Cianura

S-a întâmplat cu mulți ani în urmă, la Tel Aviv, într-o seară mai răcoroasă, după ce soarele arzător de iulie a apus. M-am dus ca de obicei la clubul PEN. Acolo veneau tot felul de artiști, scriitori, ziariști, pictori, actori și studenți de la școlile de artă. Veneau să se mai răcorească de arșita zilei, clubul fiind pe atunci printre puținele locuri care aveau aer coniționat. Se bea câte un pahar de ceai, prietenii se întâlneau între ei și discutau politică sau probleme de literatură, criticau ultima premieră de la Teatrul Național Habima sau alte noutăți la ordinea zilei. Într-un cuvânt domnea o atmosferă prietenoasă și după părerea noastră destul de “boemă”, de care eram mândri. Când am intrat, o conversație pasionată era în toi. Mi-am adus un scaun și m-am așezat în liniște să ascult. Se discuta despre umorul israelian în comparație cu cel evreiesc. Unii susțineau că umorul evreiesc este cu mult superior celui israelian. Când discuția era mai aprinsă, paharele de ceai se reumpleau și combatanții transpirați se tot ștergeau cu batistele pe la ceafă, își face intrarea în club criticul literar și scriitorul Dov Ber Malkin, o figură impozantă cu barba à la Herzl, cu costum de seară și cravată. Se așează la masă lângă noi, comandă un pahar de ceai cu lămâie și ascultă în liniște dezbaterea. Prin anii 60 Malkin era un scriitor foarte apreciat și criticile sale dramatice și literare erau citite cu mare interes. Când a terminat paharul de ceai, a ridicat mâna în semn că vrea să contribuie și el la discuție. Cu toții am amuțit și l-am ascultat plini de curiozitate. Iată ce ne-a povestit.Read more…

Bardini

Revenind de la Paris, unde am fost cu o bursă de studii oferită de guvernul francez, nu mai voiam să lucrez ca asistent de regie la Teatrul Municipal din Haifa. Câțiva ani frumușei am asistat regizori străini renumiți, invitați la noi. Am lucrat printre alții cu Jean-Marie Serreau (vestitul regizor francez care i-a lansat pe Beckett și Ionescu), Robert Postec, Alberto Cavalcanti și bineînțeles cu Iosef Millo, directorul teatrului din Haifa. Cu experiența acumulată de-a lungul anilor și având acum și studii la Paris, m-am simțit destul de copt să-mi încerc norocul ca regizor independent. Așa că decum am aterizat la aeroportul Ben Gurion, în loc să plec la Haifa, m-am dus direct acasă la Tel-Aviv.Acasă mă aștepta o telegramă (încă nu aveam telefon), cerându-mi să mă prezint imediat la teatru. “Al dracului efectul Parisului,” mi-am zis în sinea mea. “Abia am ajuns acasă, încă nu am deschis bagajele și deja mă cheamă la teatru, probabil ca să-mi ofere cel puțin o regie. Miracolul străinătății, ce mai!” Mi-am pus o cămașă curată, o cravată de mătasă veritabilă și am îmbrăcat unicul meu costum, adus de la Paris. Am mai strâns câteva piese de teatru pe care aveam de gând să le montez, piese scrise de tineri autori Israelieni. De la bun început m-am pus în slujba autorilor necunoscuți, că doar Cehov și Shakespeare nu au nevoie de ajutorul meu. Am luat primul tren spre – H aifa. Călătoria de o oră mi s-a părut interminabilă. Am ajuns la teatru. Iosef Millo, directorul, m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. – Vino repede! Bardini abia așteaptă să te vadă. Vei lucra cu el. A început cu câțiva asistenți, dar nu s-a înțeles cu ei. Read more…

Vioara

De tânăr, de la 11 ani, am bătut la poarta muzicii, dar încercările mele s-au sfârșit printr-un eșec zdrobitor. Mama n-a avut de unde să-mi ia o vioară. Locuiam la cămin şi direcția a pus mână de la mână şi mi-au adus o vioară. Cu ea m-am dus la conservatorul George Enescu din Iași, unde profesorul Pascu domnea suprem. El m-a luat la pian şi a lovit o clapă, BANG, s-a întors spre mine şi a zis: – Repetă sunetul.
Am repetat BING.
– Încă o dată.
A lovit clapa şi din nou BANG, eu de colo BING. După mai multe încercări nereușite s-a întors spre mine şi a pronunțat sentința.
– Băiete, n-ai ureche muzicală absolută. Nu ești bun pentru vioară, cel mult vei zgâria la scripcă, la nunţi, asta vrei?
Am început să scâncesc:
– Nu vreau asta, vreau să cânt Paganini.
Read more…

