Comunicarea interpersonală

Între locuința noastră, care se află într-o casă cu opt etaje, într-una din suburbiile Tel Avivului și supermarketul unde îmi fac cumpărăturile sunt cam 200 de metri. Pe distanța aceasta întâlnesc de obicei vecinii din cartierul meu, unii în drum spre diversele lor obligații, alții ieșiți din casă doar pentru a se așeza pe una din numeroasele bănci amenajate în mod special în mica piață a cartierului pentru „vârsta de aur” sau „vârsta a treia” – cum doriți să o denumiți.

O întâlnire între doi oameni care se cunosc mai mult sau mai puțin din cartier se poate petrece în mai multe feluri. O posibilitate este ca să treacă unul pe lângă altul fără să se salute, lăsând impresia de a fi scufundați în propriile gânduri.

O treaptă mai avansată de comunicare este salutul israelian „Șalom”, la care cealaltă persoană poate răspunde sau nu.

A treia posibilitate, mai empatică, este întrebarea „Ma șlomcha?” (Cum te simți?)

La această întrebare, pusă de una din persoanele în cauză, ar fi de așteptat ca cealaltă să răspundă – dacă are cu cine vorbi. Pentru că adeseori se întâmplă că imediat ce a pus întrebarea, persoana pășește mai departe și celălalt nu mai are cui să răspundă. Așa încât omul întrebat își vede de drum sau se scufundă în marile întrebări ale existenței umane…

Pe plan filozofic poate gândi în termenii lui Platon, care credea că omul vede lumea ca și cum s-ar afla într-o peșteră și din realitea din afara peșterii vede doar ceea ce se reflectă într-o oglindă.

Deci realitatea este mai mult o imaginație. După concepția lui Platon și omul nostru, întrebat cum se simte, poate fi considerat imaginar pentru celălalt, de unde deducem că întrebarea a fost retorică. (Este adevărat, talentul pentru retorică era mult apreciat în lumea antică și probabil și la Școala din Atena.)

Dar există și cazul când omul care întreabă se oprește și așteaptă un răspuns la întrebarea sa. Atunci persoana întrebată, copleșită de falptul că i s-a dat atenție, răspunde, în speranța că este cu adevărat ascultată.

Cine își mai amintește de Socrate? A mai rămas ceva din vestitul dialog, pentru care Socrate a fost condamnat la moarte, fiind obligat să bea otravă?  Nu. Nici urmă din ce ne-a învățat marele filosof.

Oare pe ecranele televiziunii noastre, în disputele politice, dar și din alte domenii avem un exemplu mai bun? Nicidecum.

În muzica de cameră avem doi, trei, patru muzicieni, sau chiar mici ansambluri de instrumente, alcătuind așa-numita formație de muzică de cameră. Între instrumentiști există o corelație bine stabilită – dialoguri, înlănțuiri, în care fiecare instrument ascultă, percepe ce spune celălalt și răspunde în conformitate cu locul care i se oferă în lucrarea muzicală.

Cu toate că este nonverbală, muzica de cameră este una din cele mai intime și mai precise relații de comunicare între persoane.  

În încheiere doresc să amintesc o clasificare a dialogului dată de filosoful evreu Martin Buber (1878-1965) în cartea Between Man and Man:

„Cunosc trei feluri de dialoguri. Există un dialog adevărat, nu contează dacă este verbal sau fără cuvinte, unde fiecare dintre participanți percepe pe celălalt sau pe ceilalți în existența lor prezentă și particulară și îi urmărește cu atenție, cu intenția de a stabili o relație vie, mutuală, între ei și el.

Al doiea – un dialog tehnic, sprijinit doar de necesitatea unei înțelegeri obiective. Dar aici adevăratul dialog este ascuns în diferite colțuri, deseori tolerat în mod arogant, având tonul unui paznic de cale ferată sau al unui vânzător de ziare…

Al treilea este un monolog deghizat în dialog, în care două sau mai multe persoane, întâlnindu-se într-un spațiu determinat, vorbesc, fiecare cu el însuși, într-un mod straniu, sinuos, în circuit, imaginându-și că au evadat din propriile resurse.

Prima formă a devenit rară… A doua aparține de veritabila calitate a „existenței moderne”. A treia…” Autorul lasă punctele fără răspundă.

