După 25 de ani …

Recent s-au împlinit 25 de ani de la încetarea din viață a două personalități care au marcat istoria modernă a poporului evreu. Primul este rabinul ”admor” (”adoneinu, moreinu, rabeinu” = domnul nostru, învățătorul nostru, rabinul nostru) de Lubavici, Menachem Mendel Schneersohn, fostul lider al hasidismului Chabad (”Chokhmah, Binah, Daat” – Înțelepciune, Înțelegere, Cunoaștere). Al doilea este rabinul doctor David Moses Rosen, fostul Șef-Rabin al evreilor din România. Ce era comun între acești doi rabini, diferiți între ei, care au avut o influență socială, politică și religioasă profundă? Ce a rămas din gândirea iudaică a fiecăruia dintre ei? În ce măsură ea continuă să influențeze iudaismul contemporan? Menționăm că ambii erau carismatici, personalități puternice care s-au erijat în (și au fost) conducători al evreimii în cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea. Fiecare în felul lui, în condițiile în care a trăit și a funcționat. Amândoi au trebuit să facă față unor condiții dificile, în care iudaismul era tratat cu neîncredere și chiar cu ironie de o parte a din societatea evreiască de după Holocaust și de după cel de al Doilea Război Mondial.Read more…

Merinde de la Bănişor

Şi în acest an, de Sfânta Maria Mare, am revenit de la Bănişor încărcată de merinde. Merindele pentru trup ne-au fost dăruite de gazda noastră Viorica Chifor, „Licăşoaia”, care ne-a omenit în casa ei primitoare cu bucate gustoase şi nu ne-a lăsat să plecăm din casa ei fără să luăm cu noi legume şi fructe din belşug, dar şi mâncare gătită: tocană de ciuperci, sarmale, friptură şi…un bol de mămăligă cu brânză încă aburindă. Merindele spirituale, trei publicaţii abia scoase de sub tipar, le-am primit de la prietenul nostru Artemiu Vanca, omul-instituţie, Cetăţean de Onoare al comunei Bănişor. Merindele sufleteşti s-au adunat rând, pe rând, de-a lungul zilei de 15 August, pe care am petrecut-o în satul natal al tatălui meu şi al bunicii mele pierite la Auschwitz… Satul în care au trăit străbunicii şi stră-străbunicii mei care odihnesc în micul cimitir evreiesc de lângă islaz unde poposesc de fiecare dată pentru a mă reculege, a aprinde candele şi a aşeza pietrele neuitării… Read more…

Minciuna în epoca întâlnirilor aranjate prin internet

Mult stimatul meu coleg de breaslă și eseistul pasionat Tibi Ezri a publicat în Baabel o serie întreagă de articole pe tema „De ce mint oamenii”. Cu toate că fiecare rând al său e doldora de înțelepciune, ar fi putut să se rezume la o singură frază: „Oamenii mint pentru că sunt oameni”, de unde reiese că minciuna este un atribut de bază al omului. Acesta este un adevăr fundamental, căruia îi puteți da crezare – sau nu. Ar fi preferabil să mă credeți. Din păcate minciuna este văzută ca ceva negativ. După părerea mea ar trebui să adoptăm o atitudine mai echilibrată, mai nuanțată. Bineînțeles că nu vreau să pretind că scorneala este o virtute. Din contră! Când e vorba de mersul trenurilor, de cercetare științifică sau de declarații de venit, este de dorit ca afirmațiile să corespundă adevărului. Același lucru se recomandă la aprecierea propriei greutăți, când te uiți cu jind la prăjiturile din vitrina cofetăriei. Dar în alte cazuri nu trebuie să dăm adevărului o importanță chiar atât de exagerată. În relațiile interumane, în discuțiile dintre prieteni și mai ales la căutarea unui partener, o anumită doză de neadevăr este acceptabilă, ba chiar utilă. Asta ne aduce la adevărata temă a articolului: întâlnirile aranjate prin internet, un mediu în care în zilele noastre cei mai mulți tineri (și câțiva bătrâni ca mine) se simt ca acasă. E destul să ai cunoștințe de bază în materie de calculatoare și să ai acces la internet și o lume întreagă de parteneri potențial îți stă la dispoziție. Între timp nici nu mai e nevoie de calculator, te poți descurca chiar și numai cu un smartphone, dacă ai pe el programul necesar și știi cum să-l folosești. Distanța față de celălalt te protejează, făcându-te să nu recunoști imediat tristul adevăr. Numărul practic nelimitat de parteneri disponibili în spațiul cibernetic reduce importanța eșecului – dacă nu reușești cu unul, găsești cu ușurință un alt fraier, căruia să-i prezinți în mod convingător calitățile tale extraordinare. Read more…

