CAPITOLUL VI.    NORBI ŞI FAMILIA SA.

Încerc să asamblez mozaicul familiei lui Norbi din amănuntele pe care le-am aflat din relatările soţului meu precum şi din cele aflate de la câteva rude ale lui.

Norbi vorbea cu adoraţie despre tatăl său. Jakab Stern provenea dintr-o familie religioasă cu posibilităţi modeste, fiind singurul dintre copii cu studii universitare. Deşi a fost obligat să se întreţină singur, a absolvit medicina la Budapesta. În acel timp a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Morgenstern Irén; căsătoria a avut loc ceva mai târziu. Mama lui Norbi era surerindă, ei însă nu i s-a dezvăluit diagnosticul. După principiile medicale ale timpului era de dorit să locuiască într-un mediu muntos și de aceea tânărul Dr. Stern a hotărât să se stabilească la Petrova, o comună maramureşeană de pe malul Vişeului. Ea ar fi preferat să stea într­-un oraş mare, la Budapesta de exemplu. Necunoscând adevăratul motiv, i-a reproşat multă vreme soţului că locuiau într-un „sat nenorocit”.

Tatăl lui Norbi a lucrat acolo cu plăcere. Era un medic bun şi altruist, care-și vizita bolnavii călare sau cu sania, prin cătunele răsfirate în munţi. Uneori în loc să-şi încaseze onorarul pentru consultaţie, dădea el pacientului bani pentru medicamente. Mama lui Norbi nu privea cu ochi buni această purtare a soţului, greutăţi materiale aveau şi ei destule. Ea însăşi era dentistă, dar nu-şi exercita profesia decât în cazuri izolate, în rest se ocupa de administraţia cabinetului. Tânărul medic de circumscripţie rurală, dintr-un loc uitat de Dumnezeu, nu avea legătură directă cu nicio instituţie medicală, totuși era la curent cu progresele medicinei. De câte ori pleca la oraș, se întorcea cu tratate de specialitate şi cu noutăți tehnice. Pentru acestea trebuiau bani mulţi, adesea soția îl cicălea pentru cheltuelile „nesăbuite”. Se îmbrăca modest, chiar destul de neglijent. Avea o fire senină, cu simţul umorului, fiind unanim apreciat atât de pacienţi cât şi de anturajul său.

Din cauza bolii, mama lui Norbi era foarte nervoasă şi nu prea o scotea la capăt cu fiul ei. Norbi însuşi povestea că fusese un copil rău, cu o deosebită fantezie pentru fapte şi purtări inadmisibile pe-atunci. În clasele primare trăgea adesea chiulul de la şcoală, acasă nu învăţa aproape deloc, caietele îi erau dezordonate sau lipseau cu desăvârşire. Prindea câte un cal şi-l călărea fără şea, iarna patina pe Vişeul îngheţat. Părinţii erau disperaţi din cauza purtării sale, mai ales că suferea de o boală de ochi, la care eforturile fizice erau contraindicate. După terminarea şcolii primare a fost trimis la liceul evreiesc din Timişoara. La început a stat în gazdă la unul dintre profesorii săi, dar după prea multe năzbâtii s-a mutat împreună cu un prieten. Edith, sora cu doi ani mai în vârstă ca Norbi, învăţa în acelaşi oraş. Din când în când mama mergea la Timişoara să-şi vadă copiii şi să se intereseze de situaţia lor şcolară. Întâi la fiul ei, la liceul de băieţi, de unde pleca cu ochii plânşi, auzind că Norbi este rău, dezordonat şi bătăuş. Apoi, pentru a se consola, se ducea la liceul de fete, unde avea să audă numai cuvinte de laudă la adresa fiicei sale. Părinții lui Norbi au fost sfătuiţi de profesori să-şi scoată fiul de la liceu şi să-l dea la o meserie – nu pentru că ar fi prost, Doamne fereşte, ci pentru că nu vrea să înveţe. Ce noroc că părinţii nu urmează întotdeauna sfaturile profesorilor!

La Timişoara exista pe atunci şi un liceu al şvabilor bănăţeni, cu limba de predare germană. Elevii celor două licee, evrei şi şvabi, se întâlneau zilnic când ieşeau de la şcoală şi se luau la bătaie. Norbi era încă mic şi slab şi mai totdeauna le încasa. Fără ştirea părinţilor a început să ia lecţii de box; antrenându-se sistematic, a devenit unul din cei buni boxeri din categoria sa. De atunci Norbi a devenit un bătăuş care abia aştepta să-şi demonstreze forţa, abilitatea şi eficienţa. Părinţii au avut multe ocazii să plătească ochelari sparți „din intâmplare”.

După anexarea Ardealului de Nord de către Ungaria, Norbi a trecut la liceul evreiesc din Oradea, tatăl său fiind demis din postul de medic. Dându-şi seama de greutăţile materiale prin care treceau, Norbi nu a mai acceptat sprijinul material al părinţilor. Atitudinea sa faţă de învăţătură se schimbase, începuse să dea ore particulare, pregătea copii pentru bar-miţva şi bărbaţi tineri pentru ceea ce aveau să spună sub huppa. Deşi o bună parte a familiilor evreieşti erau asimilate, totuşi păstrau această tradiţie. La Oradea Norbi se împrietenise cu niște elevi mai în vârstă ca el şi cu un student. Aceștia l-au antrenat în discuţii literare, psihologice şi filosofice. A primit interes pentru studiu în general şi pentru aceste domenii în special. Într-un cuvânt a devenit elev bun, şi-a dat bacalaureatul fără probleme. Când l-am cunoscut eu, Norbi era un student eminent şi atât de ambiţios încât nici nota 9 nu-l mulţumea. „Săraca mama,” obişnuia să spună, „nu ar fi crezut vreodată că voi fi un student bun şi un om serios.”

