preoți, cum este Eginald Schlattner care, alături de Hertha Müller este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori germani din România. Romanele lui, ”Cocoșul decapitat” și ”Mănușile roșii” au fost ecranizate cu succes de către regretatul regizor Radu Gabrea care a ales și el să plece în Germania în timpul regimului comunist.

Cu toată tristețea care te cuprinde văzând dispariția unei întregi populații care a reprezentat cum se spune acum, o valoare adăugată civilizației și culturii românești,  există o rază de speranță, o cale de a salva de la uitare istoria și tradițiile sașilor și șvabilor. Nici în emigrație, generațiile vârstnice nu au uitat de unde au plecat și această nostalgie s-a transmis urmașilor lor care au devenit curioși și au vrut să-și cunoască rădăcinile. În paranteză, sașii și șvabii emigrați în Austria sau Germania organizează anual întâlniri unde caută să reînvie pentru câteva zile obiceiurile din ”Heimat”. În ultimii ani, astfel de întâlniri au loc chiar în .localitățile de unde au plecat. Venind acasă și văzând distrugerile , ruinele  trecutului lor, mulți dintre ei, fie individual, fie în organizații sau fundații au început să refacă satele, să ințieze diferite acțiuni vizând salvarea memoriei istoriei lor. O astfel de acțiune realizează Fundația ”Michael Schmidt” care a sprijinit și editarea acestor două volume. Michael Schmidt este sas, originar din satul Criț. Întreprizător de succes în Germania, el a înființat Fundația pentru a pune în aplicare o serie de proiecte ca de pildă refacerea orgii bisericii din Criț și a casei parohiale, Festivalul Săptămâna Haferland care se desfășoară în comunele din județul Brașov, susținerea unor studenți care vor să devină profesori pentru școlile cu predare în limba germană și multe altele. De menționat și fundația Prințului Charles care reface de asemenea sate săsești.

Fundaţia Michael Schmidt

Cele două cărți sunt documente autentice ale istoriei unei populații care odinioară a fost puternic integrată în  istoria Europei de est și a României. Fiecare povestitor și-a spus povestea prin prisma a ceea ce a trăit și a ceea ce a vrut să-și amintească. Am vrut să menționez acest lucru deoarece este aproape uitată sau  foarte puțin tratată perioada celui de-al doilea război mondial și rolul jucat de sași și de șvabi în acest context. Poate ar fi trebuit o analiză, chiar o autoanaliză din partea personajelor din cărți. Este o problemă foarte sensibilă, dar merita abordată. Așa cum am scris la început, pedeapsa colectivă, respectiv deportarea germanilor din România  a fost nedreaptă și este  de condamnat dar au existat și vini și vinovați individuali, persoane,organizații care au preluat și au propagat ideologia nazistă și acest lucru nu trebuie trecut cu vederea din  nici o lucrare care se ocupă de istoria germanilor din România.

Eva Galambos