Despre ”Eu” am scris tot în revista Baabel, acum câteva luni. Într-o anume logică, este firesc să mă gândesc ce ar însemna o continuare pri ntr-o pastilă numită Despre ”Noi”. Pare a nu fi un subiect la îndemână, pendulând de la generosul ”noi” – familie, grup, comunitate, societate, lumea întreagă – ajungând până la un simplu cuvânt demonetizat și eventual lipsit de conținut. Ce înseamnă ”Noi” și care ar fi raportarea individului la un precizat sau oarecare grup denumit așa în mod generic?

La o primă vedere și doar din punct de vedere gramatical, pare a fi simplu. Este pluralul prenumelui personal singular ”eu”. În realitate, avem multe valențe și înțelesuri explicite sau subînțelese pentru acest cuvânt. Ar fi aproape imposibil și nici nu îmi propun să spun totul despre ”noi”, fiindcă nici nu știu totul și mi-ar trebui probabil ani să scriu ce știu din propria experiență sau din cea a celor din jurul meu. Există o experiență personală care ne marchează, dar și una colectivă care marchează grupuri de oameni. Un exemplu de experiență colectivă ar fi Holocaustul, care a marcat vieți, a ucis oameni și a schimbat destine. Aș vrea să nu vorbesc aici despre propria mea familie și destinul cumplit modificat de acel accident al istoriei.

Mă uitam acum la diversitatea de definiții și înțelesuri, pe care o are acest ”noi”. Iată câteva dintre înțelesuri.

NOI[1] pron. pers. 1 pl. 1. – Desemnează pe cel care vorbește și persoana sau persoanele pe care acesta și le asociază în vorbire) S-a înserat și noi tot pe loc stăm. ◊ Loc. adv. (La acuzativ) La noi = acasă; în țara, în regiunea etc. de baștină. Ar mai fi: Nói [2] s.n. – (înv.) 1. Picuri de rouă. 2. Stropi de apă de pe roata morii; ziori. Am mai ales și Noí ^[3], noiésc, vb. IV (înv.) a (se) înnoi.

Să rămânem însă la primul înțeles, acela de prenume personal, persoana I plural.

Indiferent cum am privi, noi suntem grupuri de oameni, indivizi ai unei specii, unică în regnul animal și extrem de diversă ca tipologii. Omul este unic pentru că vorbește și nicidecum pentru că poate comunica! De fapt comunică mai bine alte specii, care pot manifesta și o neașteptată solidaritate întru păstrarea speciei. Oamenii au pierdut legătura armonioasă cu natura și asta are multe neajunsuri, dar nici despre asta nu voi vorbi acum.

Aș spune că ar trebui să respectăm această diversitate de oameni și opinii, fiindcă altfel putem răni semeni doar pentru că nu îi înțelegem. Înțelegerea depinde de două sau mai multe părți. Cred că a te bloca în a nu înțelege ce spune celălalt doar fiindcă nu îți convine este nociv și îngreunează comunicarea.

Cum comunicăm unii cu alții?

Zilele trecute m-a pus pe gânduri remarca cuiva din cercul meu de prieteni, care mi-a spus că unele dintre frazele mele încep cu ”deci….”. Am încercat să îmi explic de ce. În primul rând pentru că exprimarea mea este una directă, ca într-o discuție amicală care continuă, curge liber. Ceea ce scriu eu aici nu sunt nuvele sau romane, ci reflecții, gânduri, scântei din viziunea unui om cu o experiență diversă despre viață și oameni. În al doilea rând, dar deloc în plan secundar, aș spune că discuțiile mele continuă, ele nu se incheie mai niciodată. Reluarea firului logicii tale, de acolo unde a rămas ultima dată, se cheamă rezumarea a ceea ce a fost anterior și continuarea pe aceași temă, dar pe un plan de obicei superior. Continuarea înseamnă tocmai dezvoltarea unui subiect și nu pornirea mereu de la zero, fiindcă între timp analizăm și evoluăm, așa că a începe o frază cu ”deci” este pur și simplu o continuare a ideilor. Recunosc că este mai greu de înțeles atunci când ”deci” reprezintă continuarea propriilor tale gânduri, cele încă neîmpărtășite interlocutorului, pentru că atunci acesta are dificultăți în a înțelege de ce începi cu ”deci” și pierde urmarea a ceea ce vrei să-i spui. Interlocutorul nu a fost parte a dialogului anterior și nici a analizei tale.