Renumita artistă de teatru din Ungaria Hilda Gobbi (1913-1988) vorbește astfel despre atmosfera din tinerețea ei: „Pe vremea aceea trăiam oarecum altfel. Se poate că vârtejul  tehnicii i-a îndepărtat pe oameni de viața lor interioară. Organismul uman nu ține pasul cu acest ritm. E de altă componență. Pe atunci oamenii nu fugeau de colo-colo, nu leșinau de oboseală, nu fugeau la terenurile lor private ca să sape sau să clădească. Ci ne așezam într-o cârciumă. Da, o cârciumă. Și nu ca să ne îmbătăm. Nu. Ci ca să vorbim, să trăim, să credem, să visăm.”

Eva Grosz

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

13 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on January 27, 2020 Reply

    Eva, as face o precizare la interesanta ta perceptie a relatiilor interpersonale.

    In limba engleza se foloseste intrebarea How do you do? o intrebare careia nu i se raspunde intotdeauna la obiect, ci printr-un raspuns identic cu intrebarea. Ca sa te interesezi de cum se simte/ce face interlocutorul, mai curand il intrebi How are you?

    Intrebarea in limba ebraica poate si ea sa fie perceputa ca si in limba engleza, sau cel putin acesta e unul dintre sensurile intrebarii.
    Dar, e adevarat, in ebraica se foloseste si un al doilea sens al intrebarii, acela la care te referi, asteptand ca interlocutorul sa raspunda.

    Ceea ce am vrut sa spun este ca uneori lipsa de reactie in cazul adresarii cu intrebarea mentionata, nu trebuie sa insemne indiferenta sau lipsa de interes.

    De altfel sensul intrebarii Ce faci, are si ea, cred un aspect formal si unul neformal, diferenta probabil facand-o relatia interpersonala dintre cei doi interlocuitori.

    • Eva Grosz commented on January 28, 2020 Reply

      Mulțumesc pentru comentare, Veronica. Unul din “obiceiurile proaste ” pe care le-am adus din România, este că dacă întrebi – aștepți și un răspuns de la persoana întrebată. Ce să fac…?

  • Eva Reisz commented on January 26, 2020 Reply

    O surpriza placuta ! Felicitari !

    • Eva Grosz commented on January 27, 2020 Reply

      Mă bucur că ți-a plăcut !

  • Ivan G Klein commented on January 25, 2020 Reply

    No comment .

  • Theodor Toivi commented on January 25, 2020 Reply

    Da. foarte interesant articolul d-ne Eva!

    • Eva Grosz commented on January 25, 2020 Reply

      Mulțumesc.

  • George Kun commented on January 24, 2020 Reply

    Draga Eva,
    Am si eu exemplul meu preferat. Cand mama mea era in spital si o vizitam des, un coleg m-a intrebat: “How is your mom doing?” I-am raspuns : well, ” she died last week”. La care el : “that’s great, that’s great!”

    • Ivan G Klein commented on January 25, 2020 Reply

      No comment .

  • Tiberiu Ezri commented on January 23, 2020 Reply

    Evi, nu stiam ca esti tare si la filozofie.
    Comunicarea intre un surd si un mut imi aduce aminte de pseudo-amabilitatea defensiva a americanilor din perioada cand lucram ca medic la Houston:
    “How are you doing today?” Ma intrebau in mod reflex strainii pe care-i intalneam la spital.
    Desi cel care intreba nu asculta, raspunsul automat trebuia sa fie “Fine thank you”.
    Odata m-am saturat de raspunsul automat si i-am raspuns unuia: “Very bad”. Gagiul a ramas perplex de raspunsul meu si nu stia cum sa reactioneze. L-am scos din modul de automat…

    • Eva Grosz commented on January 23, 2020 Reply

      Bun răspuns.

  • Andrea Ghiţă commented on January 23, 2020 Reply

    Mi-au plăcut exemplele, mai ales cel din domeniul muzicii. Aş adăuga, totuşi, că acel dialog este scris de compozitor şi toţi participanţii se străduiesc să respecte partitura. Poate că şi dialogul oamenilor are un scenarist din exterior, numai că lipseşte partitura.

    • Eva Grosz commented on January 23, 2020 Reply

      Așa cum spui Andrea . M-ai surprins prin publicarea acestei scrieri ,pe care nu o cred prea compatibilă revistei .A fost o inspirație de moment. Oricum mulțumesc .Asta mă va face să mă străduiesc mai mult. Din nou : scrieri excelente în acest număr. Nu am apucat să le citesc pe toate dar semnez pentru calitatea excepțională a scrierilor. Tot așa mai departe ! Toată cinstea !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *