Praga – o poveste de dragoste (1)

Actul 1 – 1968.  În vara anului 1968 am făcut cu părinții și cu fratele meu „turul României”.  Încă nu aveam mașină.  Am stat câteva zile în deltă, la Sulina, iar în 24 august am luat primul vapor spre Tulcea, de unde am continuat cu trenul.  Am ajuns la Constanța înainte de amiază.  Coborând din tren am simțit că se întâmplă ceva deosebit.  Piața gării era plină de lume, ciorchini de oameni îi înconjurau pe puținii care aveau câte un „radio cu tranzistori” și toată lumea asculta cu sufletul la gură.  În acea noapte armata Pactului de la Varșovia invadase Cehoslovacia, dar România nu a luat parte la această acţiune militară. Ceaușescu îndrăznise să înfrunte statele din Pactul de la Varşovia. Mărturisesc că a fost singura dată când l-am stimat.  Mama voia să ne întoarcem numaidecât la Arad.  În orice moment rușii puteau invada și România, tot mai bine era să fim acasă.  Totuși noi ceilalți am convins-o și ne-am continuat vacanța după plan.

Aveam șaisprezece ani, știrile internaționale nu mă prea interesau.  Cu timpul evenimentele au pălit și viața și-a reluat cursul normal.

Actul 2 – 1969.  Bunicii mei erau deja de câțiva ani în Israel.  Mama și fratele meu au plecat la ei în vizită, iar eu am rămas să-mi petrec concediul la mare împreună cu tata.  Am fost la Eforie, la casa de odihnă a comunității.  Acolo ne-am împrietenit cu o familie de evrei din Cehoslovacia.

În 24 august ei au păstrat o zi de doliu.  Eu am fost surprinsă, uitasem demult de evenimentele din anul anterior.  Ei ne-au povestit cum s-au petrecut lucrurile din perspectiva omului de rând și am fost extrem de impresionată.  Am încercat mai târziu să reconstitui mersul evenimentelor din ziare vechi – tata avea o colecție de Le Monde.  De atunci Cehoslovacia a ocupat un loc deosebit în imaginația mea.

Actul 3 – 1972.  Tocmai absolvisem anul întâi de medicină la Timișoara când am dat peste un anunț: Biroul de Turism pentru Tineret organizează o excursie în Cehoslovacia.  M-am înscris, ce aveam de pierdut?  Știam că șansele mele de a primi aprobarea erau minime pentru că toată familia înaintase demult actele pentru emigrare în Israel.  Dar, vorba aceea, „prost să fii, noroc să ai”: cererea de emigrare fusese înaintată la Arad, iar excursia se făcea din Timișoara.  Era înainte de éra internetului, nimeni nu și-a luat osteneala să cerceteze și am primit aprobarea!

A fost unul dintre evenimentele cele mai de seamă ale vieții mele de până atunci.  Era prima excursie în străinătate, eram pentru prima oară independentă, era prima mea întâlnire cu civilizația occidentală (chiar dacă țara era dincoace de Cortina de Fier), am văzut pentru prima oară o catedrală gotică „adevărată”[1]…  Frumusețea orașului m-a impresionat profund.  În trei zile l-am străbătut în lung și în lat, am umblat până mi s-au tocit picioarele și am reușit să văd o mare parte din monumente și priveliști.  Atunci mi-am promis mie însămi să fac tot posibilul ca să revin.

La întoarcerea din excursie m-a așteptat o surpriză: tocmai în săptămâna în care fusesem plecată, toată familia a primit pașaportul.  Uraaaa!  Plecăm în Israel!  Dar…  În urma Războiului de Șase Zile Cehoslovacia rupsese relațiile diplomatice cu Israelul.  Nu se vedea nicio șansă la orizont ca să mă întorc vreodată la Praga.  Bucuria plecării în Israel era umbrită de un nor.

Actul 4 – 1973.  Stăteam la Ierusalim, la căminul studențesc.  Într-o cameră vecină s-a mutat o rusoaică, o ola hadașa (proaspătă imigrantă).  Probabil că se afla în Israel fără familie și venea la cămin tot calabalâcul, mai ales cu un munte de cărți.  Am ajutat-o să-și care lucrurile, am muncit câteva ore bune și la urmă am rugat-o să-mi dea o carte, legendarul volum „Praha ve fotografii” al lui Karel Plicka.  Ani de-a rândul am fost la Praga doar cu gândul, răsfoind cartea.  Părea atât de departe, parcă era pe o altă planetă.