După terminarea liceului nici vorbă nu putea fi de a studia, a început să lucreze la o exploatare forestieră. Nopţile şi le petrecea de obicei sus la munte, într-o cabană forestieră, altfel ar fi trebuit să urce zilnic aproximativ 1000 de metri. La un moment dat s-a apucat de afaceri cu produse forestiere, greu de obţinut în restul Ungariei. În acest fel se puteau câştiga pe atunci bani buni. Mi-a povestit tot felul de întâmplări nostime din acea perioadă a vieţii sale.

Povestirea mea favorită e cea despre un anume Eisig Hufmann. Acesta cunoştea numai literele ebraice, în rest era practic analfabet. Avea un secretar care-i citea ziarele, în special anunţurile de vânzare şi cumpărare. Într-o zi a apărut anunțul unui englez care căuta un teren pentru vânătoarea de urşi. Spre uimirea secretarului, Eisig i-a spus: „Răspunde-i că avem”. Englezul a venit cu tot echipamentul necesar, a fost dus în pădure şi după câteva zile a împuşcat vânatul mult dorit. Fericit, vânătorul s-a fotografiat împreună cu ursul şi a trimis pozele în Anglia. Apoi a plătit suma convenită, a pregătit blana pentru prelucrare, și-a făcut bagajele și a plecat acasă mulţumit. Nu mult după aceea, Eisig a primit o citaţie la Judecătoria Internaţională, fiind acuzat de escrocherie, abuz de încredere, etc., deoarece pe pielea ursului s-au găsit însemnele grădinii zoologice din Budapesta! Eisig al nostru cumpărase un urs de la grădina zoologică, închiriase o bucată nefolositoare de pădure şi îi dăduse acolo drumul ca să aibă englezul ce să împuşte.

Norbi îl cunoscuse personal pe Eisig, imita la perfecţie modul lui de a vorbi într-o maghiară amestecată cu idiş şi cunoştea toate amănuntele povestirii pe care eu am redat-o mult prea schematic – probabil ceea ce îmi lipseşte mie cel mai mult este șarmul povestitorului! El îmi spunea de-ale lui din Maramureş, eu de-ale mele din Şimleu şi era tare bine…

Să revenim la munca lui Norbi în pădure şi la comerţul cu produse lemnoase. Câştiga într-o lună cât tatăl său într-un an. În atmosfera dinainte de izbucnirea războiului, când toată lumea simţea că urmează o nenorocire fără seamăn, tineretul cheltuia fără socoteală la chefuri şi felurite extravaganţe. Fără îndoială că părinţii lui Norbi nu erau încântaţi de modul de viaţă al fiului lor, dar tatăl – judecătorul suprem – nu s-a amestecat. Intreprinderea la care lucra Norbi era socotită a fi de uz militar, muncitorii unguri erau scutiţi de serviciul militar şi evreii de detaşamentele de muncă obligatorie, dar numai la început! Mai târziu au fost cu strânşi și ei în ghetouri şi deportaţi.

Despre deportarea lui Norbi și a familiei sale nu mă simt în stare să scriu.

La întoarcerea din deportare, Norbi s-a oprit la Budapesta, unde și-a regăsit o mătușă și un văr, unchiul fusese împușcat pe malul Dunării. Mătușa a dovedit mult curaj adăpostind câţiva băieţi fugiţi dintr-un detaşament de muncă.

Palma Stern cu şoţul ei, Norbi

După război Norbi a pierdut orice contact cu familia sa. Știa că mătușa din Budapesta trăiește în Israel și că un unchi se afla la Grenoble, dar nu avea nici măcar adresele lor. Pe vremea aceea corespondenţa între România și statele din vest era quasi inexistentă. Când au început să vină din nou scrisori din occident, deşi cenzurate, a fost un mare eveniment. El și-a găsit adresele rudelor, iar eu mi-am regăsit fratele prin intermediul unor anunțuri date în ziare. Rudele din Israel le-am revăzut abia în 1968. Climatul politic din România era relativ relaxat; persoanele pe care statul român le socotea de încredere puteau primi paşapoarte pentru vizitarea rudelor din străinătate. Era de neînchipuit că-mi voi părăsi soţul şi copiii în România, astfel încât am reușit să plec în vizită în Israel. Norbi şi-a revăzut rudele din în Israel 1971 şi în acelaşi an s-au întâlnit cu toţii la Nice.

Palma Stern

(sfârşit….din păcate neterminat)

Palma Stern (1925 -2001) a fost o bună prietenă a mamei mele.  Acest material se bazează pe un manuscris pe care l-am găsit la mama și l-am citit cu mare interes.

Din câte știe mama, aceste amintiri nu au fost scrise ci înregistrate pe benzi de magnetofon.  La moartea subită a Palmei, ele au rămas neterminate. Au fost bătute la mașină de un prieten, iar acesta i-a dat și mamei mele o copie.

Amintirile sunt adresate fiului ei și ca atare conțin diverse amănunte intime pe care le-am omis. Dar viața ei zbuciumată din timpul holocaustului precum și din primii ani ai comunismului din România constituie un document captivant.

Hava Oren