După ce stimații mei confrați au publicat impresii de călătorie din locuri îndepărtate și pline de farmecul necunoscutului, precum China sau America de Sud, eu aș vrea să vă împărtășesc unele impresii dintr-o călătorie făcută recent în România.  Pentru mine locurile vizitate au avut același farmec al unei țări îndepărtate, cel puțin în timp, dacă nu și în spațiu.

Familia mamei este originară din Bucovina din ambele părţi, atât maternă, cât şi paternă.  Despre familia tatei din păcate știu foarte puțin, dar despre familia mamei există destule informații.  Atât amintirile bunicului meu, Moses Zwecker, cât și cele ale mamei mele, Erika Shaffer, pot fi găsite în arhiva revistei Baabel (mai 2016, respectiv septembrie 2016).  Părinții mei s-au cunoscut după război, ca studenți la Timișoara. Eu m-am născut la Timișoara, am crescut la Arad, iar Bucovina mi s-a părut întotdeauna un loc îndepărtat, misterios, aproape legendar.  Cu timpul am avut posibilitatea să o vizitez, întâi cu o excursie condusă de profesorul nostru de geografie și mai apoi cu familia.  Dar au trecut de atunci peste cincizeci de ani.  Chiar dacă am mai fost în România, aterizam la București și de acolo o luam bineînțeles spre apus, spre locurile natale.  Abia în vara aceasta, cu ocazia unei călătorii făcute împreună cu soțul meu la Cluj, am închiriat o mașină și am revizitat locurile legate de istoria familiei mele.

Țineam neapărat să revăd întâi de toate Cheile Bicazului.  Îmi amintesc din excursia cu școala că peisajul mi s-a părut extraordinar; acum, după ce am mai văzut lumea, m-a impresionat în egală măsură.  Fiind un drum periculos, șoferul autobuzului de elevi ne-a cerut să facem o parte din drum pe jos și îmi amintesc că, fiind încă de atunci interesată de botanică, am văzut acolo pentru prima dată în viață orhidee sălbatice.  L-am avertizat pe soțul meu că drumul va fi greu, dar cred că în copilărie totul pare mai mare, mai deosebit, mai periculos – el a parcurs drumul cu ușurință.  Ne-am oprit totuși și am făcut câțiva pași pe jos, pentru a admira în tihnă peisajul – am regăsit chiar și orhideele…

Prima oprire am făcut-o la Humulești.  Simțeam nevoia să-l salut pe marele meu prieten Ion Creangă, eu care „nu mă dau dusă” din Ierusalim, care scriu articole erudite pentru că am ajuns cu știința „până la genunchiul broaștei” și care îi spun fiicei mele că ia ore de canto pentru că vrea să ajungă „un al doilea Cucuzel”…

Din păcate Bucovina fiind împărțită, o mare parte a rămas și acum inaccesibilă, îndepărtată, aproape legendară.  Nu am putut ajunge nici la Cernăuți, unde s-a născut mama, nici în satele părinților ei – bunica era dintr-un sat de munte, aproape de Izvoarele Sucevei, iar bunicul era dintr-un sat de pe malul Prutului, dincolo de Cernăuți.  Dar din poveștile mamei știu că la un moment dat, probabil în jurul anului 1905, străbunicul meu Hersch Zwecker a hotărât să părăsească valea Prutului și să se mute.  Prăvălia îi mergea prost și spera să câștige mai bine ținând cârciuma din Hatna (azi Dărmănești, la 15 km spre nord de Suceava).  Îmi închipui că alegerea nu a fost întâmplătoare: acolo se bifurca linia de tren Suceava-Rădăuți și Suceava-Cernăuți, multă lume schimba trenul și o cârciumă în apropierea gării nu ar fi dus lipsă de clienți.

Căutând pe internet vechea gară Hatna/Dărmănești am dat peste un „mister”: există două imagini diferite! 