Pătura

Pentru a nu contamina puritatea copiilor români care se lăudau cu obârșia lor dintr-un amestec al triburilor dace cu legiunile romane, în toiul războiului s-a organizat o școală evreiască. Așa că în timp ce în Europa iluministă și civilizată evreii erau jefuiți, despuiați și băgați în camere de gazare, la noi la Iași copiii evreii învățau carte. Puțin idiș, puțină ebraică și bineînțeles materiile normale în limba română. Profesori nu prea aveam. Dar de asta s-a îngrijit Universitatea A. I. Cuza. Tot pentru a nu contamina mințile studenților români a dat afară profesorii evrei și ca să nu moară de foame, mulți dintre ei și-au găsit posturi pe la școlile evreiești. Profesori universitari de matematică, fizică, chimie și română habar nu aveau cum să se descurce cu puradeii din clasele primare. Și azi îmi stă în față amintirea profesorului meu de la clasa întâi. Ținea într-o mână un băț și în cealaltă o carte de poezii și ne citea de mama focului. Cretă nu era de găsit, așa că scria alfabetul în aer: a, b, c,… și noi repetam după el. Culmea era că la sfârșitul anului știam cu toții să citim.Read more…

Cum n-am devenit dentist

O dată pe săptămână, miercuri, venea la noi Rică, de la Huși, aducând cu el o valijoară în care ținea tot ce avea nevoie pentru practica de dentistică. În afară de o bormașină cu pedală, acolo se aflau tot felul de cleștișori pentru extracția de dinți, cutii cu fiole de novocaină, o cutie de metal cu o seringă, un fel de vas de cauciuc în care făceam preparatul pentru luarea amprentelor gingivale și așa mai departe. Pe vrememea aceea, prin anii 1946-47, nu era dentist în Răducăneni, așa că Rică îndeplinea o funcție importantă pentru bunăstarea și sănătatea gurilor din târgușor. Rică închiria o cameră într-o casă de lângă noi și pentru că era vară și nu aveam școală mă tot perindam pe lângă el și mă uitam pe fereastră plin de curiozitate la tot ce făcea. Rică a ieșit, m-a apucat de ceafă și m-a luat în “cabinet”, mi-a dat un halat alb și m-a angajat “asistent”. Aveam abia unsprezece ani, eram fericit și tare mândru. Iată-mă deci mâna dreaptă a lui Rică. Funcția mea era să țin capul pacienților în timp ce Rică facea o extracție, să le aduc paharul cu apă la nevoie, apoi dezinfectam instrumentele așa cum m-a învățat Rică.Read more…

Sărutul

Iarna anului 1946 era deosebit de grea. Erau geruri năprasnice, de-ți înghețau și aburii din gură. Crivățul șuiera prin străzile pustii. Zăpada rămânea pe trotuare cu săptămânile. Oamenii ședeau acasă, lânga sobele care scoteau fum, căci lemnele erau umede și ardeau greu. Pe deasupra mai bântuia și o foamete de moarte. Gările erau arhipline de călători. Cine nu avea loc în vagoanele supraaglomerate sau pe scări călătorea pe acoperiș. Plecau spre Transilvania sau Banat, unde se spunea că se mai găsea de mâncare. Mulți mureau pe drum. Așa geruri și așa foamete nu s-a mai pomenit în Moldova de ani de zile. Autoritățile încercau să salveze copiii, îi adunau de pe la școli și îi internau în cămine unde trăiau pe un regim destul de restrâns. Împreună cu vreo 60 de băieți de vârste diferite, eu am fost repartizat la un cămin de pe strada Sf. Andrei. Acolo supraviețuiam cu câteva fire de macaroane pe zi, în care se punea și o lingură de unt de arahide, pe care căminul îl primea în colete de la JOINT, din America. De fapt untul de arahide ne-a salvat viața. În pachete se mai găseau și țigări Camel, pastile de vitamină C și gumă de mestecat. Read more…

Prânz la Capșa

După marele cutremur din 77 am venit la București să-mi vizitez prietenii și să-mi demonstrez în felul meu solidaritatea cu cei afectați. Orașul era aproape distrus, ruine peste tot. Dar românii harnici au tras din greu și au curățat pe cât au putut. Viața biruitoare mergea înainte aparent nestingherită. De când plecasem, în urmă cu 28 de ani, nu mai revenisem în țară. Dar nu am întrerupt total legătura cu România, am păstrat-o prin intermediul cititului. Citisem mult despre restaurantul Capșa, iar acum, aflându-mă în București, eram foarte curios să-l văd. Știam din literatură că acolo luau masa în trecut prințul Știrbei, scriitorul Ionel Teodoreanu, poetul Ion Minulescu și mulți alți scriitori și jurnaliști celebri. Dupa masă ședeau la o șuetă, fumau, beau cafea și discutau subiecte interesante la ordinea zilei. Asa că, decum am ajuns, mi-am lăsat bagajul la hotelul Minerva, care era departe de centru și am luat un autobuz spre oraș. Autobuzul era arhiplin. M-am strecurat cum am putut și am călătorit în picioare. Mi-am dres glasul și am întrebat în româna cea mai frumoasă pe care o mai posedam: „Mă rog, unde cobor la Capșa?” Deodată s-a făcut loc împrejurul meu. Călătorii se îndepărtau de mine că de molimă. Tăceau și îmi întorceau spatele. Într-un târziu, un batrânel cu servietă și cravată s-a apropiat și mi-a șoptit: “Nu se mai numește Capșa, se numește Restaurantul București. Cobori la următoarea și o cotești la dreapta”. S-a întors și el cu spatele de n-am apucat măcar să-i mulțumesc. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată atâtea spete în România ca în acea zi în autobuz.Read more…

Salam

Zvonuri, zvonuri, zvonuri. În ajunul plecării noastre în Israel, Iașul era inundat de zvonuri de tot soiul și toate culorile. Tânărul stat Israel abia înfiripat a și fost atacat de arabi, dar neputând să-l răpună pe front, au găsit o altă metodă: un boicot agricol total. Israelul ducea lipsă de cele mai elementare produse agricole. Se improrta până și ceapa din Cipru. Dar cel mai deocheat zvon și de aceea cel mai credibil era că în Israel e foarte căutat salamul românesc, mai ales cel de Sibiu. Se spunea că cine vine în Israel cu o cantitate de salam cât de cât e un om făcut. Pe noi zvonurile nu ne-au afectat. Bani de salam tot nu aveam. Abia aveam bani să plecăm la București și de acolo la Constanța ca să ne îmbarcăm pentru voiaj. Am ajuns la București într-o seară târzie și ploioasă de octombrie. Bani de hotel nu aveam. Mama avea adresa unei rude îndepărtate, un bătrân pe jumătate surd care locuia în oraș. Tot întrebând am ajuns la el uzi leoarcă. Am bătut multă vreme până ne-a auzit. Ne-a deschis ușa speriat. Mama i-a explicat cine suntem și că suntem în drum spre Țara Sfântă. Pe bătrân nu l-a lăsat inima să ne lase pe stradă. S-a înduplecat și ne-a oferit ospitalitate. Am lăsat boccelele într-un colt, ne-am culcat pe jos și, răpuși de oboseală, am dormit până dimineața. A doua zi ne-am dus la consulatul israelian să ne interesăm de plecare.Read more…

Truman

Vara atracția cea mare era Pomul Verde, grădina de vară unde se juca teatru evreiesc și care a revenit la viață în anii 45-46. Se juca un repertoriu destul de variat în limba idiș: comedii precum Di kaprizne kale (Mireasa capricioasă) de Avrum Goldfaden, tatăl și fondatorul teatrului evreiesc, sau drama clasică Der Oitzer (Comoara) de Șalom Aleihem. În toate străluceau vedetele Nușa Grup și Marcel Finkelescu, un tânăr care și-a întrerupt studiile de medicină în favoarea teatrului. Noi, băieții, ne pripășeam pe lângă teatru și dădeam o mâna de ajutor. Ștergeam băncile de rouă, căram decoruri, măturam scena și dădeam cu bidineaua. Câteodată ne pricopseam cu o intrare gratuită, o figurație sau chiar un rolișor mai acătării pentru cei care știau idiș. Într-o bună zi m-am pomenit cu o pleașcă neașteptată: un rol, un rol adevărat. Teatrul a decis ca în stagiunea din 1949-50 să pună în scenă un scheci umoristic, o parodie la adresa președintelui Statelor Unite Harry Truman, iar eu trebuia să joc rolul lui TrumanRead more…

Portocala

Aseară după spectacol, în timp ce mă demachiam, colegul meu de cabină, actorul Dumitru Onofrei, îmi spune: “Hai spală-te mai repede, îmbracă-te şi vino cu mine am să-ţi arăt ceva.” Onofrei era actor mai vechi la Teatrul Naţional şi mai în vârstă decât mine cu vreo 10-12 ani. Eu aveam 14 ani şi el avea 24 sau 26. Mă uitam la el ca la un frate mai mare şi el avea grijă de educația mea artistica. L-am urmat imediat şi am ieșit împreună pe la intrarea actorilor ce se afla în spatele teatrului direct în strada principală Cuza Vodă… Strada, în trecut atât de falnică şi mândră, era acum jalnică, de parcă trecuse un tanc peste ea. Nu magazine, nu cofetării, din cele două cinematografe numai unul mai funcționa, din când în când: Trianon. Ne-am oprit în faţa unui magazin de delicatese, prăfuit. Oblonul era tras, dar la lumina felinarului de pe strada ne-am uitat înăuntru, prin gratiile oblonului magazinului care era gol. Complet gol. La fel şi vitrina. Goală şi prăfuită. în mijlocul ei era o farfurioară cu ceva ca o minge de culoare galbenă. Onofrei se apleacă spre mine şi mă întreabă: „Ştii ce-i asta?“ „Nu”, zic eu cu ochii la globul auriu. Asta este o portocalăRead more…

Tuberculoza

Maladiile la modă în timpul războiului la Iași erau vătămătura la ficat și tuberculoza. Tuberculoza bătea recordul. Unde te duceai, tot timpul auzeai: „Uite la doamna Barash, cum tușește și ține batista la gură”, sau „Ai auzit? Domnul Shuster a murit. Tuberculoză.” Nu e de mirare deci că mama s-a speriat. Vecinii și rudele arătau cu degetul spre mine și spuneau, „Nu vezi ce mititel e și ce slăbuț? Trebuie să aibe tuberculoză.” La nouă ani chiar eram mic pentru vârsta mea și slab de mi se vedeau coastele prin cămașă. Mama, săraca, a pus repede un cazan de apă la încălzit, m-a spălat bine cu cenușă, că nu aveam săpun și m-a dus la spitalul Ghelerter, spital evreiesc, că doctorii români nu tratau copii evrei.Read more…

Pentru două vocale

Directorul postului de radio Kol Israel era Moshe Hovav, un israelian de origine Yemenită, care a decis că limba ebraică corectă este limba care sună arăbește, sau cel puțin cu caracter potrivit Orientului Mijlociu, indiferent că în Israel pe atunci se auzea o cacofonie de accente și că la Teatrul Național Habima actorii, în majoritate originari din Rusia, vorbeau cu puternice accente rusești. La radio trebuia să troneze puritatea limbii ebraice și această puritate însemna să sune oriental. Ne aflam în orient și trebuia să ne încadrăm în spațiu, cu toate că majoritatea emigranților erau de origine europeană și cu toții aveam un ochi spre occident. Am vrut tare mult să lucrez la Ierusalim. Tocmai mă înscrisesem la Universitate și mi-ar fi fost foarte la îndemână să locuiesc în oraș. Mai ales că Ierusalimul îmi plăcea foarte mult și aveam acolo mulți prieteni. Prima parte a examenului, partea orală, în care trebuia să dai dovadă de o cunoaștere serioasă a literaturii universale și a politicii, am trecut-o cu note mari. După câteva ore mi-a venit rândul la partea cea mai serioasă: vocea radiofonică.Read more…

O făclie de Pesach

Sunt întâmplări în viață despre care crezi că se vor şterge timpul sau se vor retrage într-un colțișor şi îţi vor da pace. Dar cu cât înaintez în viață, ajuns acum la vârstă de optzeci şi trei, aproape optzeci şi patru de ani, nu s-au șters şi nu s-au retras. Aceste întâmplări s-au adâncit ca niște brazde de care te împiedici la tot pasul. Încă mai persistă în faţa ochilor minţii, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, imaginile alergăturii mele pe strada Ştefan ce Mare, după ce am scăpat din curtea chesturii unde s-a întâmplat masacrul şi de unde m-au scos după ore în care am stat acoperit de corpuri. Încă nu împlinisem șapte ani. M-au întrebat al cui sunt dar îmi clănțăneau dinții de frică şi am tăcut. Atunci m-au întrebat în idiş şi am spus al cui sunt şi că ştiu să mă duc acasă singur. Cunoșteam orașul destul de bine. Am alergat pe strada Ştefan cel Mare, fugind într-un suflet printre cadavrele pe care le adunau podarii şi le aruncau în tomberoane cu roţi enorme, tomberoane din care încă mai țâșneau brațe sau picioare neînsuflețite. Soarele trăgea spre asfințit şi m-am grăbit spre casa. Am trecut de biserica Mitropoliei apoi de biserica Trei Ierarhi, biserici frumoase dar lipsite de Dumnezeu.Read more…