23 August – după 75 de ani

Din păcate, din cauza abordării de către regimul comunist a ceea ce s-a întâmplat la 23 august, festivismul deșănțat, ascunderea adevărului istoric, au determinat pe undeva denaturarea acestui punct de cotitură istoric pentru soarta României, la care a contribuit, de ce să nu recunoaștem, felul în care ne-au tratat marile puteri după terminarea războiului, neținând cont de cele opt luni în care România a făcut mari sacrificii de partea Aliaților. Astăzi, la 75 de ani după 23 august, există mai multe școli de gândire legate de această dată. Istorici obiectivi subliniază că dacă nu am fi trecut de partea Aliaților, tăvălugul rusesc ar fi nenorocit țara și este foarte posibil că nu am fi recuperat nici Ardealul de nord. Teoria că Antonescu ar fi obținut de la Aliați condiții mai bune decât regele Mihai, respectiv coaliția care a negociat cu Moscova, este o aiureală deoarece zarurile erau de mult aruncate, Aliații au împărțit deja sferele de influență, statele est-europene urmau să trateze armistițiile numai cu Moscova. De-altfel Antonescu nici nu a vrut să trateze cu aliații, nu a vrut să părăsească Germania, poate credea în ”arma minune” care, spre norocul nostru, întârzia comparativ cu progresele din Statele Unite, realizate în mare parte de oamenii de știință refugiați din Germania sau din țările aliate sau ocupate.Read more…

Decretul

În decembrie 1966 era publicat în Monitorul Oficial Decretul 770 , privitor la „reglementarea întreruperii cursului sarcinii”, fără ca în paralel să se fi introdus vreo măsură alternativă de planning familial. În acest fel se limita drastic dreptul femeii de a dispune de propriul corp, de a decide asupra propriei existenţe. În următorii 23 de ani (până la abrogarea Decretului 770/1966 care s-a petrecut în decembrie 1989) statul s-a amestecat, practic, în viaţa intimă a cuplurilor şi a supravegheat strict femeile (cu vârsta sub 40 de ani) pentru a depista dacă erau gravide sau ba. În acelaşi timp erau deferite instanţelor de judecată atât persoanele care efectuau sau mijloceau întreruperile ilegale de sarcină, cât şi femeile care se supuneau acestei intervenţii riscante, pentru simplul fapt că nu aveau altă alterantivă de a scăpa de o sarcină nedorită. Decretul de tristă faimă – de altfel singurul care a devenit substantiv comun, dând naştere şi cuvântului derivat „decreţei” care defineşte copiii născuţi ca efect al acestui act normativ – a influenţat dramatic existenţa multor femei, dar şi a multor medici. Anul 1974. Tatăl meu avea 67 de ani. Fusese ginecolog la Spitalul Județean din Lugoj, cu titlul de medic primar ginecolog-obstetrician, dar la vârsta de 60 de ani a fost pensionat cu forța. Avea voie să lucreze doar la Fabrica de Textile ITL din oraș, unde la nevoie examina femeile bolnave și executa în mod obligatoriu și periodic trierea femeilor pentru a verifica dacă sunt gravide, cu sau fără acceptul acestora – legea contra avorturilor obliga pe fiecare ginecolog la această procedură înjositoare. Femeile gravide veneau în număr mare să ceară ajutorul medicilor pentru avort. Unele îi implorau pe medici…Read more…

