Tatăl meu nu mi-a lăsat moștenire nimic decât simțul umorului. Şi pentru asta sunt recunoscător. A fost luat de lângă mine când aveam aproape șapte ani, în Duminica Pogromului din 41 şi nu l-am mai văzut. Înainte de război am crescut la Răducăneni, de unde s-au tras ai mei şi unde au trăit de câteva generații în relativă liniște până ne-au alungat în preajma războiului. Răducăneniul, aşa cum mi-l amintesc eu, era un orășel liniștit, așezat în nordul Moldovei, la 40 de kilometri depărtare de Iași. Era populat de vreo 300 de familii de evrei care se îndeletniceau cu tot felul de meșteșuguri şi negoț, cu care împlineau nevoile țăranilor din satele înconjurătoare. Erau croitori, cizmari, dogari. Mai era şi un fierar care făurea potcoave cu care potcovea caii şi repara căruțele care se stricau adesea pe drumurile desfundate şi pline de noroi. Fierarul avea un fiu, Burah, coleg cu mine la școala primară, care, fiind fiu de muncitor, era dat ca exemplu de “element sănătos”, nu ca noi, copiii de negustori. Asta era după război, când vreo 200 de familii au revenit la Răducăneni. Dar povestea cu curcanul s-a petrecut înainte de război şi încă înainte de naşterea mea. Am auzit-o de la mama ani mai târziu.

La Răducăneni se înfiripase o tradiție ca de sărbătoarea de Purim fiecare familie să aibă la masă un curcan – așa cum pe mesele americanilor nu lipsește curcanul în ziua de Thanksgiving, în amintirea primilor pioneri care au debarcat de pe vaporul Mayflower şi au fost întâmpinați de băștinași cu “pâine şi sare” şi alte bunătăți autohtone.

Cu mult înainte de sărbătoarea de Purim – aşa povestește mama – tatăl meu a făcut rost de o frumusețe de curcan. L-a pus într-un coteţ, l-a hrănit, l-a adăpat şi l-a îngrijit ca pe un copil. În ajunul sărbătorii a scos curcanul şi a început să-l dreseze ca să-l poată duce la tăiat. Apoi l-a înfășurat într-o panglică lată ca să nu-l rănească. De panglică a agăţat o frânghie lungă, ca sa poată trage curcanul după el ca pe un vițel.

Cu o zi înainte de Purim tata a luat curcanul şi l-a plimbat pe singura stradă principală a orășelului. L-a tras după el ca pe un vițel de-a lungul străzii, până în capătul celălalt al orășelului. Acolo locuia şohetul, care era însărcinat cu tăierea rituală a animalelor. Evreii din Răducăneni stăteau la ușile dughenelor şi se amuzau, văzându-l pe tata pășind mândru şi țanțoș, trăgând după el curcanul care parcă simţea că e personajul principal în comedia generală, mai ales că tata a avut grijă să promită fiecărui locuitor câte “o juma’ de kil” din carnea curcanului admirat şi aplaudat.

Câțiva ani mai târziu, în ziua cumplită a Pogromului, tata a fost târât de hoardele naziste la Chestura Poliţiei din Iaşi, unde a fost ucis numai pentru că era evreu. Şi-a dat sufletul al kiduş Haşem, întru sanctificarea numelui celui Atotputernic.

Moshe Yassur