În 1969, când s-au înființat la București emisiunile TV în limbile maghiară și germană (un gest de bunăvoință pe care mai târziu regimul avea să-l regrete) au fost recrutați mai întâi câțiva redactori de la Radio. Pentru partea artistică și de producție au început să caute prin studiouri cunoscători ai limbilor respective. Așa am ajuns să lucrez acolo. Ne străduiam, învățam unii de la alții, dar la început rezultatele au fost modeste. Lucrurile s-au mai schimbat când conducerea redacției a fost încredințată unor publiciști și scriitori de renume: Pál Bodor (1930 – 2017) și Hans Liebhardt (1934 – 2017). Tematica s-a diversificat, au apărut oameni noi, se stimulau creativitatea și legătura nemijlocită cu publicul spectator aflat mai ales în Transivania și Banat. Liebhardt, șeful meu direct, avea un bogat orizont cultural, era bun organizator și pe deasupra avea simțul umorului. Ne-am înțeles bine. Printre multe altele, el a inițiat un ciclu de emisiuni care îmi plăcea în mod deosebit. Se numea în germană ”Worte” (”Cuvinte” sau cum ar spune poetul ”Cuvinte potrivite”). Erau poezii sau scurte povestiri prezentate de autorii lor, pe care îi filmam la ei acasă sau în natură. Căutam de fiecare dată ambianța adecvată, filmarea o repetam de câteva ori din diferite unghiuri. Apoi, prin montaj și mixaj sonor, căpătau contur mici filme-portret, semnificative pentru personalitatea și creația fiecărui autor.

În deplasările mele ajungeam deseori la Timișoara. Îndrăgisem orașul, atmosfera sa multiculturală, firea deschisă și comunicativă a localnicilor. La sfârșit de săptămână domnea aici o mare animație, mai ales datorită ”micului trafic de graniță” cu țara vecină. ”Bișnița”, cum se numea pe-atunci comerțul la negru, era în floare, restaurantele erau pline, de pretutindeni se auzea muzică și zvon de veselie – o efemeră iluzie de libertate și belșug, după care totul revenea la normal, la sărăcia anostă și apăsarea de fiecare zi.

În 1972 luase ființă aici în mod independent cenaclul ”Aktionsgruppe Banat”, gruparea tinerilor autori de limbă germană. Făceau parte, printre alții, Richard Wagner, Johann Lippet, Rolf Bossert, William Totok. Încă din liceu ei au început să scrie și să publice, mai întâi în ziarul local, iar apoi în revista ”Neue Literatur” din Capitală și în alte publicații. Bine primite de critică, textele lor aduceau un aer nou, mai modern, în consens cu spiritul vremii. Promovau o literatură angajată, lucidă, cu frecvente accente critice față de realitățile țării. Cu timpul această atitudine protestatară avea să devină inacceptabilă pentru regim. Tinerii scriitori au început să fie urmăriți de Securitate, supuși presiunilor și sancțiunilor de tot felul, până ce în 1975 au fost cu toții arestați și anchetați sub acuzația falsă că ar fi încercat să treacă granița ilegal. S-a intervenit în favoarea lor, au fost eliberați, dar li s-a luat dreptul de publicare și gruparea lor a fost desființată. Abia după doi ani au putut să-și reia activitatea, de astă dată în cadrul unui cenaclu oficial de pe lângă ziarul local NBZ, sub oblăduirea redactorului-șef Nikolaus Berwanger. Semnăturile lor au reapărut treptat în presa literară, iar în 1979 s-a permis editarea unei sumare antologii: ”Im Brennpunkt stehen” (”A te afla în focar”). Pornind de la această culegere Hans Liebhardt a luat curajoasa hotărâre de a realiza un film cu niște tineri scriitori bănățeni nu prea bine văzuți de oficialități. Am pornit-o cu echipa mea la Timișoara. După o săptămână intensă de filmări și încă una de montaj, emisiunea era gata. La data primei difuzări, 2 noiembrie 1979, mă aflam din nou în orașul de pe Bega. Premiera se anunța ca un mic eveniment local, prilej pentru ziarul german de aici să-mi ia un scurt interviu. (”Sfertul de milion” din titlul articolului se referă la metrajul total al peliculei filmate de mine în zece ani de activitate).

Dintre toți autorii Grupului de Acțiune Banat cel mai cunoscut era Richard Wagner. Deși de-o vârstă cu ceilalți (născut în 1952) avea la activ două cărți, premii literare, numeroase publicații în reviste din țară și din străinătate. Devenise într-un fel purtătorul de cuvânt al grupului. Așa că în prima zi a filmărilor ne-am întâlnit ca să punem la punct detaliile. Îl însoțea o tânără firavă, tăcută și oarecum încruntată. A făcut prezentările: prietena mea Herta Müller (mai târziu aveau să se căsătorească). Ca și colegii ei, Herta venea de la țară. De timpuriu, ca elevă și studentă, s-a alăturat tinerilor poeți. Ea însă scria proză. A început să publice scurte povestiri și împreună cu ei a străbătut drumul anevoios al afirmării, al marginalizării și al represiunilor. La absolvirea facultății a găsit cu greu un post de traducătoare. Dar și de aici a fost concediată la recomandarea Securității. Acum parcurgeam împreună textul pe care urma să-l prezinte. Erau frânturi din viață, amintiri din copilărie. O copilărie tristă, umbrită de lipsuri, singurătate și prigoană. Ceea ce te izbea era stilul. Exprimarea limpede și tăioasă, ritmul sacadat, metaforele neașteptate, mulțimea de conotații și valențe poetice – toate acestea arătau originalitate și neîndoielnic talent. Problema care s-a ivit însă nu era textul ci fundalul. Herta a cerut cu insistență să fie filmată stând în fața unei grămezi de gunoi stradal. Ne-am dus să vedem. Era într-adevăr o grămadă uriașă, urâtă la vedere și urât mirositoare. Am înțeles ideea, dar mi-a venit greu s-o accept. I-am explicat îndelung și cu răbdare că ceea ce cu toții dorim este ca ea să apară în film în ciuda opreliștilor și să devină cunoscută publicului larg. În cele din urmă Herta s-a lăsat convinsă. Am filmat-o într-un cadru neutru, fragmentul a trecut cenzura și a fost difuzat. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că într-o bună zi Herta Muller va primi Premiul Nobel, desigur că n-aș fi crezut. Ce iluzie! Unde suntem noi și unde e Nobel?! Unde e fata firavă din Nițchidorf și unde e regele Suediei?