Ultima redută în apărarea Ierusalimului în 1948: Notre Dame de France

La prima vedere, în special pentru cine nu cunoaște orașul, titlul acestui articol arată ca un paradox. Dar în realitate este purul adevăr. Bătălia care s-a încheiat exact acum 71 de ani, mai mult ca oricare alta a decis ca Orașul Sfânt să fie împărțit în două: partea de vest evreiască și cea de est arabă. Aceasta a fost situația timp de 19 ani, din 1948 până în 1967, însă în realitate ea continuă până astăzi, chiar dacă pe hârtie orașul este unificat. Practic vorbind, oricine locuiește în oraș știe fără greș pe unde poate și pe unde nu poate să se învârtească. Această bătălie a început a doua zi după declararea independenței Israelului, adică în 15 mai 1948. Au participat în primul rând organizațiile paramilitare Hagana, Ețel și Lehi. Au fost mobilizați toți bărbații și chiar femeile nemăritate pâna la vârsta de 40 de ani. Mulți imigranți, încă traumatizați de Holocaust, au fost luați de pe vapor direct pe câmpul de luptă – și încă nu erau destui soldați. Înainte de a vorbi despre bătălia eroică, voi face o scurtă descriere a acestei mănăstiri care este, în fond, o parte dintr-un cartier mic, numit „cartierul franțuzesc”. Această zonă, pe care am numit-o „cartier” deși are doar câteva construcții, se află în inima Ierusalimului. Zona se află exact pe linia care desparte cele două părți ale orașului și de aici importanța ei strategică. Din această cauză încă înainte de plecarea englezilor din țară, în mai 1948, atât evreii cât și arabii au încercat să o ocupe.Read more…

S-ar fi putut întâmpla?

Începând din 23 mai 1944, cei o sută de locuitori evrei din satul Boileşti, așezat undeva în Bihor, au fost obligați să poarte steaua galbenă a lui David, împreună cu toate restricțiile ordonate de autoritățile de ocupație maghiare. – Băi Ghiță, ai auzit ce vor să facă autoritățile cu evreii? – spuse Dumitru. Sunt zvonuri că vor să-i ducă în Germania sau în Polonia la muncă și se mai spune că pe mulți o să-i omoare. – Și eu ce pot să fac? întrebă Gheorghe, primarul comunei. – Cum adică, nu-ți pasă de oameni ăștia? Sunt vecini de-ai noștri. Cu Adam farmacistul și cu Moșe de la prăvălie sunteți chiar prieteni, spuse Dumitru. – Mitru, tu unde trăiești? Nu vezi că suntem sub stăpânirea ungurilor, nu noi decidem asupra destinului evreilor. – Pe tine te-au lăsat să fii mai departe primar cu toate că ești român, continuă Dumitru. Ai relații cu autoritățile de ocupație, poți măcar să încerci să-i ajuți pe sărmanii noștri consăteni…Read more…

Un compendiu japonez despre putere

Japonia este a treia cea mai mare economie a lumii după un indicator sintetic anume Produsul Intern Brut (PIB) și al cincilea mare exportator dar cu siguranță (chiar dacă nu este menționat în statisticile mondiale) Japonia ocupă primul loc la frumusețea și permanența zâmbetelor, pe care japonezii le poartă fără ostentație pe fețele lor… zise galbene. Am avut prilejul să mă bucur de seninătate zâmbetelor japoneze care însoțește ireversibil politețea lor proverbială dar mai ales profundă. Și la noi se (mai) obișnuiește ca după ce te înghiontește careva la o ”coadă” sau pur și simplu la o îmbulzeală să mai zică ”scuzați”, uneori chiar ”pardon” (deh..educația!).Dar japonezii nu se scuză…ei nu te înghesuie ! După cum în Japonia nu sunt coșuri de gunoi prin orașele super aglomerate dar super curate căci nimeni nu aruncă nimic pe jos!!! O fi asta datorită educației (nu a ministrului, ci a tradiției) sau modului de atribuire a puterii în statul japonez? Iată un subiect de reflecție. În cursul călătoriei de neuitat pe care am reușit s-o facem în Marea Chinei de Est am acostat de două ori în Japonia. Read more…

