E o dimineață obișnuită de duminică, la începutul anilor 1970.  Am șaisprezece ani și, ca de obicei în asemenea împrejurări, mă plictisesc.  Părinții îmi sugerează: „Ia o carte și citește.”  Dar eu nu am răbdare să citesc.  Decât să-mi pierd vremea cu cărțile altora, aș prefera să le scriu pe ale mele.

Așa că stau în camera mea, tolănit pe covor și nu fac nimic.  Mai exact visez despre masa de prânz.  Șnițelul duminical reușește de obicei să-mi alunge depresia obișnuită a sfârșitului de săptămână.  După ce prânzul e servit și consumat, eu lenevesc mai departe cu un muc de țigară în colțul gurii.  Părinții nu se amestecă.  Poate că totuși ar fi trebuit să citesc o carte, dar ideea aceasta îmi vine tocmai în clipa în care tata intră pe neașteptate și mă smulge din reveria mea melancolică:  „Vino cu mine.  Mă duc la bordel.”  Eu tușesc, scot rotocoale de fum, fac câteva mișcări lente – caut să câștig timp și să-mi revin din surprindere.

Cu coada ochiului mă uit la mama, dincolo, la masa de călcat.  Sigur că a auzit și ea.  Sau poate că am halucinații?

Nu.

Vocea tatei răsunase limpede și răspicat.  „Vino cu mine.  Mă duc la bordel.”

Mama, impasibilă, continuă să calce, iar eu simt cum clocotește în mine mânia și neajutorarea.  Chiar dacă încă nu am o prietenă, asta nu le dă dreptul să se poarte așa cu mine, un băiat de șaisprezece ani!  Sentimentele mele o iau razna, nu e de mirare că arăt ca turbat.  Tocmai mă pregătesc să dau glas indignării, când tatei îi pică fisa.  „Păi ce-ți închipuiai?  Am de făcut o vizită la domiciliu.”  Tata e medic de familie la Köln, în cartierul Ehrenfeld, unde se află până azi cel mai mare bordel din Europa.

Acum ne pică fisa și mie și mamei.  Mama se înroșește și chicotește stânjenită.  Iar mie îmi trece prin minte că poate totuși n-ar fi fost rău să am și eu un frate sau doi.  Îmi fac pe loc socoteala că o vizită la bordel e net preferabilă unei după-amiezi interminabile petrecute acasă și îmi dau acordul, făcând un efort să apar cât se poate de calm.

Ne așezăm în mașina noastră elegantă, Opel Kadett și din Bayenthal mergem pe șoseaua de centură înspre Ehrenfeld, înspre Eroscenter.  Fără îndoială că sunt extrem de agitat și îmi spun în sinea mea: „E o simplă deplasare de serviciu a tatei, iar tu, Peter, ești doar un martor neimplicat.”  De fapt această mantra nu reușește cu adevărat să mă calmeze.  După ce parcăm mașina lângă abator și intrăm în binecunoscuta clădire înaltă de beton, evenimentele se succed cu repeziciune.  Nu numai că intru brusc într-o lume străină, scufundată în semiîntuneric, dar e și prima oară în viața mea când văd la un loc atâtea fete îmbrăcate sumar, care par să ne ia cu asalt.  Încurcat, încerc să mă ascund în spatele tatei.  Dar acesta mângâie vesel obrajii câtorva fete și explică răbdător că el nu e decât doctorul.  Asta încă nu ne clarifică situația – cel puțin la început.  Din contră, fetele devin tot mai obraznice, e clar că se amuză copios.  La urmă, spre desfătarea tuturor, una dintre ele își îngroașă vocea și se prezintă provocator drept „sora Cristina”.

Salvarea noastră nesperată apare în persoana unui vlăjgan musculos, înalt de doi metri și lat cât un dulap.  El împrăștie fetele ca pe niște orătănii, spunându-le hotărât: „Lăsați-l în pace, e cu adevărat doctorul!”, apoi i se adresează politicos tatei:  „Veniți, domnule doctor, la șapte.”

Mergând împreună spre lift, privirle lui cad asupra mea:  „Aveți un asistent nou?”

„E fiul meu,” spune tata laconic.  „Dar sunt sigur că într-o zi va fi și el un doctor bun,” răspunde dulapul cu respect.