Spre sfârșitul anilor 80 toți membrii grupului (cu o singură excepție) au părăsit România. În Germania Herta s-a dedicat în întregime scrisului. De-a lungul anilor a publicat zeci de cărți, articole, luări de poziție. A experimentat diverse genuri – roman, eseu, memorialistică, colaj; a sondat în profunzime structura și potențialul poetic al limbii germane, dând expresie unui stil propriu, inimitabil. Tema ei a rămas însă mereu acceași: trauma traiului sub dictatură, vulnerabilitatea individului supus opresiunii și persecuției. Ea a devenit astfel din ce în ce mai cunoscută și recunoscută. La data de 8 octombrie 2009 Academia suedeză a anunțat că Premiul Nobel pentru Literatură pe anul în curs se acordă lui Herta Müller, scriitoare germană originară din România, pentru ”densitatea poeziei și sinceritatea prozei cu care a descris plastic peisajele înstrăinării și universul dezrădăcinaților”.

     

Din multitudinea de comentarii, analize și elogii prilejuite de această desemnare rețin o caracterizare formulată de un reputat critic literar (G. Ruether): ”Herta Müller a îmbogățit din punct de vedere tematic și poetic literatura germană la fel cum au izbutit s-o facă la vremea lor în sud-estul Europei, la marginea spațiului cultural și lingvistic german, Franz Kafka, Joseph Roth sau Paul Celan”. Alăturarea de numele acestor mari scriitori germani de origine evreiască din fostul imperiu habsburgic nu este întâmplătoare. Deschid aici o paranteză cu caracter personal. În munca mea la TVR am cunoscut și am colaborat cu mulți oameni de naționalitate germană, oameni de diferite vârste și ocupații. Fără să fi uitat vreodată tragedia Holocaustului și știind că majoritatea etnicilor germani din România sprijiniseră Germania nazistă, trebuie să spun că în cele mai multe cazuri am întâlnit oameni de bună credință, fără prejudecăți, care au asimilat în bună măsură lecția amară a trecutului. Cu unii m-am împrietenit. Cunoscătorii de literatură s-au referit întotdeauna cu înaltă apreciere la scriitorii evrei de limbă germană originari din Bucovina, reprezentați printre alții de autori precum Alfred Margul-Sperber, Rose Ausländer, Immanuel Weissglas și mai ales Paul Celan.

Cernăuțeanul Paul Celan (1920 – 1970) a fost considerat la un moment dat cel mai important poet de limbă germană din perioada postbelică. Poemul său ”Die Todesfuge” (”Fuga morții”) tradus în zeci de limbi, cunoscut pretutindeni, a devenit paradigma ultimativă a Holocaustului. S-a afirmat chiar că ar fi vorba de ”poezia secolului”. Interesant de amintit că acest faimos poem a fost publicat pentru prima oară în limba română. A apărut în 1947 în revista ”Contemporanul” în traducerea lui Petre Solomon, sub titlul ”Tangoul morții”. Ulterior poetul a modificat titlul, oglindind mai fidel structura muzicală a textului. După anii de război petrecuți în ghetou și după ce ambii săi părinți au pierit în Transnistria, Celan a trăit un timp la București, după care a emigrat în Occident, stabilindu-se la Paris. Opera sa poetică, de o mare complexitate și profunzime, continuă să preocupe generații întregi de critici, cercetători și filologi. Ar fi meritat cu prisosință premiul Nobel, dar n-a apucat să-l primească. La 50 de ani s-a sinucis, aruncându-se în Sena de pe Pont Mirabeau.

https://www.babelmatrix.org/works/de/Celan,_Paul/Todesfuge/ro/34316-Tangoul_Mortii

10 decembrie 2009. La Stockholm, în prezența regelui Carl XVI Gustaf al Suediei, Hertei Müller i s-a înmânat medalia de aur și diploma de onoare consfințind faptul că a devenit a 12-a femeie laureată a Premiului Nobel pentru Literatură. Știrea s-a răspândit, imaginile au fost văzute în toată lumea, iar eu m-am gândit cu emoție că am fost primul care a filmat-o.

Din păcate filmul nostru de atunci, ”Tineri poeți bănățeni” nu mai există. Metrajul original (16 mm/alb-negru/reversibil) s-a pierdut sau s-a distrus la desființarea emisiunilor, în 1985.

Ilia Ehrenkranz, Ierusalim 2019