Familia Zabarata merită să fie cunoscută

Mi-am propus să nu mai scriu despre Holocaust și iată că nu mă țin de cuvânt. Au trecut atâția ani și totul pare istorie, deși pentru cei care l-au trăit direct, totul e încă viu și nu poate fi uitat. Vizita sorei mele, făcută acum 6 ani la Moghilev, Șargorod și în special în fostul ghetou unde am ajuns noi, la Djurin, a fost consemnată și publicată cu titlul: Exkursionen in die Vergangenheit (Excursii în trecut), apărută la editura Hartung-Gorre în 2015. În carte sora mea povestește, printre altele, despre întâlnirea cu cei rămași încă în viață din familia de ucraineni care ne-au ajutat într-o foarte mare măsură să supraviețuim. Un fragment a apărut și în Baabel. Recent, probabil citind cartea, dr. Mariana H., cercetător, istoric, specializată în Holocaust, a observat că familia Zabarata care ne-a ajutat să supraviețuim nu este printre cei Drepți între Popoare și ne-a atras atenția că această cinste poate fi acordată și post-mortem. Ei au meritat-o pe deplin, pe când noi, cu regret o spun azi, nu am făcut nimic ca să punem în mișcare această acțiune. Este vorba de familia Zabarata, oameni simpli, foarte de treabă. Este cunoscută maxima evreiască „cine a salvat un om, a salvat o lume”. Nu știu dacă am fi supraviețuit sau nu în Transnistria fără familia Zabarata. Știu însă că le datorăm foarte mult și niciodată nu îi vom uita. Iată cum s-au desfășurat evenimentele și cum i-am cunoscut: Read more…

Ultimii evrei din Irak

Anul trecut s-a stabilit în Israel un evreu din Irak, probabil ultimul ole hadaș (nou venit) din această țară. Numele lui este Imad Levi. În Irak, între cei peste 30 de milioane de musulmani, au mai rămas doar câțiva evrei, foarte ușor de numărat, și anume cinci bărbați și o femeie, care este și șefa acestei mici comunități. Până la venirea lui în Israel, Levi era și rabin și șohet (un om specializat în sacrificarea rituală de animale și păsări pentru carne) și conducător al comunității. Tot el ajuta la soluționarea oricărei probleme rituale evreiești. El a crescut în Bagdad și mai ține minte comunitatea numeroasă și înfloritoare, de mii și mii de evrei din acest oraș și din toată țara. Majoritatea evreilor au plecat în anii 1950-51, în mod clandestin, conduși de emisari israelieni și trecând prin Iran, care era pe atunci o mare prietenă a Israelului; destul de mulți au rămas însă în Irak. În anii ꞌ70 situația lor s-a înrăutățit și ca urmare numărul lor a scăzut treptat. Evreii plecau pe ascuns, care cum putea, unii în Israel, alții în alte țări. Imad Levi a povestit că demult dorea să vină în Israel, dar era urmărit și controlat de autorități.Read more…

Povestea porumbului

Porumbul (la fel ca roșiile, cartofii, etc.) este originar din America – asta știe fiecare copil, presupun. Dar știe cineva mai mult? O scurtă documentare pe internet m-a făcut să mă îndoiesc. Eu cred că în țara unde mămăliga este considerată mâncarea națională, povestea porumbului merită să fie cunoscută mai îndeaproape. Elucidarea istoriei grâului a fost relativ simplă după ce s-a identificat strămoșul lui sălbatic. Dar porumbul a dat multă bătaie de cap cercetătorilor. Nimeni nu a găsit vreodată o plantă sălbatică asemănătoare cu porumbul, de aceea multă vreme s-a presupus că strămoșul sălbatic al porumbului ar fi dispărut. Totuși cercetări genetice au arătat că strămoșul porumbului este o plantă sălbatică foarte răspândită în Mexic, numai că… ea nu prea seamănă cu porumbul! Localnicii o numesc teosinte sau „grăunțele zeilor”. Poate că nu e o coincidență… Teosinte arată ca o tufă, cu multe ramuri laterale. Mai important e faptul că nu are știuleți. Cele 5-12 semințe (față de vreo 500 pe un știulete de porumb) sunt înșirate pe un fel de „spiculeț”. Când e copt, acesta se dezintegrează, iar semințele se împrăștie, ceea ce face culesul foarte anevoios. Mai rău, fiecare sămânță e învelită într-o coajă lemnoasă. E posibil ca oamenii preistorici să fi ales o plantă atât de puțin promițătoare pentru a o domestici?Read more…

