Una din marile mele plăceri este să-mi pun ochii minții la muncă grea, nu numai să privească, ci să și vadă, căci este mult de văzut și de amintit. Partea delicată este ce să fac cu rezultatele introspecției, să le țin doar pentru mine, sau să le împărtășesc și altora? Depinde. Am constatat că adesea cititorul sau ascultătorul inteligent se ridică deasupra amuzamentului oferit de bârfă, care oricum este de scurtă durată și se concentrează pe învățăturile din experiența altora.

Recent am avut timp și interes să explorez mai detaliat viața mea și a familiei mele și să o re-evaluez cu mintea de azi. Am răsfoit albume vechi de fotografii, însemnări, jurnale, scrisori… Cine mai are timp pentru așa ceva?!

Sursa cea mai importantă de informații este totuși memoria, care se estompează cu timpul, dar menține și insule izolate de o prospețime surprinzătoare. Am dat recent peste o poză a bunicului meu după tată, Emanuel Kun, pentru noi Mano Otata. Era originar din Transilvania săsească, a locuit la Mediaș și Sighișoara și întreaga familie avea cultura și limba maternă germană. Era un om deosebit, original și foarte întreprinzător. Deși avea o educație formală limitată, era inteligent și avea talent de orator și de leader. Era ferm convins că în societate totul era rău, trebuia îmbunătățit sau chiar schimbat radical. Avea idei solide despre schimbările necesare, era convins că soluțiile propuse de el sunt cele mai bune și își desfășura talentele la nivel de cartier, denunțând autorităților tot ce era “suspect”. După o vreme autoritățile au început să-l ignore, totuși erau obligate să investigheze neregulile pe care le raporta.

Fizic, bunicul era un tip scund dar robust, cu un zâmbet jovial, până nu era “provocat”. Purta ochelari rotunzi, à la Sigmund Freud. Își iubea mult nepoții și se bucura când îl vizitam. Ne aștepta mereu cu brațele deschise, ne întâmpina cu un cornet de hârtie cu bomboane verzi de mentă, rotunde, lipite între ele și nu prea apetisante. Trebuie totuși menționat că ei aveau mijloace foarte modeste și trebuiau să se descurce cum puteau.

Politic, bunicul Mano era un anticapitalist înveterat, care credea că preluarea puterii de către proletari ar fi soluția ideală pentru care merita să lupți. Mulți dintre evreii bogați și bine educați au părăsit România la venirea comuniștilor la putere; cei săraci și talentați au rămas, mulți angajându-se în eforturile politice care au schimbat mizeria capitalistă în mizerie comunistă, iar evreii săraci fără idei sau talente au supraviețuit, care cum putea, cu ajutor de la organizații evreiești locale și străine. Bunicul Mano a încercat diferite mici afaceri, dar acestea au eșuat, lăsându-l cu datorii.

Soția lui, bunica Rozalia, sau Rozsi Omama, era profesoară de pian, o persoană extrem de bună, blândă și iubitoare, care făcea o brumă de câștig dând lecții de pian. Numai că ea se temea de oricine și orice, de persoane în uniformă, chiar și de poștaș. Dar cel mai rău se temea de soțul ei. Cei doi aveau caractere diametral opuse – el era un tip autocratic, posesiv, intolerant, uneori chiar violent.

Ca mulți alții la vremea sa, sătui de nedreptățile sociale și de faptul că nu puteau răzbi pe căi cinstite, a căzut și el în capcana speranței că un viitor comunist le va schimba viața. Bunicul meu, care avea talent de organizator și de orator, a înființat celule de opoziție împotriva regimului, fără însă să aibă suportul social, mijloacele financiare și rafinamentul politic pentru a propaga minciuni și promisiuni credibile ca să-și creeze o bază de prijin. După scurt timp camarazii l-au abandonat ca pe un bufon gălăgios, incapabil să ducă ceva la bun sfârșit. Chiar și autoritățile, care de la început nu-l prea luaseră în serios, i-au spus “să se lase de prostii”, să nu mai facă dezordine în cartier. A fost un mare șoc pentru bunicul Mano și la fel ca majoritatea celor care eșuează, a dat vina pe alții și și-a creat un univers de scuze – lumea nu l-a înțeles și poliția i-a băgat bețe în roate.