și 

Să fie o greșeală?  Ajungând la fața locului, am dezlegat misterul.  Ambele clădiri există, una lângă alta.  Prima, probabil cea mai veche, a fost transformată în locuințe, a doua funcționează în continuare ca gară.  Dar ce gară!  Nu se vedea nici țipenie de om, printre traversele de cale ferată creșteau buruieni – în zilele noastre mai trec pe acolo numai vreo cinci trenuri pe zi, care deservesc satele din împrejurimi.  Dar, minunea minunilor, lângă gară am găsit o cârciumă, stilată în zilele noastre drept „Cafe Bar”. 

În orele dimineții, când am văzut-o noi, era închisă, dar alături erau lădițe de bere, deci cârciuma funcționa!  Am vorbit cu un trecător, un om mai în vârstă și am aflat următoarele: clădirea actuală datează din anii 1930, când cârciuma fusese ținută de un neamț.  Dacă a existat acolo o cârciumă și mai înainte, asta el nu știa, dar numele de Zwecker îi suna cunoscut.  Atât.  Dacă acolo a fost într-adevăr cârciuma străbunicului meu nu se mai poate ști, dar mie îmi place să cred că este posibil, chiar probabil.

Același străbunic, Hersch Zwecker, avea un frate mai mare pe nume Chaim.  El era considerat mândria familiei, pentru că din toți frații, el a făcut cariera cea mai „strălucită”.  A început și el ca și cârciumar, dar apoi a condus fabrica de bere din Solca.  Fabrica, înființată în 1810, aparținea Fondului Bisericesc greco-ortodox al Bucovinei, care de-a lungul timpului a arendat-o diferitor comercianţi.  Ea se afla în imediata apropiere a Mănăstirii Solca, ale cărei beciuri le folosea ca depozit.

Am hotărât să vizităm ce a mai rămas din fabrică și din mănăstire.

Ajunși în orășelul Solca am oprit să întrebăm de fosta fabrică de bere.  Câțiva bătrâni care stăteau la taifas pe o terasă, auzind ce căutăm, au fost entuziasmați.  Unul din ei lucrase el însuși la fabrică, fabrica fusese mândria orășelului, berea de Solca fusese extraordinară, poate cea mai bună din țară!  Fabrica și mănăstirea erau chiar acolo, în capătul străzii.  Ne-am continuat drumul după indicațiile lor, dar tot ce am găsit au fost fantome ale trecutului.

Biserica din Solca a fost ctitorită de Ștefan Tomșa în 1622.  Mănăstirea a funcționat până în 1785, când a fost desființată de autoritățile habsburgice.  Chiliile călugărilor au fost mistuite de un incendiu, astfel că în zilele noastre se mai păstrează doar biserica, în interiorul unei incinte cu un turn.

La venirea noastră, biserica era deschisă și un bărbat făcea curățenie.  Când i-am povestit ce căutăm, a fost foarte emoționat.  Poate vrem să revendicăm fabrica de bere și să o redeschidem?  Ce să revendicăm?  Doar Chaim Zwecker nu fusese niciodată proprietar, nu avem niciun act care să ateste nici măcar că o arendase și apoi ce știm noi despre fabricarea berii?  Omul ne-a povestit că berea era atât de bună nu numai pentru că era făcută după o rețetă veche de sute de ani, dar folosea apa unui izvor din vecinătate, care era extraordinară.  Fabrica a funcționat și în perioada comunistă, dar odată cu privatizarea s-a dus de râpă.  Noul proprietar nu voia decât să se îmbogățească repede, a schimbat rețeta de fabricare, a scos un produs de calitate proastă, care nu s-a vândut, iar firma a dat faliment.  Al doilea proprietar a vândut utilajele la fier vechi și astfel s-au încheiat cei aproape 200 de ani de existență a unei fabrici de excepție.

Am văzut și fabrica, cel puțin atât cât se putea vedea de afară: o curte năpădită de bălării, clădiri pustii, cu geamuri sparte…  Ce trist!  Însă peste drum am observat o casă cochetă, proaspăt renovată, datând din perioada habsburgică.  Nu mi-a fost greu să-mi imaginez că acolo ar fi locuit „domnul director”.  

Și în cazul acesta e doar o presupunere, nu am nicio dovadă, dar mie îmi place să cred că este posibil, chiar probabil.

Hava Oren