Eu nu-mi doresc decât să mă înghită pământul și mă întreb agitat ce caută tata aici.  De ce tocmai tatăl meu?

În sfârșit ajungem la etajul șapte.  Mie îmi sună mai degrabă a secție de spital decât a etaj de bordel.  La fel ca la spital, și aici fiecare etaj este o lume în sine, cu reguli proprii, dictate nu de sora șefă, ci de „madama de etaj”, cum mi-a explicat tata încă din hol.

Madama care mânuiește sceptrul etajului șapte este o marocancă zveltă, hotărâtă, în vârstă de vreo patruzeci de ani.  E clar că îl cunoaște bine pe tata și ne salută cu căldură:  „Bonjour, docteur, votre fils?”  Tata îi zâmbește prietenos, eu însă nu prea știu cum să mă port.

„Madama de etaj” pare îngrijorată.  Tata și cu mine o urmăm cu pași repezi spre căpătâiul bolnavei, care zace într-o cămăruță modestă de vreo zece metri pătrați.  În afară de o scrumieră și de un pachet de țigări pe noptieră, singura decorație este un afiș cu o femeie goală, în stilul calendarelor Pirelli.  Tata nu pare surprins.  Continuând discuția tot în franceză, el decide că pot să fiu de față – pacienta nu are nimic împotrivă – și în scurt timp pune diagnosticul: o infecție a căilor urinare, care poate fi tratată cu antibiotice.  Cu un zâmbet scoate din trusa lui o „mostră a industriei farmaceutice”, iar șefa etajului șapte scoate ca la comandă obișnuitul:  „Combien, docteur?”  „Cent, comme toujours.”  O sută de mărci, ca de obicei – o sumă respectabilă, alcătuită din taxa de vizită la domiciliu, medicamente și suplimentul de sfârșit de săptămână.  După spusele tatei, acesta e tariful obișnuit în bordel.

Când tata observă că eu sunt îngrijorat de simptomele și de starea pacientei (la școală tocmai studiem nuvela „Tabăra indienilor” de Hemingway, unde se povestește despre o vizită la domiciliu cu urmări fatale), el mă liniștește, explicându-mi că în cazuri ca acesta antibioticele acționează prompt.  Până miercuri pacienta se va restabili.  Eu nu sunt prea convins, dar peste câteva zile prognoza tatei se adeverește.

Cum era și de așteptat, plecarea noastră din bordel nu are loc fără incidente.  Pe neașteptate, ca prin farmec, ni se alătură o făptură minunată, care ne zâmbește cald și se adresează tatei cu cuvintele:  „Domnule doctor, văd că ați adus cu dumneavastră un băiat simpatic.  Poate ni-l lăsați aici pentru o după-amiază?”  Eu fac fețe-fețe și nu știu cum s-o șterg mai repede.  Fetele mă înțeleg și ]și iau râzând rămas bun, iar eu îmi dau seama că fac haz pe socoteala mea.  Ajuns în sfârșit afară respir adânc și mă simt atât de obosit, de parcă aș fi cărat pietre toată ziua.  Mda, a fost totuși prima vizită la domiciliu pe care am făcut-o în viața mea.

Epilog 

Cu mulți ani mai târziu am preluat eu cabinetul tatei.  Câteva fete din Eroscenter (numit mai târziu Pascha) veneau mai departe în cabinetul meu și de la ele am aflat de ce tocmai tatăl meu era cel care făcea vizitele la bordel.  Pe vremea aceea el era singurul medic din Ehrenfeld care vorbea multe limbi străine și se putea înțelege cu fetele, dintre care cele mai multe erau originare din nordul Africii sau din Caraibe.  Pe atunci era nevoie mai ales de franceză, engleză și spaniolă.  Când i-am urmat la cabinet aveam și eu avantajul unei limbi străine foarte folositoare: româna.  Totuși pe mine nu m-au acceptat în aceeași măsură în care l-au acceptat pe tata.  Spre deosebire de el, eu le apăream prea „german”, prea rezervat.  Pur și simplu mie îmi lipseau anii de activitate ca medic de provincie în România, în care tata și-a însușit atitudinea relaxată, respectabilă, rezultatul direct al experienței de viață.

Peter Rosenthal

(traducere din limba germană Hava Oren)

Din volumul „Veneția nu e nici ea mult mai mare ca Ehrenfeld”