În mod clar ar fi trebuit să continue, poate pe arena internațională. Căutând opțiuni care să îmbine un potențial de câștig cu un mediu social matur, care să-l înțeleagă, să-l sprijine și să-l ducă la succes politic și financiar, prin 1928 a plecat în Belgia să lucreze în minele de cărbuni. A ales Blegny, în provincia Liège, unde erau mulți mineri migranți. Ovreiașul transilvănean Emanuel Kun, evanghelizat și botezat “Schuller”, elocvent, energic, având ca limbă maternă germana și rupând-o bine în franceză, a fost angajat rapid. În câteva săptămâni și-a făcut destui prieteni interesați de teoriile lui, care îl ascultau cu curiozitate amestecată cu amuzament, dar la fel ca în România, ei au descoperit repede că omul nu avea nici calibrul, nici experiența de a mobiliza oamenii pentru o schimbare socială. Bunicul Mano a încercat să organizeze sindicate, dar inspectorii locali, care oricum îl țineau sub observație, l-au avertizat să înceteze imediat orice activitate nelegată de minerit. La a doua încercare de agitator și propagandist, bunicului Mano i s-a aplicat metoda baronului von Münchausen, a fost încălecat cu forța pe o ghiulea cu care a aterizat direct la Timișoara.

 Cu resurse inepuizabile, el și-a restructurat mintal întregul episod, prezentându-l familiei ca pe un mare succes, care însă nu s-a materializat pentru că lacheii trădători și spionii proprietarilor l-au sabotat, probabil și pentru că era evreu.

Așa s-a terminat cariera de minerit în Belgia, urmată de mulți ani plini de alte satisfacții: continuarea mârâitului politic “fără portofoliu” și mai târziu desfătarea cu nepoții.

Bunicul Mano și bunica Rozalia au avut trei copii, care au crescut la Mediaș și la Sighișoara. Duși, o fată frumoasă și talentată, a pierit într-un lagăr de muncă german în Iugoslavia, Ștefan/Pișta nu s-a realizat în viață, mai ales din cauza unor boli grave din copilărie, dar a fost un jucător de șah foarte avansat. Iar Tibi, tatăl meu, a fost foarte deosebit. Avea un mare talent literar și actoricesc – la liceu a jucat rolul lui Tezeu din piesa Shakespeariană Visul unei nopți de vară. Spre sfârșitul liceului se simțea deja mirosul antisemitismului. Familia s-a mutat la Timișoara, care încă părea mai puțin contaminată. Tatăl meu a înțeles că nu se putea baza pe niciun ajutor material de la părinți. El și-a luat educația în propriile lui mâini și s-a mutat la Cluj, unde a făcut filologie și studii economice, trăind din meditații la limbi străine și matematică. Un episod interesant din acea perioadă este prietenia lui cu Umberto Corrado di Monte Longo, consulul italian la Cluj. Tata îi dădea lui Umberto lecții de germană și învăța de la el italiana. În curând tata știa suficientă italiană ca să-și realizeze visul de a vizita Italia. În trei luni a parcurs vreo 1500 km, cea mai mare parte pe jos, perfect pentru mijloacele lui modeste, sănătatea bună, setea de viață și aventură și curiozitatea lui fără margini.

Tatăl meu avea o cultură generală solidă, vorbea nouă limbi, cunoștea filozofie, istorie, religie, economie politică. Era atras de ideile comuniste și activa în ilegalitate. Riscul era enorm: dacă era prins, putea să sfârșească la pușcărie, sau mai rău – spre deosebire de oportuniștii de mai târziu, care nu riscau nimic. Fiind poliglot, economist și organizator excelent, a fost remarcat și avansat în funcții diplomatice în faza timpurie a comunismului, când încă nu conta că erai evreu. Era nevoie de competență și loialitate, iar dintre tinerii români intrați în politică, mulți erau loiali, dar puțini erau și competenți. Eliminarea evreilor și procesele staliniste înscenate au venit mult mai târziu, când exista deja o oarecare infrastructură neevreiască. Un exemplu excelent a fost tatăl meu. Din postul de director la Ministerul Comerțului Exterior el a fost promovat la postul de consilier economic, șeful agenției de comerț exterior din Praga, unde am petrecut aproape zece ani. Șeful lui, ambasadorul Vasile Cleja, era un tovarăș foarte devotat, cu un nume care suna mai bine decât Kun si cam atât.

In pozele de mai sus, Președintele Cehoslovaciei Antonin Zapotocky, acceptă scrisorile de acreditare ale ambasadorului român Vasile Cleja.

După ce evreii au fost rechemați “acasă”, unora li s-au înscenat procese, altora li s-au interzis diferite activități, dar tatăl meu și-a continuat cariera ca profesor universitar la Timișoara, la catedra de economie politică și comerț internațional și mulți au avut ce învăța de la el. După ce cei trei copii s-au stabilit în Canada, au venit și părinții noștri la Toronto, unde și-au trăit cei mai frumoși ani ai vieții.