Actul 5 – 1988.  Au trecut anii.  Eram deja căsătorită, fiica mea avea nouă ani.  Cu timpul am reușit să-l „infectez” și pe soțul meu cu dorul de Praga.  Într-o zi el a descoperit un anunț: la Praga urma să aibă loc un congres de chimie – ar putea fi un pretext de a ajunge acolo.  A fost un proces foarte complicat: pașapoartele participanților israelieni au fost trimise la ambasada Cehoslovaciei din Paris pentru eliberarea vizelor.  Dar ce contează?  Important este că am reușit!

În cei șaisprezece ani de la prima mea vizită, orașul nu-și pierduse nimic din farmecul de odinioară.  Soțul meu a fost și el cucerit.  Plăcerea de a-i arăta locurile pe care le păstram în amintire și de a descoperi împreună altele noi și nebănuite a fost extraordinară!

Actul 6 – 1989.  În 1989 a avut loc „Revoluția de Catifea”.  Cu timpul relațiile diplomatice au fost reluate și nimic nu ne-a mai stat în cale, ne-am întors la Praga de nenumărate ori, am stat în cămine studențești, camere închiriate, hoteluri mai mici sau mai mari…  Nici nu aș mai putea spune de câte ori am revenit.  Tot aici ne-am sărbătorit și nunta de argint.

Cu timpul atmosfera cenușie din comunism s-a schimbat, totul e renovat, îngrijit.  Nu se mai poate repeta întâmplarea din 1988, când la ora două nu am mai găsit niciun restaurant care să servească prânzul, pasămite întârziasem! Acum totul e orientat spre turism, dar are și aceasta dezavantaje: e aglomerat, e gălăgie, localnicii părăsesc treptat centrul, iar în locul lor apar hoteluri și apartamente de închiriat, cea mai frumoasă farmacie istorică vinde acum bijuterii pentru turiști… Atmosfera începe să devină oarecum de Disneyland.  Dar cu puțin efort și imaginație se mai poate regăsi liniștea de odinioară.  Dimineața înainte de ora zece în locurile de atracție turistică nu este aproape nimeni.  Și apoi turiștii se concentrează în câteva puncte, dar Praga are mult mai mult de oferit!

În zilele noastre, când accesul la informație este practic nelimitat (trăiască Google!) nu ar avea niciun rost să înșir tot ce se poate vedea la Praga.  În numărul viitor voi încerca să arăt cititorilor unele din locurile mele preferate, care coincid nu neapărat cu cele din ghid.

S-ar părea că articolul se încheie aici. Nici vorbă!

Actul 7 – 2010.  Într-o zi soțul meu a primit un e-mail: un profesor de la Facultatea de Geologie din Praga are un subiect de cercetare apropiat de al lui și ar vrea să-l cunoască.  Întâmplarea a făcut că la scurt timp după aceea, soțul meu pleca într-o călătorie, trebuia să schimbe avionul la Praga și avea câteva ore bune de așteptat.  Cei doi s-au întâlnit și astfel s-a născut o colaborare fructuoasă, mai târziu și o prietenie apropiată.  Jan vine la Ierusalim cel puțin o dată pe an și noi mergem la Praga tot atât de des.  Colaborarea a ajuns la punctul culminant în octombrie 2015, când, la propunerea lui Jan, soțul meu a primit un doctorat de onoare al Universității Caroline din Praga.

[1] Catedrala Sf. Vit din Praga este în mare parte neo-gotică, ridicată pe la sfârșitul sec. XIX, dar asta încă nu știam și oricum impresia pe care o face este perfectă.

2 Comments

  • eva galambos commented on June 2, 2018 Reply

    Abia aștept continuarea!

  • Andrea Ghiţă commented on May 31, 2018 Reply

    Mi-a plăcut mult articolul Havei Oren care este preludiul promiţător pentru povestea de iubire şi descoperire a oraşului de aur.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *