Un om decedează. Din câte înțeleg eu, asta se întâmplă tuturor, absolut tuturor, cel puțin deocamdată. Deși o mulțime de surse bine informate ne anunță că se apropie nemurirea, eu personal cred că până una-alta, situația rămâne așa cum este de vreo câteva sute de mii sau milioane de ani.

Deci, omul decedează. Din acest moment există câteva scenarii clare, extrem de banale, toate având un puternic iz personal, dar și social.

Într-o primă situație, omul e uitat. La început de cei cu care a fost mai puțin în contact, mai târziu de rude și prieteni apropiați. Nu-mi cereți procente, n-am idee, dar sunt convins că asta se întâmplă cu cei mai mulți. Chiar dacă nu sunt uitați, ei nu mai sunt amintiți decât foarte rar.

O a doua posibilitate, mult mai rară, chiar extrem de rară, e cea în care omul, o personalitate celebră în timpul vieții, continuă să se găsească în amintirea celor care l-au cunoscut sau care au auzit de el. Într-un fel aici e vorba de ceea ce definim nemurirea. Exemple sunt multe, deși cred că abia unul la un milion din cei care ne părăsesc se încadrează în această categorie.

Bineînțeles, acest scenariu are subcategorii, pentru că nu poți să pui în aceeași barcă pe profetul Moise sau pe Maica Tereza cu Hitler sau Stalin… Pentru persoanele care aparțin negurilor societății omenești, limba ebraică are o expresie care cere ca numele lui să fie șters din memoria colectivă: ”imah șmo”.

Alteori, nu foarte des, amintirea individului se impune abia după moartea acestuia, deși în timpul vieții, el/ea nu fuseseră cunoscuți decât de foarte puțini, adică doar de cei din cercul cel mai apropiat. Van Gogh e un exemplu tipic în această direcție.

Și acum vine la rând o situație cu care eu personal nu m-am mai întâlnit până acum. E vorba de a prelua existența de odinioară a unei ființe umane și a o transfera alteia!!! Nu mă credeți? Ei bine, vă invit să vizionați unul din ultimele filme hollywoodiene, ”Operațiunea finală”. El are ca temă celebra răpire a călăului nazist Adolf Eichmann. Nu, nu vă așteptați la o capodoperă cineastă. Dimpotrivă, filmul e siropos, plin de inexactități istorice, de fapt nimic neobișnuit. Dar în film apar personaje reale, cum ar fi David Ben Gurion și Isser Harel, celebrul șef al Mosadului în acei ani. Celelalte personaje reprezintă echipa Mosadului care a reușit să-l aducă pe Eichmann în Israel și în felul acesta să intre în istorie ca participând la cea mai reușită răpire din vremurile noastre.

Pentru a ajunge la miezul poveștii mele e nevoie de încă unul sau două amănunte. Planul, care a reușit pe deplin, a inclus ideea genială de a-l aduce pe Eichman la avionul EL AL care aștepta pe aeroportul din Buenos Aires, mascat în pilot israelian beat, susținut de doi colegi. Aceștia s-au scuzat în fața grănicerilor argentinieni pentru comportarea urâtă a ”colegului” care a exagerat cu ingestia picăturii amare… Pentru a putea duce la bun sfârșit misiunea era nevoie de un specialist care să-i administreze răpitului droguri sedative, a căror influență mimează cea a alcoolului.

Și acum să trecem la fapte.

În film specialista în domeniul sedării a fost jucată de o actriță tânără și reușită (din punct de vedere fizic), foarte convingătoare în rolul de medic și de îndrăgostită de unul din membrii echipei. Iarăși ceva cu totul și cu totul banal.

Numai că s-a ignorat faptul că în realitate ”omul cu seringa” nu era o ”ea” ci un ”el”, și anume unul din cei mai cunoscuți medici anesteziști al acelor timpuri, primul șef al secției de anestezie a spitalului Tel Hașomer (cel mai mare din Israel) de lângă Tel Aviv, originar din România, absolvent al Facultății de Medicină din București, Dr Yonah Elian.

O să-mi spuneți ”Ei și ce?! S-au mai văzut lucruri din astea. Filmele așa-zise istorice își permit să interpreteze istoria așa cum vor scenariștii și regizorii. Important este ca filmul să atragă spectatori și să aducă un venit care să depășească cu cât mai mult costul producției.” Și apoi: ”Dumneata ești sensibil la subiect pentru că ești originar din România și pentru că împarți aceeași specialitate cu medicul uitat și ignorat.

Ei bine, da și nu!

Recunosc, sunt sensibil la acest subiect. Nu am nicio îndoială că dacă ar fi fost vorba de un chirurg sau de un pediatru, i s-ar fi respectat cel puțin sexul, dacă nu și numele, cu atât mai mult cu cât eroul povestirii de față a decedat cu ani în urmă, iar toate amănuntele peripeției de la Buenos Aires sunt cunoscute cu lux de amănunte și publicate în lumea întreagă.

Oi fi eu paranoic, dar am certitudinea că insulta pe care filmul o aduce memoriei doctorului Elian face parte dintr-un șir de situații în care existența lui a fost ignorată, cu intenție sau fără.