Alte Pagini din Arhivă

Sora mea Judith, cea mai vârstnică dintre noi, a terminat calculatoarele la Timișoara și a fost o studentă excelentă. A fost supusă unei presiuni enorme pentru a deveni membră de partid. Dar ea era mândră și încăpățânată și știa că fiind evreică și studentă de vârf ar fi servit ca mostră politică pentru circul partidului și după nu prea multă ezitare a spus “NU”. Urmările previzibile au fost numeroase piedici în cariera ei, unele mai subtile, altele mai puțin. Scârba generală pentru viața anilor ’70 a contribuit și ea la hotărârea de a pleca în Israel și ea început imediat demersurile.

A fost refuzată de câteva ori, dar partea bizară și spectaculoasă este că ea avea deja pașaportul și biletul de avion, când i-au mai trimis o ultimă scrisoare de refuz. Să fi fost unul din acele cazuri când mâna stângă nu știa ce face dreapta? Totuși se pare că nu a fost o gafă monumentală a mafiei comuniste de emigrare, ci cu totul altceva. Israelul, sătul de tergiversările nesfârșite ale sistemului de emigrare din România și tracasările umilitoare ale evreilor gata de plecare, a blocat pur și simplu fondurile de mită pentru guvernul român. Când te ustură la buzunar, ajută doar negocierile. S-a stabilit suma fixă de 70 de dolari/kilogramul de evreu, plătibili după eliberarea pașaportului. Direciile regionale de pașapoarte au fost instruite să elibereze mii de pașapoarte într-un timp foarte scurt, fără a ține cont de refuzuri și de stadiul în care se aflau cererile. Oricum, sora mea a plecat și a fost printre cele mai bune studente de ebraică la Ulpanul din Haifa.  Mai târziu a venit și ea în Canada.

Iată și câteva lucruri bizare despre mine.

1. De ce nu am devenit un mare chitarist

În clasa a doua, la școala rusească din Praga, eram coleg de bancă cu Tatyana Gubanova, fiica atașatului militar sovietic. Eu eram îndrăgostit în secret de fața ei drăgălașă și rotunjoară și de tot restul ființei ei gingașe. Roșesc și azi, gândindu-mă că aveam doar opt ani. Ea stătea în picioare și recita o poezioară de Marşak, iar mie mi-a venit impulsiv ideea tâmpită de a-mi pune palma stângă pe scaunul ei, ca atunci când se va așeza să “aterizeze” pe mâna mea drăgăstoasă, nu pe lemnul dur al băncii. Numai că ea avea ciorapi cu jartiere metalice și când s-a așezat, nasturele bombat m-a lovit pe unghia degetului inelar și mi-a împins unghia ca un piston, până la fundul cărnos al degetului, vătămând puțin și falanga. Rana se mai vede și astăzi, după 62 de ani.

La paisprezece ani am început să iau lecții de chitară, dar am descoperit că apăsarea pe corzi cu degetul buclucaș era dureroasă și am folosit acest lucru ca pe o scuză ca să nu continui. Mama, care știa cu cine are de-a face, a suspectat că lenea era mai serioasă decât durerea, dar așa a rămas.

2. De ce nu am devenit un mare pianist

Natura m-a înzestrat cu un auz muzical remarcabil și făceam mici compoziții după ureche la pianul din casă.

La un concert, tatăl meu s-a împrietenit cu pianistul Emil Leichner, unul din cei nouă muzicieni ai grupului Česky Nonet (Nonetul Ceh), care făcea parte din festivalul de muzică clasică Pražské Jaro (Primăvara pragheză). Dl Leichner s-a oferit să-mi dea lecții de pian. S-a lămurit repede că am auz și talent și asta l-a ajutat să-și mențină entuziasmul de a mă învăța. Eu însă nu exersam. Misiunea diplomatică a tatei era oricum pe terminate și ne-am întors la Timișoara.

Bunica Rozalia s-a oferit să preia ștafeta și să mă avanseze pe drumul glorios al pianului, început în “străinătate” cu un maestru de renume. Cum am mai spus, bunica era o femeie foarte bună și blândă și n-ar fi vrut să mă indispună cu game și cu exerciții plictisitoare și enervante. Curând a observat că prăjiturile ei îmi plăceau mult mai mult ca orele de pian. A fost un fenomen ireversibil, am devenit un mare amator de prăjituri, dar ca pianist am fost un talent pierdut. Păcat, dar așa a fost.

George Kun