Între locuința noastră, care se află într-o casă cu opt etaje, într-una din suburbiile Tel Avivului și supermarketul unde îmi fac cumpărăturile sunt cam 200 de metri. Pe distanța aceasta întâlnesc de obicei vecinii din cartierul meu, unii în drum spre diversele lor obligații, alții ieșiți din casă doar pentru a se așeza pe una din numeroasele bănci amenajate în mod special în mica piață a cartierului pentru „vârsta de aur” sau „vârsta a treia” – cum doriți să o denumiți.

O întâlnire între doi oameni care se cunosc mai mult sau mai puțin din cartier se poate petrece în mai multe feluri. O posibilitate este ca să treacă unul pe lângă altul fără să se salute, lăsând impresia de a fi scufundați în propriile gânduri.

O treaptă mai avansată de comunicare este salutul israelian „Șalom”, la care cealaltă persoană poate răspunde sau nu.

A treia posibilitate, mai empatică, este întrebarea „Ma șlomcha?” (Cum te simți?)

La această întrebare, pusă de una din persoanele în cauză, ar fi de așteptat ca cealaltă să răspundă – dacă are cu cine vorbi. Pentru că adeseori se întâmplă că imediat ce a pus întrebarea, persoana pășește mai departe și celălalt nu mai are cui să răspundă. Așa încât omul întrebat își vede de drum sau se scufundă în marile întrebări ale existenței umane…

Pe plan filozofic poate gândi în termenii lui Platon, care credea că omul vede lumea ca și cum s-ar afla într-o peșteră și din realitea din afara peșterii vede doar ceea ce se reflectă într-o oglindă.

Deci realitatea este mai mult o imaginație. După concepția lui Platon și omul nostru, întrebat cum se simte, poate fi considerat imaginar pentru celălalt, de unde deducem că întrebarea a fost retorică. (Este adevărat, talentul pentru retorică era mult apreciat în lumea antică și probabil și la Școala din Atena.)

Dar există și cazul când omul care întreabă se oprește și așteaptă un răspuns la întrebarea sa. Atunci persoana întrebată, copleșită de falptul că i s-a dat atenție, răspunde, în speranța că este cu adevărat ascultată.

Cine își mai amintește de Socrate? A mai rămas ceva din vestitul dialog, pentru care Socrate a fost condamnat la moarte, fiind obligat să bea otravă?  Nu. Nici urmă din ce ne-a învățat marele filosof.

Oare pe ecranele televiziunii noastre, în disputele politice, dar și din alte domenii avem un exemplu mai bun? Nicidecum.

În muzica de cameră avem doi, trei, patru muzicieni, sau chiar mici ansambluri de instrumente, alcătuind așa-numita formație de muzică de cameră. Între instrumentiști există o corelație bine stabilită – dialoguri, înlănțuiri, în care fiecare instrument ascultă, percepe ce spune celălalt și răspunde în conformitate cu locul care i se oferă în lucrarea muzicală.

Cu toate că este nonverbală, muzica de cameră este una din cele mai intime și mai precise relații de comunicare între persoane.  

În încheiere doresc să amintesc o clasificare a dialogului dată de filosoful evreu Martin Buber (1878-1965) în cartea Between Man and Man:

„Cunosc trei feluri de dialoguri. Există un dialog adevărat, nu contează dacă este verbal sau fără cuvinte, unde fiecare dintre participanți percepe pe celălalt sau pe ceilalți în existența lor prezentă și particulară și îi urmărește cu atenție, cu intenția de a stabili o relație vie, mutuală, între ei și el.

Al doiea – un dialog tehnic, sprijinit doar de necesitatea unei înțelegeri obiective. Dar aici adevăratul dialog este ascuns în diferite colțuri, deseori tolerat în mod arogant, având tonul unui paznic de cale ferată sau al unui vânzător de ziare…

Al treilea este un monolog deghizat în dialog, în care două sau mai multe persoane, întâlnindu-se într-un spațiu determinat, vorbesc, fiecare cu el însuși, într-un mod straniu, sinuos, în circuit, imaginându-și că au evadat din propriile resurse.

Prima formă a devenit rară… A doua aparține de veritabila calitate a „existenței moderne”. A treia…” Autorul lasă punctele fără răspundă.

Renumita artistă de teatru din Ungaria Hilda Gobbi (1913-1988) vorbește astfel despre atmosfera din tinerețea ei: „Pe vremea aceea trăiam oarecum altfel. Se poate că vârtejul  tehnicii i-a îndepărtat pe oameni de viața lor interioară. Organismul uman nu ține pasul cu acest ritm. E de altă componență. Pe atunci oamenii nu fugeau de colo-colo, nu leșinau de oboseală, nu fugeau la terenurile lor private ca să sape sau să clădească. Ci ne așezam într-o cârciumă. Da, o cârciumă. Și nu ca să ne îmbătăm. Nu. Ci ca să vorbim, să trăim, să credem, să visăm.”

Eva Grosz