Primii șapte ani

Șapte ani de existență a revistei BAABEL, mii de articole publicate, (cred) peste o sută de colaboratori, cu toții angrenați în acestă activitate literară-publicistică și probabil mii de cititori. Și după această trecere în revistă, (foarte posibil) inexactă, două întrebări se cer a fi puse. Prima se referă la motivul care îi face pe toți acești prieteni să colaboreze la o apariție electronică, fiecare împins de la spate, cred eu, de cel puțin o cauză demnă de invidiat. Îmi închipui că unii se delectează în a-și publica ideile, gândurile și mai ales comentariile legate de viața de toate zilele, pe care fiecare o duce în colțișorul său de lume, mai ales când ajunge la concluzia că evenimentele care se deapănă în jurul său merită a fi prezentate și altora, cu scopul de a fi discutate, dezbătute, întoarse pe toate fețele, mai ales atunci când eseul lor primește comentarii ale cititorilor. Pentru că presa electronică oferă fiecărui cititor ocazia de a-și exprima părerea despre cele citite, on line. Această activitate duce uneori (poate prea rar) la adevărate dezbateri, conflicte de păreri, dar după părerea mea acest aspect dă savoare revistei și satisfacție autorului… La cea de a doua întrebare, la care eu nu am răspuns și mă îndoiesc că cineva are o imagine cât de cât clară. Cine deschide poșta electronică, cine intră pe Google și caută Revista BAABEL? Cine ne citește? Read more…

Boris Johnson –un brexitist pur și dur

Dacă cineva credea că până la urmă Marea Britanie se va răzgândi și va renunța la Brexit, s-a înșelat. Alegerea lui Boris Johnson în fruntea Partidului Conservator, alegere prin care el devine premierul Marii Britanii, înclină balanța mult către decizia părăsirii de către britanici a Uniunii Europene. Iar plecarea cu orice preț la 31 octombrie, chiar fără acord, este opțiunea cea mai rea. Alegerea lui Johnson face parte dintr-o tendință politică ciudată care se manifestă în Europa și Statele Unite. Personaje mai ”colorate”, mai ieșite din tipic, care în discursul lor îmbrățișează și susțin populismul, sunt bine văzute și simpatizate. Discursul lor ”place”, chiar dacă nu este adevărat. Este plin de promisiuni frumoase, de cele mai multe ori neîndeplinite, sau dacă da, cu consecințe nefaste. Johnson face parte din marea familie a lui Trump, Salvini, Orban și alții. Așa cum am scris în titlu, Johnson este un brexitist pur și dur, iar noul său cabinet este înțesat de persoane care gândesc ca el. Este firesc, are nevoie de sprijinitori pentru politica sa. În primul său discurs în Camera Comunelor el a promis ”un viitor de aur” pentru britanici, ”recâștigarea măreției Marii Britanii”. Numai că britanicii cei mai raționali, analiștii politici și economici care se ocupă de multă vreme de diferitele variante ale Brexitului, sunt unanimi în părerea că un Brexit fără acord, acel ”no deal”, va avea cel puțin în prima etapă consecințe nefaste pentru Marea Britanie.Read more…

Câteva cuvinte

Sunt câteva cuvinte de mulțumire și recunoștință, cum se obișnuiește la începutul unei cărți, mai cu seamă dacă este cartea de debut a unui om de mult trecut de prima tinerețe. Demult utream dorința de a lăsa ceva în urmă, în afara multelor lucruri inutile și a puținelor utile, pe care le-am strâns într-o viață, împreună cu Vera, soția mea, Roby fiul meu și familiile pe care nu le mai avem. Acest ceva nu putea fi decât o carte, căci am avut șansa și neșansa să fi fost născut și trăit ca fiu al Poporului Cărții. Deci cartea are ca ”personaj” principal tocmai acest popor evreu. Cartea care o citiți acum (și pe care sper că veți avea răbdarea să o parcurgeți până la sfârșit) este o colecție de articole publicate într-o revistă online (așa este acum moda, dictată de preocupări ecologice și economice) cu incitantul titlu BAABEL, care include multe semnificații. Andrea Ghiță, talentata ei plăsmuitoare, mi-a oferit spațiul în care mi-am făcut debutul întârziat în ale scrisului. Tot ea, împreună cu Eva Galambos, m-au încurajat și m-au ajutat să depășesc tracul de început. După o longevitate remarcabilă de șapte ani de apariții bilunare neîntrerupte, revista BAABEL a dobândit o reputație lăudabilă. Cele 140 de articole (devenite capitole) le-am adunat în două volume cu sprijinul multor prieteni, cărora le mulțumesc din suflet. Apărute în revistă între anii 2013-2019, ele sunt un fel de eseuri, impresii de călătorie, incursiuni în diverse istorii și întâmplări cotidiene.Read more…