Voi încerca să nu mai folosesc ”deci” la începutul unei fraze! Trebuie să recunosc că este greu pentru un interlocutor să înțeleagă că tu urmezi firul propriei tale logici, cu care el poate nu a intrat în contact și nu îl cunoaște. Recunoașterea înseamnă respect pentru noi înșine, dar și pentru ceilalți, este parte a dezvoltării personale. Cum facem să extindem la ”noi” toți recunoașterea unor deficiențe în comunicare, înlocuirea unor cuvinte parazite sau chiar mai mult, a unor metode de comunicare perimate, nepotrivite momentului? Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să înceapă în copilărie, în acei 6-7 ani de acasă, care acum au devenit o educație intensivă a copilului preșcolar. Începând cu primii ani de viață, copiii încep să învețe ce înseamnă cuvântul acesta. ”Noi” reprezintă grupuri de indivizi, în colectivități mai mici sau mai mari, grupați după afinități sau nevoi, dar și după o multitudine de criterii, multe arbitrare, create de om.

Încă de la grădiniță, copilul află ce este prietenia, competiția, rivalitatea, impunerea ca lider. Să nu mă întrebați ce primează – educația în familie sau cea din anii de școală? Cred că nu aș ști să răspund nici la întrebarea privind prioritatea zestrei ereditare versus educație! Cred că nici oameni specializați în studiul semenilor lor nu ar putea și ne-am alege cu o prelegere în toată regula. Chiar așa, oare ce contează mai mult în devenirea sau decăderea individului? După ani de școală, tânărul ar trebui să fie pregătit să intre, eventual cu elan, în viața activă! Ce face societatea pentru acest tânăr și cum reușește să își găsească el locul în societate?

Apartenența la unul sau mai multe grupuri este o dorință firească a individului, pentru că suntem ființe care dintotdeauna am trăit în comunități și nimeni nu poate trăi singur. Gupurile pot fi profesionale, sociale, religioase, dar și politice. Cum se face integrarea în ele? Să fie o integrare prin aderare, preluare sau definirea unei viziuni comune asupra vieții, cum mi-ar face plăcere să cred, dar nu ar fi real. Complicate întrebări, cu multiple răspunsuri, fiindcă nici adevărul nu este unul singur, ci poate îmbrăca mai multe haine în același timp, funcție de prisma prin care privești. Comunică între ele aceste grupuri și dacă da, atunci cum?

Îmi vin în minte variante și combinații folosite în urmă cu multe decenii și revenite în  limbajul curent. Oare cine nu are amintiri legate de ”Noi suntem tot noi”, ”Noi și ai noștri” sau ”Cine nu este cu noi este impotriva noastră”? Cine suntem ”noi”?! Aștept să mă întrebați după ce criteriu sau criterii să răsundem acestei întrebări simple! Suntem în același timp membrii unei familii, ai unei comunități, societăți sau națiuni. Ce ne aseamănă și ce ne diferențiază este tot funcție de mai mulți factori. Este sigur că in orice grup diversitatea de opinie este motorul dezbaterii și comunicării, adică al progresului și dezvoltării. Diversitatea nu trebuie folosită în mod negativ în forme de dezbinare și segregare a grupurilor, fiindcă binele general nu trebuie să rămână doar un desiderat vag!

Calea evoluției și progresului societății trebuie să evite salturile inainte și inapoi. A accepta și părerile altora este o dovadă de înțelepciune și nicidecum de slăbiciune. Cred în adevărul nostru și nu al ”lor”, dar mă opresc aici, fiindcă ”noi” și ”ei” înseamnă deja alt subiect!

Așa capricioasă cum se vede primăvara asta, eu v-o doresc frumoasă și inspirată de gânduri înțelepte!

Serena Adler, 17 aprilie 2018 

[1] https://dexonline.ro/definitie/noi

[2] https://dexonline.ro/intrare/noi/37913

[3] https://dexonline.ro/intrare/noi/37913