Dr Dan Elian, fiul medicului anestezist, el însuși distins cardiolog, a publicat după moartea părintelui său un articol în care descria printre altele nefericita combinație între modestia tatălui său și tendința autorităților și chiar a colegilor de echipă de a face abstracție de rolul pe care l-a jucat eminentul medic anestezist în celebra răpire.

Nu sunt unicul care judecă povestea în felul acesta. Iată traducerea unui paragraf luat dintr-o recenzie (în engleză) a filmului, apărută pe GOOGLE:

”Iată una din cele mai evidente libertăți pe care și le-a luat filmul. Dr Hana Elian (Melanie Laurent), care a reușit cu succes să-l sedeze pe Adlof Eichmann pentru a-l aduce în avionul ce urma să-l transporte în Israel, a fost în realitate un bărbat. Adevăratul nume al medicului era Dr Yonah Elian. Sexul personajului a fost schimbat pentru a crea o relație sentimentală imaginară între doctoriță și Peter Malkin, unul din agenții Mosadului”.

Și atunci trebuie să te întrebi (iarăși paranoia mea) de ce tocmai anestezistul a devenit anestezistă și nu altcineva din echipa de agenți ai Mosadului?!

Nu cunosc criteriile după care se recrutează agenții Mosadului, dar am o imagine foarte clară asupra calităților necesare medicului anestezist care trebuie să îndeplinească o misiune de acest tip. Sedarea, considerată un grad de anestezie generală superficială, este o metodă deloc ușor de folosit. Ea cere o îmbinare perfectă între știința de carte a medicului și arta sa în materie de dozaj anestezic. Această îmbinare este decisivă în situația în care a fost pus Dr Elian. Dacă administra prea mult drog, Eichmann nu numai că nu putea fi dus de subsuoară de cei doi agenți, dar putea chiar să intre în colaps din cauza poziției bipede, care în cazul sedării produce o serioasă instabilitate cardiovasculară. Dar dacă din contră, fiindu-i frică de efectele negative ale drogului / drogurilor anestezice, medicul administra o doză prea mică, pericolul iminent ar fi fost ca hitleristul să se fi trezit tocmai când grupul trebuia să treacă controlul și nu e nevoie să descriu consecințele acestei situații.

În anul 1961 încă nu exista niciun mijloc de monitorizare a efectelor drogurilor anestezice. Stabilirea dozajului corect, în condițiile în care ”subiectul” e purtat de alții, suficient de adormit pentru a nu putea vorbi și suficient de ”treaz” pentru a nu intra pe loc în colaps, dovedește cu prisosință calitatea profesională a doctorului Elian.

L-am cunoscut bine. A fost un eminent clinician și posesorul unei bogate experiențe în sala de operație. Dar dr Elian ocupă, fără drept de apel, locul întâi pe lista oamenilor celor mai modești pe care i-am cunoscut în întreaga mea viață. De fiecare dată când ne-am întâlnit el a emanat o dorință aprigă de a rămâne în umbră, de a-și face datoria cu succes (și încă ce succes!) fără a ieși în evidență. Viața sa (dacă îmi pot permite s-o definesc, întrucât nu am făcut parte din cercul său intim) a fost un perfect amalgam compus dintr-un profesionalism de înaltă calitate și o modestie ieșită din comun.

Poate că atunci nu e de mirare că creatorii filmului, doritori să includă în scenariu o poveste de dragoste, au sacrificat din întreaga echipă tocmai personajul medicului anestezist. (Oare vreunul dintre cititori care a trecut o operație își mai amintește numele anestezistului său??!!)

În cercetările pe care le-am făcut pentru scrierea acestui text am găsit o referire la un aspect al ”afacerii Eichmann” pe care nu l-am cunoscut. Se spune că mulți ani după povestea de la Buenos Aires, Dr Elian a avut probleme de conștiință, legate de faptul că a anesteziat un individ, nu în scopul de a-i ameliora starea sănătății, ci pentru a fi răpit și adus în fața justiției. Cu alte cuvinte, prin sedarea administrată el ar fi încălcat jurământul lui Hipocrate.

Dacă e adevărat și dacă Dr Yonah Elian ar fi azi în viață (a decedat în anul 2011, la vârsta de 88 ani), aș încerca să-l liniștesc, spunându-i că răpirea celui care, printre alți criminali, a fost responsabil de masacrarea a șase milioane de evrei, a fost un act etic și moral de de cea mai mare importanță umanitară și istorică. Datorită lui și a talentului său profesional omenirea a primit pentru prima oară pe o asemenea scală, mărturii vii și indubitabile privitoare la adevărata monstruozitate a Holocaustului.

Personal, îi păstrez doctorului Yonah Elian o vie amintire. În ochii mei el e eroul aproape anonim al anesteziei israeliene.

Am mai avut ocazia să amintesc spusele cunoscutului scriitor israelian, Meir Șalev, după care omul moare de două ori, o dată când își trimte sufletul câtre Cel de Sus și a doua oară când e uitat.

În cazul doctorului Elian, Șalev a greșit: omul poate muri și a treia oară, atunci când i se fură identitatea.