Paradoxul

Cred că Efraim Kishon, fostul ziarist din Budapesta și scriitorul, umoristul și regizorul de filme israelian, apoi elvețian a observat și a redat cel mai bine paradoxurile acestui petic de pământ înghesuit între zecile de state arabe și care a primit numele Israel, după strămoșul nostru Jakob-Israel. Este adevărat că de secole evreii sunt talentați la autoironie. Probabil că este un instinct de autoapărare născut din realitatea crudă a diasporei. Dar tot atât de adevărat este că până astăzi israelienii de baștină nu se văd în oglindă – deși nu poartă ochelari. Adică văd numai ce vor ei. Să zicem că au imaginație. Iar Kishon, venind din altă civilizație, putea observa detaliile. Read more…

Cartea

La sfârșitul săptămânii un tânăr evreu religios a fost ucis de către teroriști palestinieni. Din păcate evenimente asemănătoare au loc nu rareori în Israel. Ceea ce a fost însă ieșit din comun de această dată a fost faptul că victima, în vârstă de 19 ani, a fost găsită cu o carte în brațe. Autorul cărții, David Grossman, este unul din scriitorii cei mai cunoscuți în Israel și nu numai, cărțile sale fiind traduse în treizeci de limbi. În limba română au apărut: „Unul cu care să fugi de acasă”, „Un cal intră într-un bar“, „Până la capătul pământului”. Pe la începutul anilor 2000, la o expoziție a cărții la Tel Aviv, un cititor a plecat cu o carte fără să plătească. Autorul, binecunoscutul publicist și politician israelian Tomi Lapid, a fost de față. Într-unul din articolele sale el vorbește despre dilema în care s-a aflat, fiind martor la furtul cărții sale. Pe de o parte, scrie domnia sa, a fost măgulit că cititorul era atât de entuziast răsfoind noua lui nuvelă, încât a uitat să plătească, pe de altă parte a găsit că este de datoria lui să anunțe vânzătorul.Read more…

Sfaturi vestimentare pentru „plus size”

Cifrele – fie că vorbim de circumferințe, fie de kilograme – sperie femeile, le forțează să se ascundă (la propriu, dar mai ales la figurat – sub haine largi, fără formă). Perspectiva asupra stilului, garderobei şi ținutelor se schimba în momentul în care înțelegi că morfologiile – tipurile de siluete feminine – rămân aceleași cinci, indiferent de numărul de centimetri sau de kilograme. Conturul general al corpurilor rămâne același; li se schimba proporțiile: putem fi mai înalte sau mai scunde (diferențe de statură), mai pline sau mai subțiri (diferențe de volum)…În primul rând asta înseamnă sa îți alegi mărimea cea mai potrivită tie, cea care face ca linia hainei sa respecte conturul corpului (sa nu fie nici prea larga, dar nici foarte strâmtă). Dar mai mult, aceasta noua perspectiva înseamnă sa nu iți mai refuzi o anumita croiala, crezând că nu se potrivește corpului tău.Read more…

Cum și când am învățat să dau primul bacșiș.

Sunt foarte mulți ani de atunci – cred că peste 60 – de când am dat pentru prima dată un șperț. De fapt, cine n-a dat vreodată un bacșiș? De ce mi-am adus aminte acum de un fapt atât de banal și obișnuit nu numai în România? În vâltoarea evenimentelor din ultimul timp, când se discută despre impozitarea bacșișului la restaurant, de fapt pentru legalizarea lui, atunci când sunt atât de multe probleme grave nerezolvate, probleme de fond care de fapt le generează pe cele mărunte ca bacșișul uzual, eu mi-am amintit cum și când am învățat să fac ca toată lumea când are nevoie de un ajutor mărunt sau de un serviciu uzual, neplătit sau de cele mai multe ori chiar plătit. Nu cred că mai sunt mulți care-și amintesc de anii când alimentele de bază – pâine. zahăr, făină, ouă, lapte, mălai, etc. – le primeai pe cartelă. La început și îmbrăcămintea se dădea pe cartelă. Cred că tot pe cartelă am cumpărat și pe acel vestit „loden”, pardesiul anilor 50, pe care l-am purtat multă vreme. Dar toate le-am obținut după ce am reușit „să mă împrietenesc”, adică să atenționez cu un șperț mai mic sau mai mare pe cel sau pe cea de care depindea obiectul de care aveam nevoie. Read more…

Sfârşit de stagiune

De ani de zile păstrez aproape cu sfinţenie abonamentul la Orchestra Simfonică din Tel Aviv, care continuă să vină la Haifa pentru două concerte aparţinând aceluiaşi ciclu. Din toți anii de când acest abonament face parte din rutina vieţii mele, directorul muzical şi unul dintre dirijorii cei mai renumiţi ai orchestrei a fost Zubin Mehta. Încă înainte de a sosi în Israelca ola hadaşa, numele acesta a avut pentru mine o rezonanţă deosebită, evocând un muzician de anvergură mondială, de care auzisem încă din adolescenţa trăită la Bucureşti. Acum, la sfârşitul stagiunii muzicale a anului 2019, după jumătate de veac în funcţia emoţionantă de director muzical al minunatei orchestre israeliene, acest geniu al dirijatului, omul şi muzicianul Zubin Mehta se retrage din lumea concertantă. Ultimul concert al stagiunii 2018-2019, a fost şi ultimul concert dirijat de Zubin Mehta la Haifa.Read more…

Sunt copii, domnule judecător! Să fim oameni!

O lucrătoare străină, filipineză, a rămas în Israel mai mult decât îi permitea viza de lucru. Adevărat. Dar a muncit cinstit. Și și-a dus viața ei personală. A iubit. A născut un copil, pe care îl iubește, care este ce îi e ei mai drag pe lume. Ține la el ca la lumina ochilor. Astăzi, copilul are 13 ani. Limba pe care o știe cel mai bine este ebraica. Singura țară în care a trăit, în care a învățat, în care și-a făcut prieteni este Israelul. Copilul visează să continue să învețe în Israel, să servească în Armata de Apărare a Israelului, să trăiască în Israel în viitor. Israelul este singura lui țară. Dar autorități israeliene obtuze au decis altfel. Pentru ele, mama copilului este o lucrătoare străină ilegală, iar copilul este ilegal. Se poate așa ceva? Poate fi ”ilegal” un copil născut în țară? Nimeni nu este ilegal, ci născut prin voința lui Dumnezeu. Poliția israeliană, probabil ”încălzită” de demonstrațiile (desigur incitate) vulgare și violente ale gloatei din sudul orașului Tel Aviv, s-a pus pe ”aplicarea legii”, ieșind la vânătoare de ”ilegali”. Polițiștii au arestat-o pe mama copilului, au trimis-o în fața tribunalului, au arestat și copilul, iar tribunalul a aplicat legea în mod mecanic, uscat, decizând expulzarea. Până la expulzare, deci până la ieșirea din țară, mama și copilul trebuie să rămână în arest. Fără circumstanțe atenuante. Fără ca judecătorii să-și pună problema unei decizii judecătorești bazată pe omenie, pe umanism. Fără să se gândească la faptul că respectivul copil este trimis într-o țară pe care nu a văzut-o niciodată și că ar putea căpăta o traumă psihică pentru toată viața. Mama copilului, urcată cu forța în avion, s-a opus și a fost arestată. Deocamdată, expulzarea nu a avut loc. Mama și copilul sunt în închisoare. Deocamdată. M-am îngrozit.Read more…